Arhitectul și victima

E la îndemână să critici tehnologia, tehnocrația și ‘realitatea virtuală’. Aleksandr Dugin fiind un exemplu (declarat) de dușman al tehnocrației / realității virtuale și apărător al ‘realității noastre’.

Problema? Realitatea virtuală e mântuirea realității noastre.
De exemplu când intenționezi să păstrezi realitatea și naturalul neîntinate de virtual e necesar ca organizarea socială să fie înmânată unui singur individ. De ce? Pentru că individul reprezintă concretul și realitatea. Carnea și oasele. Despre un individ în carne și oase susținem că e ‘maximul de opus’ a ceea ce e abstract și virtual.

‘Realitatea noastră pură’ e necesar să refuze orice formă de organizare care trece dincolo de moravurile unui individ concret. Pentru că dincolo de individul concret așteaptă abstracțiile, imaginația, subiectivul și virtualul.

Dar formele de organizare în jurul unui individ concret au nemulțumit. Realitatea pură e o mare dezamăgire.
Tot observație a realității noastre este că orice individ e limitat. Individul sfârșește totdeauna corupt. Păcatul stă lipit de individul concret. Ceea ce căutăm nu există în realitatea noastră.
Și acum purcede inspirația, dorința, necesitatea de a depăși acest neajuns. Sunt necesare idei unde să imaginăm omul nou. Înzestrăm aceste abstracții cu capacități care să reziste tocmai realității noastre. În omul nou acumulăm trăsături care nu pot fi întâlnite în vreun individ concret. Omul nou e spațiul de idealuri unde experimentăm corecția individului concret. Omul nou e izbăvirea. Lumea imaginată mai bună.

Selectăm trăsături în idei și concepte precum stat, Hristos, Ubermensch, sfântul și Dumnezeu. Justiție, morală, guvern, egalitate, liberalism și tot ceea ce mai mișună prin răsăritul minții noastre. Omul nou e fiecare din ele. Rațiuni, idei, idealisme, ideologii.

Nu poți fi împotriva realității virtuale luptând pentru libertate, omenie, lume mai bună, familie, stat și Dumnezeu.
Ba poți. Imaginând noi categorii pentru abstracția numită adevăr: mulțimea conceptelor virtuale și mulțimea conceptelor prea virtuale.

Cele prea virtuale sunt minciuni dăunătoare. Cele pur virtuale adevăruri necesare.

Abstractul e locul unde spargem matrița și evadăm din limitele realității noastre. Nu degeaba după ieșirea din Matrix, imaginația e limita. Ordinea simbolică se prăbușește. Cunoașterea, știința, tehnologia, abstractul, omul nou și Dumnezeu sunt lupta sfântă pentru a trișa orice și a ne imagina orice.

Eu? Arhitectul. Victima.

Pătratul distanței

Am și eu o curiozitate de outsider: mai este subiectul colaborării cu Securitatea de actualitate în adventismul românesc? Mai scrie cineva despre asta, măcar cît să recenzeze și ultimele volume din Pustiul lui Modoran? Sau descrește geometric interesul pentru temă cu fiecare zi ce trece?

Oare dosarele Securității intră și ele la Judecata de Cercetare?

Explicația poveștii

Drumețiile cu mașina îmi sunt însoțite de ceva vreme de multe povești pentru copii. Multe nu ca diversitate ci ca număr de repetiții.
Reascultându-le îmi amintesc de timpul când la rându-mi nu le pricepeam. Punguța cu doi bani de exemplu, fiind bucșită de non-sensuri. Culminând cu momentul în care însuși naratorul – ca ieșit din poveste – recunoaște despre cocoș că numai el știe cum și pe unde a ieșit din fântână. Atât de mare e absurdul încât sarcasmul e și el o explicație.

Mai târziu am început să articulez că oamenii mari construiesc castele în spațiul de joacă numit limbaj figurat. Atunci am avut una din acele senzații de deschidere a minții. Un mișunat prin creier de la piesele de puzzle care se rearanjează. Totul devine decorat cu un sens nou. Realitatea nu mai e reală. Realitatea e reală și imaginară.

Întrebarea e: ce face ca aceste furnicături, acest impact al unei explicații să fie uneori atât de intens față de alte explicații? Încât unele ‘îți dau lumea peste cap’.

Ce-i o explicație? Povestea nouă care leagă mai mult decât povestea anterioară. Model nou. Senzația de furnicături și lărgire a orizontului o fi numărul semnificativ de reinterpretări pe care acum dintr-o dată creierul le poate efectua. Pe care trebuie să le efectueze. O mulțime de aha-uri succesive care culminează într-o gură căscată. O nevoie de pauză pentru că nu știi dacă minciună e povestea de până acum ori povestea de acum. Prinzi adevărul când se cățără pe cadavrele vechilor explicații. El știe cum și pe unde.

Probabil nu degeaba conspirațiile gâdilă atât de bine. Și poate nu degeaba știința e dumnezeul cel mai greu de lepădat. Explică mult.

Viața omului și voia Domnului

Din ale vieții e că la un moment dat asiști la stingerea cuiva drag. Stingere pentru că există acel interval în care se mai poate face câte ceva.
Acel timp în care bântuie fantoma lui ‘cât înseamnă de ajuns’? Cât sacrificiu e suficient ca să fie satisfăcut acel (am făcut) tot ce s-a putut?

Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Pentru că niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

Din moment ce, vorba lui Isus, poți să vinzi tot ce ai. Și tot se poate și mai mult. Înainte să vinzi tot ce ai, poți să strângi donații. Și încă se poate și mai mult. Pentru că donațiile pot fi urmate de campanii televizate, naționale, internaționale, globale. Și se poate și mai mult. Pe lângă acestea, poți să-ți dai și viața. Și tot se poate și mai mult. Pentru că înainte să-ți dai viața, poți să-ți vinzi organele și să te prostituezi. Și tot se poate și mai mult. Pentru că poți lăsa un mesaj pe Facebook să dăinuie după moartea ta cu îndemnul că dacă nu dă cineva like și face un transfer, atunci să-i fie blestemat sufletul pe vecie. Și tot nu-i destul, se poate încă și mai mult.

Unii zăresc printre rânduri inspirația întrebării: ‘cât sacrificiu e destul ca să fie satisfăcut cu totul după voia Domnului? Cât de mare să fie darul de mulțumire ca să fie după voia Domnului?
Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Deoarece niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

‘Tot ce se poate’, ‘cât înseamnă de ajuns’, ‘voia Domnului’ sunt toate gândul lui Dumnezeu. Au aceeași natură: de neînțeles, de neștiut, de neatins. Copleșitoare. Mistuitoare.

Atunci unșii Domnului descoperă vestea mai bună: și tot puținul e bine primit. Pentru că niciun puțin nu e prea puțin pentru Domnul. Totdeauna există un și mai puțin care să însemne mai mult și să miroasă bine înaintea Domnului.

Astfel, văduva săracă a dat din puțin mai mult decât toți. Dar încă se poate și mai puțin. Adică și mai mult. Pentru că totdeauna va exista un și mai puțin care să însemne și mai mult.