Femeia care a inventat Gandul

Anunțuri

Mitul Pacatului Originar

Ontologia Caderii

In Unum Novum Hominem

Un Mesia Roman

Sibolet

Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS!

Cu toții cunoaștem afirmația celebră a lui Dostoievski pusă pe buzele personajului Ivan din celebrul roman Frații Karamazov:

Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.

Vedem în Ivan nu atât prototipul intelectualului ateu (el nu neagă existența lui Dumnezeu), cât cel al nihilistului revoltat împotriva unui dumnezeu dictator, însetat de sânge și uzurpator al libertății umane. Ulterior, existențialiștii și seculariștii moderni au făcut din această aserțiune unul dintre imperativele constituirii ideii de libertate a societății moderne bazată pe non-existența lui Dumnezeu, sau, mai familiar spus, pe celebrul Dumnezeu a murit!. Așadar, într-o lume în care Dumnezeu a murit (prin „Dumnezeu” nereferindu-ne la implicația ontologică a termenului, ci mai degrabă la legătura lui cu concepul de ”Lege”), totul este permis. Lucru demonstrat cu precădere atât de vizionarul romancier rus, cât și de realitățile lumii contemporane. Ne place să punem toate ororile care se întâmplă astăzi pe seama negării existenței lui Dumnezeu ca instaurator al Legii veșnice. Sau, mai corect spus, reprezentanților bisericilor care rămân din ce în ce mai goale, le place să pună criza morală cu care se confruntă umanitatea pe seama negării existenței lui Dumnezeu. Astfel, asistăm la același discurs prăfos al clericilor, irelevant, și, aș îndrăzni să spun, depășit. Pentru că, dacă în societatea lui Dostoievski, în plină înflorire a nihilismului, aserțiunea făcută de el stătea în picioare, nu știu cât mai este ea de relevantă în post-modernism.

Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Care ar fi opusul acestei propoziții? Sau, mai corect spus, care ar fi răsturnatul ei?

Dacă Dumnezeu există, totul este permis.

Concluzie verificată și ea – vezi fundamentalismul religios oglindit în fenomene de tipul inchiziției până la terorismul actual. Sau, o altă interpretare a aceleiași propoziții – creștinismul care crede în existența lui Dumnezeu și acționează conform voinței divine fără a se simți încorsetat de cenzurile Legii: Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine (1 Cor.6:12). Și totuși, ar mai exista o variantă a premisei de la care am plecat pe care filosoful și psihanalistul francez Jacques Lacan a afirmat-o și asupra căreia aș vrea să insist mai mult:

Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS.

Într-o lume în care Dumnezeu (Dumnezeu luat ca cenzură instituită prin Lege, ca prohibiție, reamintesc) a murit, satisfacerea imediată a plăcerilor (pulsiunilor sexuale și agresive după Freud) ar trebui să domine. Care este realitatea de fapt? Nu ai voie să fumezi în locuri publice, trebuie să fii cât mai cumpătat, să eviți excesele, să trăiești cât mai sănătos, să fii atent la tot pasul să nu-l deranjezi pe celălalt. Altfel spus, trebuie să fii corect politic. Ai voie să te bucuri de cele mai perverse plăceri ale hedonismului, dar doar atâta vreme cât el nu devine pervers în sine. Se sesizează nuanța? Mă gândesc la unul dintre versurile unui cântec al trupei U2 care ar reda perfect ideea anterioară:

I`ll give you everything you want except the thing that you want. (O să-ți dau tot ce vrei, mai puțin Lucrul pe care-l vrei.)

Cam așa văd postmodernismul și iluzia libertății pe care el o implică. În aceste condiții, există totuși libertate? Și dacă da, cum se poate obține ea? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de intrigant: Libertatea este condiționată de Lege. Doar Legea, într-un anumit sens, te poate face liber. Atunci când Iisus spunea că El a venit nu să strice Legea ci să o împlinească, trebuie să se fi referit și la faptul că Legea și, extrapolând, Dumnezeu, erau greșit înțelese de oamenii din vremea aceea. Nici cu oamenii din vremurile noastre lucrurile nu stau foarte diferit. De aceea, personal, cred că dacă vreau să înțeleg ce înseamnă Legea și ce presupune împlinirea ei, ce înseamnă Libertatea adevărată, trebuie să merg la Iisus. Tot Iisus a spus că Adevărul (și doar acesta) ne va face liberi. Adevărul, de fiecare dată, este dureros pentru cel care vrea să-l afle. Însă, rezultatul final va fi nu libertatea utopică pe care societatea a promovat-o pe post de propagandă de-a lungul timpului, ci libertatea individuală durabilă. Pentru un creștin, libertatea poate fi găsită în Iisus. Iar atunci când înțelegem că ”noțiunea” de Iisus implică și împlinirea Legii, atunci ne va fi mult mai ușor să acceptăm și alte modele (științifice) de explicare a aceluiași principiu, fără a deveni exclusiviști sau fanatici după principiul ”noi suntem singurii care deținem Adevărul”.

Conceptul de Supraeu sau Cum a apărut ideea unui Dumnezeu tiranic

Supraeul este dușmanul omului, dar și prietenul său. Nu este exagerat să spunem că viața psihică a omului este esențialmente făcută din eforturi crâncene fie pentru a scăpa de sub influența Supraeului, fie pentru a o suporta. (E. Jones)

Supraeul, instanță psihică inconștientă definitorie în formarea personalității umane, a fost descrisă explicit de Freud în cadrul celei de-a doua teorii ale constituirii dinamice ale aparatului psihic format din Sine, Eu și Supraeu. Această instanță este denumită ”moștenitorul complexului Oedip”, tocmai pentru că în perioada în care apare acest complex ea se cristalizează. În această perioadă, interdicția pe care părinții o impun copilului oedipian de a-și realiza dorința incestuoasă va deveni în Eu un ansamblu de exigențe morale și prohibiții pe care subiectul și le va impune de acum încolo lui însuși. Astfel, putem spune că Supraeul este această autoritate parentală interiorizată în anii complexului Oedip care se sfârșește spre vârsta de 5 ani.

Funcțiile Supraeului sunt de interzicere a plăcerii, exaltare a dorinței și protejare a integrității Eului, funcții antagonistice, dar care ne arată cât de mult reglează instanța Supraeului mișcările Eului în ceea ce privește juisanța (=plăcere în psihanaliză): mișcarea de ură împotriva interdicției juisanței, mișcarea de iubire (atracție) pentru juisanța imposibilă și mișcarea de teamă față de juisanța înfricoșătoare. Reținem că Supraeul este încărcat tocmai de aceste afecte, ura originară devenind Supraeul sadic de mai târziu, iar angoasa va deveni sentiment de culpabilitate a Eului.

Lucru puțin cunoscut, este acela că Supraeul integrează două părți: Supraeul-conștiință, cel care ne reglează conduitele, ne judecă și ne oferă un model ideal. Activitatea conștientă, care este considerată a fi un derivat al Supraeului primitiv, desemnează în Eu încorporarea nu doar a legii interdicției incestului, dar și a influenței critice a părinților și, progresiv, a societății însăși. Alături însă de Supraeul-conștiință se află Supraeul-tiranic, crud și feroce, responsabil de cele mai mari nenorociri ale speciei umane (crimă, sinucidere, războaie etc.). ”Binele” pe care acest Supraeu ne comandă să-l găsim, nu este binele moral (adică cel al societății), ci juisanța însăși care este, prin definiție, imposibil de atins. Așadar, Supraeul nu înseamnă doar un reprezentat psihic al unei legi morale vizând propriul nostru bine și acela al altora (Supraeul-conștiință), ci și o parte feroce caracterizată nu doar prin exagerarea încurajării, ci și prin exagerarea rolului de interzicător al plăcerii. Ne aflăm astfel în fața unui paradox bizar în care, pe de-o parte, Supraeul frânează plăcerea, iar pe de alta, se bucură el însuși de exersarea acestei frânări.

Cum se naște acest Supraeu tiranic, acest ”Dumnezeu” gelos și sadic totodată? Dacă Supraeul primordial (cel conștiință) se formează în urma complexului Oedip, Supraeul tiranic ia naștere dintr-o traumă primitivă a copilului. Aceasta se traduce prin faptul că Supraeul tiranic nu încarnează legea intedicției primare, ci o lege găurită, un simulacru al legii, o vociferare grăbită și dementă a legii (Lacan). Astfel, singurul atribut care dă acestui Supraeu o aparență de lege este modul imperativ pe care îl adoptă pentru a se face auzit de Eu. De aici, variațiile patologice pe care această realitate le înglobează descriu formele cele mai grotești ale sadismului până la inhibiții și melancolia derivată din sentimentul de culpabilitate a Eului.

Freud spunea că Supraeul tiranic este tot atât de amoral și crud ca și Sinele (Sinele fiind instanța guvernată după ”principiul plăcerii”). Fără a avea pretenția de a ridica la rang de adevăr absolut cele afirmate într-un limbaj poate destul de ambiguu pentru cititorul care nu este foarte familiarizat cu termenii psihanalitici, sper totuși că expunerea aceasta a ajutat pentru a ne face o imagine mai clară asupra imaginii de Supraeu/Lege/Dumnezeu (în acest caz, sinonimia fiind acceptată). Mai departe, rămâne să decidem singuri cu care parte a Legii ne vom identifica. Pentru că, întotdeauna, vor exista două părți cuprinse în aceeași Lege.