​Devoționalul minții: dacă sens nu există, trebuie inventat

Mă aflu sub inspirație.

Fără deconstrucție nu putem păși în viitor pentru că am rămâne blocați în dogma trecutului. Slavă deconstrucției.
Cu deconstru​​cție nu putem păși în viitor pentru că rămânem paralizați în indecizie. Orice decizie e o nouă dogmă. Blestemată deconstrucție.
Deconstrucția încearcă să se izbăvească de trecut și dogmă dar luată în serios ne-ar îngheța în trecut. Ar deveni dogmă.
Deconstrucția e într-o criză de identitate ca orice idee. Fuga de negația sa, o paște din urmă.
E în același timp singura cale înainte și forma ultimă de nihilism. Deconstrucția (meta-explicația) nu poate să se sustragă interpretării.

Suntem toți familiari cu zicala că cea mai sigură cale de a părăsi credința e s-o iei în serios.
Dar de ce nu: cea mai sigură cale de a părăsi orice idee e s-o iei în serios.
Ce e ‘luarea în serios’? Absolutizarea. Cea mai sigură cale de a părăsi orice idee e s-o absolutizezi.
Cum să absolutizezi? Considerând orice ca și cum ar fi cea mai importantă idee, centrală. Sau chiar singura idee.
Având statutul de singură idee, ideea capătă identitatea intrinsecă. Devine Ideea. Există prin sine, nu mai depinde de nimic, nu mai datorează nimic. Acum ideea e liberă și doar se afirmă. Doar înfăptuiește. Este dincolo de bine și de rău pentru că ideea determină binele și răul. Binele și răul sunt în funcție de ideea luată foarte în serios.

Aduc lucrurile mai aproape.
Existența noastră e un permanent dans între dogmă și scepticism. Nu ne putem lepăda de niciuna. Deși tendința e să ‘ne consacrăm’ unui concept pentru că sunt în opoziție și doar nu pot fi ambele ‘adevărate’.
‘Tendința de consacrare’ e așa numita ruptură care mereu întârzie să se separe. Existența și identitatea noastră în prezent e o continuă ruptură care nu se încheie. Dorim să ne rupem de ceea ce considerăm rău, opus, negație. Dar nu reușim să conturăm identitatea răului, opusului, negației. Pentru că răul, opusul, negația sunt totdeauna o reflexie, o auto-referință. De fiecare dată când îndreptăm degetul către rău, stăm în fața oglinzii.

Ruptura duce la mântuire. La nevoia de mântuire.
Pavel. ‘Trăirea în păcat’ și chinul lui Pavel: nici infinit al cărnii, nici absolut al lui Dumnezeu. Nici nenăscut, nici veșnic. Nici bun, nici rău, și bun, și rău.
Pavel (ca Isus, ca noi) nutrește mântuirea.
Mântuirea, adică dobândirea unei identități opuse celei pe care o avem.
Ce identitate avem? Cea care ‘purcede’ din toate. Identitate derivată din toate. Din urmă. Cu bune și cu rele. De cele dinainte de noi. În legătură cu tot ce există. Dependentă de toți din jur. Influențând ce va fi.
Ce identitate nutrim? Cea opusă: una nederivată, care se trage din nimic.
Motivul pentru o identitate care se trage din nimic e că doar atunci și numai așa, identitatea nu mai depinde și nu mai datorează nimănui și la nimic. E o identitate izbăvită. Liberată de tot. Mântuită. E ceea ce acum se poate doar afirma. Fără opus, contradicții. Fără dubii, anxietate, dileme și întrebări. O identitate intrinsecă.
Acea identitate intrinsecă. Dorința de Absolut. Dincolo de bine și de rău. Fără îndoială cu privire la bine și rău, pentru că identitatea intrinsecă determină binele și răul.

Golul în formă de Dumnezeu e că nimic nu e al nostru pe deplin, în totalitate, în mod absolut.
În poststructuralism conceptul de ‘diferență’ e în centru. E ceea ce definește, ceea ce face unic, ce oferă identitate. E ceea ce reușește să facă absolut pentru că unicitatea diferenței e o formă de absolut. Diferența individualizează. Aparține cuiva, la ceva, pe deplin, în mod absolut.
Dar deși este pe deplin și în mod absolut în sensul de apartenență, nu este absolut în sensul de proveniență.
Nu e un absolut.. absolut. Pentru că diferența e determinată, e derivată, creată. Diferența e datoare. Aparține identității într-un sens dar nu aparține în alt sens. Diferența e la rându-i negație. O referință către ceea ce nu e ea. Către ceea de ce diferă.
E un absolut, dar nu intrinsec. E un absolut, a cărui existență prin sine e amânată. Nu e doar o diferență (difference), e una amânată (deffered). E ingeniosul différance.

Aduc lucrurile și mai aproape de noi. Într-o formulare care trimite către Godel și paradoxul lui Russell:
‘Celor de pe oxigen ne place să gândim cu mintea noastră. Nu suntem cu turma. Suntem în grupul celor care nu fac parte din vreun grup.’
Dar grupul celor care nu fac parte din vreun grup e un grup? Dacă e un grup nu tocmai s-a contrazis și invalidat? Sau acestui grup îi acordăm statutul special? Identitatea intrinsecă, a ei, tautologică, ce nu se supune, transcendentală. O identitate care este grup și negrup după voie sau nevoie. Sau de fapt poate nu e specială și toate identitățile sunt și negația lor în același timp.
Rupturii din nou îi este refuzată separarea. Decizia totalizatoare întârzie. Adevărul absolut, ceea ce există intrinsec, lumea formelor, din nou se ivește și se sustrage. Urma se desfășoară.

Dileme persistă și la împărății mai mari.
Isus. Jertfa lui Hristos e un act necesar pentru ca Dumnezeu să poată mântui pe oricine dorește el. Dumnezeu e nevoit să dea explicații dar e frustrat cu interpretarea și explicațiile.
De exemplu crucea este o explicație. E explicația lui Dumnezeu despre cum Dumnezeu plănuiește să scape de dat explicații. Jertfa unicului fiu se dorește a fi dovada bunătății. Prin ea Dumnezeu clarifică ‘natura de bun’ și revendică dreptul de a nu mai fi nevoit să explice ci doar să înfăptuiască. După cruce Dumnezeu nu mai explică ci mânuiește pe cine vrea.
Dar crucea a eșuat. Pentru că n-ai cum să scapi de dat explicații printr-o explicație. N-ai scăpat de explicație dacă tocmai ai explicat cum scapi de explicație.
Și știm că jertfa crucii a eșuat din moment ce explicația, jertfa s-a întâmplat, dar noi încă suntem aici. Dumnezeu și-a înfăptuit explicația dar încă ezită. E încă în tensiune că explicația s-ar putea să nu aibă un singur sens. Și pe bună dreptate. Explicația s-ar putea să vorbească mai mult despre tensiunea lui Dumnezeu decât despre dragostea sa cea mare.

Altă dilemă care persistă: mântuiții. De ce Dumnezeu are nevoie de noi și nu-și face alți necăzuți în păcat? Explicația e că Dumnezeu are nevoie de mântuiți ca să-i fie mărturie. Adică are nevoie de mântuiții de printre noi pentru a-i servi la explicația mai mare. Suntem cei care putem explica despre cum Dumnezeu ne iubește pentru că suntem cei care putem explica despre cum Dumnezeu ne iubește.
Suntem (noi mântuiții) cei care putem explica (necăzuților în păcat) despre cum Dumnezeu ne iubește (a dat pe fiul) pentru că suntem cei (unici) care putem explica (necăzuților) despre cum Dumnezeu ne iubește (chiar atunci când va distruge din născare orice ulterioară apariție a păcatului, fără să mai dea drept la replică, fără explicații).
Mântuiții mântuiesc pe Dumnezeu.

Crucea e explicația despre cum Dumnezeu scapă de dat explicații relativ la căzuții în păcat iar mântuiții sunt explicația despre cum Dumnezeu scapă de dat explicații relativ la necăzuții în păcat. În eventualitatea altor răzvrătiri, Dumnezeu poate pur și simplu să distrugă (să înfăptuiască fără explicații), pentru că are mântuiții ca mărturie că Dumnezeu rămâne așa cum am stabilit: bun, în ciuda aparențelor. Dumnezeu dorește să se poată doar afirma. Fără explicații.
Ironia e sfântă pentru că n-a lipsit niciodată din rai: Dumnezeu vrea să scape de explicații, înconjurându-se de nenumărate explicații.

Dumnezeu are mereu nevoie de o explicație mai mare. La rându-i nutrește identitatea intrinsecă, prin care să fie nu orice fel de absolut, ci absolut absolut. Derivat din nimic, care nu datorează nimic. Cu precădere explicații. Absolut fără explicații.

Povestea e sarcina duhului. Dacă duhul naște din fecioară, naște și din noi. Putem argumenta orice pentru că semnificații sunt în toate. Mintea noastră un lucru știe bine chiar când nu-l știe: dacă sens nu există, trebuie inventat. Deconstruind șlefuim explicația care nu poate tăia în deconstrucție. Povestea se scrie.

Suntem limba pe care o vorbim. Mă amestec în poveștile altora pentru că mă rătăcesc ușor în propria poveste.