Contradictiile Teismului

Invierea Cuantica

Audi alteram partem

Spune Crassus:

„Scepticismul lui Poli vine din reminiscenta ideii de theos patriarhal, care creaza din afara sistemului prin puterea (literala) cuvantului.”

Nici vorba. Am trecut, pina la ateism, prin toate teismele posibile. N-am gasit niciunul pe care sa-l pot legitima pina la capat. Il invit pe Crassus sa ne descrie theos-ul lui. Ii promit ca pina la urma nu va ramine nimic din el. Adevarata noastra vocatie, a oamenilor, nu este inchinarea, ci deicidul. Si nu pentru ca vreau eu asta, ci pentru ca zeii, oricit de subtili, mor de indata ce ne ies pe gura. Ateismul meu e doar recunoasterea acestui fapt banal.

„O schimbare de mentalitate destul de mare de la Enthousiasmos…”

Nici vorba. In primul rind, pentru ca Enthousiasmos n-a fost o mentalitate. In al doilea rind, abandonasem de mult dumnezeul patriarhal, lucru vizibil chiar si in „Enthousiasmos” – concept pagin al posedarii/inspiratiei divine, devenit la adoptarea in limbile moderne nume al excesului religios, complet secularizat azi (chit ca-l vindeam condimentat cu teologie ioanina). Eram deja tongue in cheek. In al treilea rind, tuturor ne cad dintii de lapte.

„…cred ca putem spune despre Univers in sine ca este un miracol, in totalitatea lui. Frumusetea creatiei consta tocmai in faptul ca nu exista un Homunculus care intervine supranatural, ci prin interactiunea unor sisteme naturale disparate se ajunge la cresterea complexitatii.”

A spune despre univers, „in totalitatea lui”, ca e un miracol e totuna cu a nega posibilitatea miraculosului. Iar impersonalul „se ajunge” scoate in afara discutiei orice notiune teista. Draga Crassus, esti mai aproape de ateismul meu decit de biserica in registrele careia, probabil, inca figurezi.

Despre viespi, flori si Dumnezeu

Ichneumonidae e un soi de eseu de istorie intelectuala. Are aspectul acut al unei harte launtrice si respiratia larga a universului insusi. Dumnezeu inca se cauta pe sine.

Nu va propun tocmai o recenzie. Am selectat din carte o serie de pasaje carora le contrapun gindul meu razlet. Am sa las citatele netraduse.

The modern opposition of Evangelical fundamentalism against evolutionary models is rooted in the historical rejection of Christian humanism by the Reformation, rather than in anti-scientific sentiments. Situatia e mai complicata. Adventismul insusi, una dintre cele mai vehemente enclave creationiste, ii datoreaza teologic mai multe lui Erasmus (via arminianism si metodism) decit lui Luther. Edi are insa dreptate daca vedem in „the historical rejection of Christian humanism by the Reformation” o chestiune de hermeneutica biblica. Umanismul crestin (ramas in viata chiar printre descendentii directi ai Reformei) l-a dat pe Schleiermacher; literalismul milenarist al Reformei (reinviat ca niciunde in revivalismul american de secol XIX) a dat-o pe Ellen White.

Faith is not another theory of reality. It is rather a new hermeneutics of existing theory and facts. Asta e totuna cu a spune ca orice text teologic e mitic. Eu as putea fi de acord. Ma indoiesc insa ca vreun credincios ar achiesa (cu exceptia lui K). Pentru cei mai multi, credinta nu e o lectura optimista a realitatii, ci pariul incapatinat pe o alta realitate.

Modern science is a Christian heresy. Banuiesc ca aici e miezul tare al cartii. Edi pariaza pe heterodoxie, adica fix pe stiinta ca erezie crestina. Nu e deloc singurul in crestinism, dar e aproape singurul in adventism.

The non-Euclidian intelligibility of the universe is much beyond what could be expected from simian brain adaptation. Si totusi, We landed on the Moon prompted by the same brain reactions that pushed the Devonian fish to land on the shore about 400 million years ago. We still have the Devonian fish inside us (Shubin). This is perhaps why there’s something fishy in our loftiest ideals. E colosala diferenta dintre Moise si Einstein, la o ipotetica distanta de vreo trei mii de ani. E mai mica distanta dintre Homo erectus si Moise, la vreun milion de ani.

When humanity itself is a cultural illusion, salvation becomes only the ultimate illusion. Ceea ce e perfect normal. Daca ne inventam pe noi, cu tot cu pacatul aferent, de ce nu ne-am inventa si mintuirea? We must turn to the Veiled Being for our salvation. Cum e „the Veiled Being” altceva decit o iluzie? Si n-a rupt Isus catapeteasma? Templul lui Moise (ma rog, Irod) e gol. Templul lui Platon (ma rog, Plotin) asisderea. Si daca nu era de ajuns, a mai venit si Derrida sa desire povestile toate.

Flowers and Ichneumonidae, symbiosis and parasitism, are only examples of using another species to enhance reproductive success. Whether the chosen method is exploitation or cooperation, it matters not to evolution. Nature is blind to our values. Binele si raul sint in ochii privitorului, vorba lui K(ant). L-am inventat pe Dumnezeu ca sa eludam povara de a fi inventat binele si raul.

Fiat creation and cultist eschatology are the two ends of a theology of defection. Ceea ce n-ar trebui sa ne mire. Man spent most of his evolutionary history crawling at the bottom of the food chain in Africa. His mind was shaped in fear. A se vedea splendida carte a lui Erich Fromm despre autoritarism si dogmatism, Escape from Freedom.

There is no free will without evolution. Propozitia asta merita o carte intreaga.

Flat materialism is a form of religious fundamentalism. They cohabit and dispute the same territory extraneous to the historical core of modernity. They are contingent upon the demise of metaphysical Christianity… In other words, did science find God missing because Christianity failed to grasp and communicate his true nature? Am putea la fel de bine intreba: Did science find God missing because… it went looking for him? Crestinismul ar fi trebuit sa stie (si sa comunice) ca Dumnezeu nu e decit un mod de a privi, teleologic, realitatea. O hermeneutica, nu?

So, here we are, naked in a blizzard, no mammalian fur or metaphysical illusions to protect us.

Well, I’m ok with that. Let the Spirit blow!

Manie sfanta

Graham Greene are o povestire despre un credincios catolic care impusca un ateu din invidie. Mi-am reamintit de ea citind unele reactii la profesiunea de ateism a lui Poli. Resentimentele fata de atei sunt atat de puternice incat te fac sa te gandesti la invidie. Este ca si cum cei care nu au libertatea launtrica de a nu crede invidieaza pe cei care isi pot permite sa mearga pe drumul vietii fara sa se uite peste umar.

Poli a pierdut pariul Pascalian. Cine castiga loteria nu se supara pe cel care o pierde. Poli se va prajii la flacara mica in timp sfintii vor sparge seminte pe zidul noului Ierusalim. Vom avea o vesnicie sa-l barfim pe Poli la umbra pomului vietii (caci ce bucurie mai mare au sfintii decat sa discute caderile fratilor). De unde atata suparare?

Probabil ca, atunci cand cineva se declara ateu, expune propria noastra nesiguranta, de care ne temem. Este posibil ca unii ar vrea sa nu creada, dar nu au curajul. Este ca si cu cei care se leaga de tinuta femeilor. Fantezia lor secreta nu este sa le vada intr-o rochie pana la calcaie.

Exista un punct in experienta religioasa in care cineva ajunge sa inteleaga ce crede si mai ales de ce crede ceea ce crede. Este momentul in care cineva sa poate desprinde de credinta lui fara manie sau poate sa ramana in ea fara frica. Intodeauna aceasta rara maturiate starneste proteste. Daca Poli ar fi ales sa ramana ar fi fost acuzat ca nu pleaca.

Credinta intre metafizica si hermeneutica

Nu de mult, un tanar a “luat ostatec trupul Mantuitorului” la o biserica din Chicago. Mai exact, a luat painea de comuniune din mana preotului, si a fugit cu ea din biserica. Evenimentul a pus in grea incurcatura biserica, care a trebuit sa alerge la fileu pentru o minge imaginara. La celalalt capat al spectrului ideologic, Pharyngula lui PZ Myers nu a scapat ocazia sa ridiculizeze dogma transubstantiatiunii.

Gestul poate fi interpretat si altfel. Daca vreti, in sensul lui Tolstoi tragand cu pistolul in pocalul de comuniune (Tolstoi nefiind Lenin). Biserica este cea care prin dogme si institutii a luat ostateca ideea Incarnarii. Tanarul a luat inapoi ceea ce ni s-a furat.

Ideea incarnarii este aceea ca Dumnezeu s-a golit de atributele sale si le-a transferat asupra creaturii: “imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”. Aceasta idee are un caracter hermeneutic mai degraba decat metafizic. Cu alte cuvinte, nu implica un set de afirmatii absolute despre realitate (gen oamenii au fost contemporani cu dinosaurii), dar interpreteaza perspectiva istorica asupra realitatii dupa criterii absolute.

Sa consideram trei exemple.

Metafizica lui Pavel era definita in mare masura de apocaliptica iudaica si mai putin de Aristotel. Hermeneutica incarnarii depaseste aceasta metafizica. Pavel crede sincer ca sclavia si subordonarea femeii tin de ordinea naturala (de la creatiune) a lumii. Incarnarea implica “umplerea” sclavului si femeii cu atributele divine, deci implicit rasturnarea ordinii existente.

In secolul xix, metafizica lui Max Stirner este opusul lui Pavel. Stirner considera ca religia este o alienare. Omul a transferat asupra divinitatii potentialul sau infinit. Ideea origineaza cu Feuerbach. Stirner merge insa mai departe si denunta orice institutie care transcende individul (biserica, regele, patria) ca o forma de alienare. In Prusia secolului xix, trinitatea biserica/rege/patrie este la fel de vitala ca patriarhatul sau sclavia in Roma imperiala. Ideea revolutionara este aceea ca omul nu poate fi subordonat institutiilor pentru ca omul este un absolut. In genealogia ideilor moderne, notiunea ca omul este un absolut decurge insa din ideea incarnarii.

Al treilea exemplu este din timpul nostru. Locul dualitatii pater/dominus si al trinitatii biserica/patria/regele l-a luat monoteismul corporat. Economia, armata, guvernul, scoala, divertismentul sunt parte din puterea corporata. Biserica nu face exceptie. Relativismul postmodern si fundamentalismul religios sunt ideologii ale puterii corporate. Conflictul dintre ele este inselator. Scopul comun este acelasi: a pastra ideea Incarnarii prizoniera in biserici. Este interesul puterii ca oamenii sa confunde credinta cu aderarea la o metafizica moarta, sau sa nu creada in nimic.

Credinta metafizica este un dusman care trebuie invins (dezertarea nu este o optiune). Credinta ca hermeneutica este viitorul, (daca viitorul exista).