O problema de limbaj

Zbigniew Brzeziński, consilier pentru securitate națională în administrația Carter și arhitectul originar al intervenției americane în Afghanistan, a declarat intr-un interview in 1997:

Eram profund dedicat drepturilor omului. Am simțit că acest lucru este important, dar nu voi ascunde faptul că am crezut, de asemenea, că există o oarecare utilitate instrumentală în căutarea drepturilor omului față de Uniunea Sovietică, deoarece la momentul respectiv Uniunea Sovietică ne punea ideologic in defensiva. Ei s-au văzut pe ei înșiși reprezentând forțele progresiste ale omenirii, mergând spre un viitor definit ideologic; și ridicarea problemei drepturilor omului a indicat una dintre slabiciunile fundamentale ale sistemului sovietic: și anume, că acesta era un sistem bazat pe opresiune, pe teroarea în masă, pe ucideri extraordinare ale propriului popor. Concentrarea asupra drepturilor omului se concentra într-un fel pe o vulnerabilitate sovietică majoră. Așadar, în timp ce am fost angajat în favoarea drepturilor omului – și sunt angajat în favoarea drepturilor omului – nu neg că am văzut în aceasta și o oportunitate de a-i pune ideologic în defensivă timp în care se vedeau de drept pe ofensivă.

Pentru a-l traduce pe Brzeziński in limbaj comun, vom apela la eseul lui George Orwell Politics and the English Language (1946).

In vremurile noastre, discursul și scrierea politică sunt în mare măsură apărarea indefendabilului. Lucruri precum continuarea stăpânirii britanice în India, purjarea și deportările rusești, aruncarea bombelor atomice asupra Japoniei, pot fi într-adevăr apărate, dar numai prin argumente care sunt prea brutale pentru a fi confruntate de majoritatea oamenilor și care nu se potrivesc cu obiectivele profesate ale partidelor politice. Astfel, limbajul politic trebuie să se compună în mare măsură din eufemism, raționamente circulare și afirmații vagi nebuloase. Sate fără apărare sunt bombardate din aer, locuitorii lor sunt alungați, vitele mitraliriate, colibele incendiate: aceasta se numește pacificare. Milioane de țărani sunt jefuiți de fermele lor și trimiși de-a lungul drumurilor cu cel tot ce pot transporta: acest lucru se numește transfer de populație sau rectificare a frontierelor. Oamenii sunt închiși ani de zile fără proces, sau împușcați în ceafă sau trimiși să moară de scorbut în taberele de cherestea din Arctic: aceasta se numește eliminarea elementelor nesigure. O astfel de frazeologie este necesară dacă cineva dorește să numească lucrurile fără să le afișăm imagini mentale.

Frazeologia lui Brzeziński are ca scop sa ascunda urmatoarele imagini mentale:

Studente la Universitatea Politehnica din Kabul, anii 1970.
Execuția publică a unei femei, cunoscută sub numele de Zarmeena, de către talibani la stadionul sportiv Ghazi, Kabul, 16 noiembrie 1999. Mama a șapte copii a fost găsită vinovată de uciderea soțului care o batea.

Inapoi la Orwell.

(Obiectivele geopolitice ale US in Afganistan) pot fi într-adevăr apărate, dar numai prin argumente care sunt prea brutale pentru a fi confruntate de majoritatea oamenilor (sacrificam femeile afgane si progresul social pentru indiguirea influentei sovietice) și care nu se potrivesc cu obiectivele profesate ale partidelor politice (drepturile omului). Astfel, limbajul politic trebuie să se compună în mare măsură din eufemism, raționamente circulare și afirmații vagi nebuloase.

Ca, de exemplu: „am crezut, de asemenea, că există o oarecare utilitate instrumentală în căutarea drepturilor omului față de Uniunea Sovietică”. Problema cu prima imagine este ca: „(URSS) s-au văzut pe ei înșiși reprezentând forțele progresiste ale omenirii, mergând spre un viitor definit ideologic” si ca „Uniunea Sovietică ne punea ideologic in defensiva”. Brzeziński rezolva aceasta problema in stil „1984”. Daca URSS face abuzuri impotriva drepturilor omului, inseamna ca oricine lupta, cu orice mijloace, impotriva la „forțele progresiste ale omenirii, mergând spre un viitor definit ideologic”, adica impotriva modernitatii, secularismului, drepturilor femeii, si progresului social, lupta de fapt impotriva abuzurilor sovietice impotriva drepturilor omului. Asa au ajuns mujahedin, luptatori pentru teocratie islamica la nivelul secolului VII in secolul XX-XXI, freedom-fighters.

Nu ca salata de cuvinte a lui Brzeziński nu ar apela la imagini:

Fara comentarii

URSS nu mai este. Comunismul e mort, mai precis a redevenit fantoma, adica teoria conspiratiei marxismului cultural, adica bau-bau, pentru publicul infantilizat al talk-showului neo-conservator.

Asa ca trecem la alta imagine si alta salata de cuvinte.

Un membru al poliției religioase a talibanilor batand o femeie afgană la Kabul la 26 august 2001. Filmările, filmate de Asociația Revoluționară a Femeilor din Afganistan, pot fi văzute la pz.rawa.org/rawasongs/movie/beating.mpg

Si comentariul orwellian din ultra-progresistul NY-times (2013):

Este foarte important pentru comunitatea internațională, mass-media internațională și omologii afgani să înțeleagă că mersul înainte cu ideologiile occidentalizate nu poate aduce democrația, drepturile omului și drepturile femeilor în Afganistan. Deși este foarte important să ne uităm în urmă la ultimii 12 ani și să măsurăm progresul, ar trebui să ne amintim întotdeauna că au existat și eșecuri. În timp ce indivizii și organizațiile au continuat să facă presiuni pentru drepturile femeilor, ei au creat și o ură uriașă față de ele, determinând bărbații rurali conservatori, dar influenți, să spună că drepturile femeilor sunt împotriva religiei și a valorilor afgane. Ironia este că a existat o mulțime de publicitate pentru drepturile femeilor și promovarea câtorva activiste de elită în acești ani, dar nu a existat niciun efort pentru a construi încredere în comunități, pentru a încuraja acești bărbați conservatori să se alăture platformei pentru a sprijini drepturile femeilor și să se asigure că abordarea nu este numai în conformitate cu valorile religioase și tradiționale, ci o urmează luând în considerare diversitatea Afganistanului.





Asa grait-a Samira Hamidi, directoare imbrobodita a unei oarecare organizatii pentru societatea civila a femeilor afgane, orice ar insemna aceasta. Nu cucoana, nu exista nici un compromis intre valorile reigioase si traditionale, barbatii conservatori, si drepturile femeilor, iar chestia cu diversitatea este pentru publicul beat de cuvinte al mediei americane. Lasa-ma pe mine sa-ti explic occidentul. In Europa, am executat regi si am exilat papi, am ridicat baricade si am inmuiat steaguri in sange, pentru a fi liberi. In America, au murit 600.000 oameni pentru a zdrobi teocratia si sclavagismul Sudului. Si, da, a fost greseala partidului lui Lincoln ca au fost prea draguti cu Sudul si asa au ajuns sub calcaiul biblebeltului, la fel cum matale vrei sa fi draguta cu barbosii conservatori si mulahii vostri.

Inchei cu un gand al lui Orwell din acelasi eseu.

Cineva bea pentru că se simte un eșec, și apoi eșuează cu atât mai mult cu cât bea. Este mai degrabă același lucru care se întâmplă cu limbajul. Devine urât și inexact, deoarece gândurile noastre sunt prostești, dar slăbiciunea limbajului face mai ușor să avem gânduri prostești.

America a inecat primul esec in betia de cuvinte si betia de cuvinte a condus la al doilea esec. Orwell a avut dreptate in „1984”. Prabusirea libertatilor anglo-saxone vine prin new-speak. America este destul de mare sa traga lumea dupa ea in aceasta prabusire.


Tovarasul Militian

Serialul american Comrade Defective/Tovarasul Militian se desfasoara intr-o Romanie alternativa, in care militienii romani se impusca pe strazi cu contrbandisti de biblii, blugi, casete cu muzica rock, filme sexy, si, last but not least, Atlas Shrugged.

Insa nemultumirea spectatorului roman nu este intemeiata. Filmul nu este despre Epoca de Aur ci despre Make America Great Again.

George Orwell a fost primul care ne-a atras atentia asupra potentialului de spalare la creier a televizorului intr-un regim totalitar. Aldous Huxley l-a corectat. Spalarea la creier prin programe TV functioneaza  mai degraba intr-o democratie hedonista. Orwell ne-a spus ca un regim totalitar, ca sa functioneze, trebuie sa interzica cititul. Dar noi eram mai bine cititi decat americanii, inclusiv in propria lor literatura. Huxley ne-a atras atentia la pericolul unei democratii in care cetatenii gasesc cartile prea grele sau plictisoase in comparatie cu showul TV.

Prima greseala ar fi  aceea de a intelege filmul ca pe o incercare de a reconstruii cotidianului romanesc din anii ‘80. Ce-i drept, atentia la detalii este impresionanta. Insa comedia este prezentata ca un serial politist produs de “Departamentul de Divertisment Acceptabil” (!?) al RSR. Intentia de parodie este clara, mai ales cand pe lista creditelor apar nume ca consultant Colonel Rechin Pungas, producator Ana Maimuta si regizor Bebelus Pisicuta.

Aici vine a doua greseala, mai subtila. Serialul se recomanda ca o satira la adresa filmului comunist de propaganda. De fapt, adevarul este exact pe dos. Tovarasul Militian este o incercare de a-l face pe spectatorul american constient de mecanismele subtile de propaganda din filmul politist american.

Producatorii ne spun de la inceput ca au crescut cu Rocky IV si Red Down, fara sa constientizeze ca au interiorizat mesajul de propaganda asezat subtil in film. Antagonistul sovietic intruchipa raul absolut. Protagonistul american castiga victoria in confruntarea maniheica dintre bine si rau. Furat de actiune, spectatorul inghitea carligul cu bat si undita fara sa sa fie constient.

Pentru americanul de rand (the true believer), societatea comunista se inpartea in doua clase: cei spalati la creier de comunism si cei vanati de politia secreta pentru ca citeau Biblia sau pentru ca vizionau casete video cu Chuck Norris. Romanii care au povestit cum erau opriti cu pistolul de militianul din sat cand isi duceau copii la biserica in sabat, sau cum au fost amenintati cu plutonul de executie pentru credinta in timpul serviciului militar (si au fost salvati printr-un miracol), au gasit in bisericile americane  urechi credule conditionate de industria TV.

Propaganda comunista a fost mai putin inteligenta.Filmul comunist zugravea o realitate domestica despre care oricine stia ca este falsa. In ce priveste propaganda anti-americana, Ceausescu se concentra asupra inegalitatii intre Lumea Intaia si tarile in curs de dezvoltare, si a pericolului inarmarii, subiecte care il lasau rece pe omul de rand. America nu era prezentata ca  “imperiul raului” ci mai degraba ca un sistem care revendica aceleasi scopuri ca si socialismul insa nu le poate atinge. In rest, romanii vizionau sambata seara Cojak si Colombo si faceau coada la bilete sa vada ultimele productii Hollywood. Lucrurile s-au schimbat in anii ‘80 din motive de austeritate fiscala si din cauza intoarcerii lui Ceausescu spre nationalismul protocronist, mai degraba decat din cauza radicalizarii in ideologia marxista.     

Cum ar fi aratat propaganda comunista daca ar fi folosit aceleasi tehnici ca cea americana? Cum ar fi aratat un serial politist  ceausist in care actiunea si harisma eroilor ascunde carligul propagandei razboiului rece fara ca spectatorul sa fie constient ca este prins cu undita?

Nu declama lozinci. Atrage-l pe spectator intr-un univers imaginar in care fictiunea si realitatea se confunda. Nu incerca sa vopsesti mizeria in roz. Arata ca dintre toate mizeriile, mizeria tarii tale e cea mai buna. Nu incerca sa ascunzi brutalitatea politiei. Dimpotriva, prezint-o ca pe o reactie de inteles a politistului stresat pana la epuizare in serviciul public, care e si el om. Desensibiliseaza publicul la violenta prin spectacol si arata-i ca este necesar ca politistul sa nu fie ingradit de lege. Nu incerca sa ascunzi faptul ca tara ta este un stat politenesc. Inventeaza pericole imaginare care fac ca tortionarul sa para erou.

Nici propaganda anti-americana din film nu este asa cum o stim. Producatorii folosesc dubla fictiune a fimului despre film pentru a lovi acolo unde stiu ei ca doare.

“Ti-a dor de America?” – intreaba Anghel. “Desigur, nu mi-e dor de saracie, inegalitati sociale, rasism, crima, in nici un caza nu mi-e dor de AIDS – se pare ca in America aproape toata lumea are AIDS, dar America este totusi a great country” raspunde Jane. “De ce sunteti voi americanii atat de inclinati spre violenta?” – intreaba Baciu. “Cand traiesti fara un sistem de siguranta sociala instinctele primare pun stapanire pe natura umana” – raspunde franc ambasadoarea. „Religia este un drept fundamental”, spune Jane. „Asistenta medicala este un drept fundamental” raspunde romanul.“Este prima data cand apreciez obsesia americana cu Al Doilea Amendament” remarca ironic Anghel atunci cand primeste cadou pistolul de la Jane. „De cand ii pasa Amercii de dreptul international?” intreaba capitanul de parca am fi in secolul XXI. 

Asemenea dialoguri nu  ar fi spus nimic spectatorului roman din epoca de aur, care ar fi preferat oricum nesiguranta capitalismului certitudinii in mizerie.  Le fel, titluri ca Mana Invizibila sau Supravietuirea Celui Mai Puternic,  referinta la Adam Smith si Atlas Shrugged, ar fi fost opace pentru majoritatea romanilor. Mai degraba, aluzii la Romania ca „statul 51 al US”, prostitutuarea fata de Apus, si enclavele capitalismului salbatic in Bucuresti, par clisee decupate dintr-un film romanesc post-comunist, gen California Dreaming sau Moartea Domnului Lazarescu. Insa dialogurile nu sunt scrise in primul rand pentru romani, cu atat mai putin pentru cei din anii ’80. Producatorii au in minte alta realitate decat cea ceausista si alt public spalat la creier de TV decat cel romanesc.

“Am aflat ca in New York este un tip care construieste zgarie nori si isi aseaza numele in aur pe frontispiciu” – spune un militian. “Ar trebuii scrise numele tuturor celor care au lucra la constructie” raspunde partenerul sau in stil marxist. Intelegem ca nu e vorba despre Casa Poporului.

Geodezia în era post-adevăr

Într-un eseu publicat in 1946, George Orwell argumentează că acela care crede că pământul e plat nu este mai prost sau mai ignorant decât decât cei 99% care cred că pământul e rotund pentru că “oricine știe că e rotund”. Pentru Orwell, pericolul vine de la cei 99%.

Știința s-a născut din îndoiala filozofică. Certitudinile ei, care de cele mai multe ori contrazic bunul simț, nu se bazează pe autoritatea experților ci pe rezolvarea carteziană a îndoielii filozofice. De unde știm că rațiunea are puterea să definească adevărul independent de mărturia simțurilor, tradiție, sau autoritate?

Majoritatea oamenilor nu și-au pus niciodată întrebarea, și Descartes oricum nu se mai poartă. Ei învață la școală câți electroni dansează in jurul unui atom așa cum studenții medievali învățau câți demoni dansează pe vârful unui ac. Este o problemă de autoritate.

Orwell argumentează că, într-un context istoric în care volumul de informație științifică devine tot mai greu de mânuit chiar și pentru expert, scepticismul filozofic și relativismul epistemic se vor întoarce în forța și se vor cristaliza politic în tirania post-adevăr descrisă în “1984”.

Redau mai jos o parte din disputa despre adevăr dintre Wiston și O’Brien, regizată în camera de tortură de la Ministerul Adevărului.

– Fratele cel Mare există?

– Sigur că există. Partidul există. Fratele cel Mare este întruchiparea Partidului.

– Dar el există în acelaşi sens în care exist eu?

– Tu nu exişti, i-o retează O’Brien…

Pentru o clipă, Winston uită de cadran. Face un efort violent să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşeşte decât să-şi provoace o durere sfâşietoare în tot corpul.

– Dar cum puteţi să controlaţi materia? – izbucneşte el. Nu puteţi controla, de pildă, clima sau legea gravitaţiei… Şi mai sunt şi bolile, şi durerea, şi moartea, şi…

O’Brien îl reduce, însă, la tăcere cu un gest din mână.

– Controlăm materia din moment ce controlăm mintea oamenilor. Realitatea se află numai sub țeastă. Ai să înveţi tu, Winston, încetul cu încetul, dar ai să înveţi până la urmă. Nu există nimic pe lumea asta ce să nu putem realiza – invizibilitate, levitaţie – orice ! Dacă mi-aş propune, m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun. Nu-mi propun, pentru că Partidul nu-mi cere aşa ceva. Trebuie neapărat să scapi de obsesiile tale de secol nouăsprezece cu legile Naturii. Noi facem legile Naturii…

– Bine, dar chiar şi lumea asta toată nu-i decât un fir de praf. Iar omul este mic şi neajutorat! De când există oameni? Pământul a stat nelocuit milioane de ani.

– Aiurea. Pământul are exact atâţia ani câţi avem noi, nici unul în plus. Cum să fie mai bătrân?! Nimic nu există în altă parte decât în conştiinţa omului.

Winston se lasă să cadă înapoi pe spate.

– Nu-i adevărat. Rocile sunt pline de oasele animalelor dispărute, de mamuţi, de mastodonţi, de reptile enorme care trăiau pe vremea când de om nici măcar nu era vorba.

– Le-ai văzut tu vreodată, oasele alea, Winston? Evident că nu. Naturaliştii din secolul nouăsprezece le-au născocit, înaintea omului nu a existat nimic. După om, presupunând că el ar ajunge să se stingă, nu va exista nimic, în afara omului, nu există nimic.

– Cum să nu?! întregul univers există dincolo de noi. Stelele, de pildă! Unele dintre ele se află la milioane de ani-lumină de noi şi niciodată n-o să putem ajunge la ele.

– Stelele?! Ce sunt stelele? – zice O’Brien, mimând indiferenţa. Nişte foculeţe aşezate la câţiva kilometri depărtare. Dacă vrem, putem merge până la ele. Sau le putem stinge de pe cer. Pământul este centrul universului. Soarele şi stelele se învârt în jurul Pământului.

Winston se mişcă din nou de parcă ar fi zguduit de convulsii. De data aceasta, însă, tace. O’Brien continuă, ca şi cum ar răspunde unei alte obiecţii spuse cu voce tare:

– Din anumite motive, evident, nu este adevărat. Când navigam pe oceane sau când prevedem o eclipsă, ni se pare potrivit, de cele mai multe ori, să plecăm de la premisa că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că stelele se află la milioane de milioane de kilometri. Şi ce-i cu asta? Crezi că nu am fi în stare să descoperim un sistem astronomic dual? Stelele pot fi departe sau aproape, în funcţie de necesitatea momentului, îţi închipui, cumva, că nu avem matematicieni care să reuşească treaba asta? Nu uita dublugânditul (doublethink).

Suntem familiari cu doublethinkul celui care vorbește la telefon cu cineva de la antipozi și spune ”la noi a venit sabatul”. Pământul este rotund cât vorbești cu Australia dar redevine plat când închizi telefonul și deschizi sabatul. Însă partea îngrijorătoare este că argumentele lui O’Brien nu le auzim doar de la flateartheri. Scepticismul filozofic, hiper-relativismul epistemic, și hiper-multiculturalismul, se intersectează cu autoritarismul tradițional-religios în negarea simultană a individului și a universalității umane, a autonomiei minții și cunoașterii obiective. Imaginea digitală se substituie gândirii matematice ca argument științific.

Nu mă tem de cei care cred că pământul este plat pentru că nu știu mai bine. Mă tem de cei care cred că pământul este rotund pentru că nu știu mai bine.

Un scuipat corect politic pe obrazul curajului

Aung San Suu Kyi intruchipeaza ciclul complet al operelor lui George Orwell, de la Burmese Days la 1984. Adica, de la lupta familiei ei impotriva dominatiei britanice in Burma la distopia post-adevar in care naratiunea Partidului Interior devine criteriul realitatii.

Ferma Animalelor vine si ea in minte, cu porcii care se dau freedom fighters in timp ce calca sub copite libertatea.

Consiliul orasului Oxford a votat saptamana trecuta sa anuleze premiul Freedom decernat lui Aung San Suu Kyi. Consiliul orasului Londra cauta sa faca acelasi lucru la cererea unui laburist numit (surpriza) Munsur Ali. S-a propus chiar  retragerea Premiului Nobel pentru Pace, decernat in absenta lui Kyi aflata in arest la domiciliu in 1991. Kyi a folosit cele 1,3 milioane pentru a construi spitale si scoli. Greseala ei a fost ca nu a construit  minarete si madrase.

Ce crima teribila impotriva umanitatii a comis Aung Suu Kyi, pana nu de mult o icoana in panteonul lui Ghandi si Mandella, sa merita ciocanul iconoclast?

Crima consta in faptul ca a contrazis versiunea prezentata de organizatia jihadista Arakan Rohingya Salvation Army, de la care a fost preluata  de Natiunile Unite si media, cu privire la curatirea etnica a tribului Rohingya.

Kyi sustine ca criza umanitara a refugiatilor Rohingya nu a fost provocata in primul rand de guvernul din Myanmar ci de jihadul condus de Ata Ullah.

O simpla vizita pe articolele Arakan Rohingya Salvation Army si Ata Ullah din Wikipedia este suficienta sa ne faca sa gandim ca ce merge ca o rata si macane este rata. Cine este scolit la o madrasa saudita si se antreneaza pentru guerilla in Pakistan nu se poate pretinde reprezentantul convietuirii armonioase intre cele aproape o suta de triburi burmeze care au o istorie de toleranta inspirata de hinduism si budism. 

Mai mult, notiunea de curatire etnica implica ideea ca este vorba despre un conflict intre etnia Rohingya (reprezentata chipurile de ARSA) si guvernul burmez. De fapt este un conflict religios intre jihadisti si budisti/hindusi. Alaturi de fortele de securitate se afla hindusii Rohingya ale caror familii sunt de regula ucise de jihadisti, cu exceptia virginelor, care sunt salvate dupa metoda din Numeri 31, 18. Intr-un mod deja familiar, musulmanii moderati din tribul Rohingya sunt excutati pentru apostazie.

Budismul a fost exterminat in Nordul Indiei de Jihad si misiunea a continuat incepand din secolul XIX in Burma. Britanicii s-au folosit de Jihad pentru a controla populatia hindusa din India si a slabi rezistenta burmeza. Scopul jihadistilor este exterminarea integrala a  budistilor si hindusilor, considerati pagani.  Autoritatile din Banglades stiu bine de ce refuza acceptarea refugiatilor  Rohingya. Tribul a fost infiltrat de extremisti.

Patricia Clapp, șeful Misiunii SUA la Myanmar din 1999 până 2002, intr-un interviu publicat de PJ Media sustine versiunea lui Kyi:

Tacticile lor sunt teroriste. Nu există nicio îndoială cu privire la aceasta. Kyi nu a spus ca toata populația Rohingya este terorista. Ea se referă la un grup de oameni care umbla cu arme, macete, și dispozitivele explozive improvizate, și ucid membrii propriei populatii alaturi de budiști, hinduși, și alti,  care le stau în cale. Ei au ucis o mulțime de forțe de securitate, si au creat haos in zona. Populatia care a fugit incercand sa scape in Bangladesh … si fuge de  propriile grupari radicale ….  Comunitatea internațională ar trebui să verifice faptele înainte de a face acuzații.

Sa verifice faptele? Cine are nevoie de fapte cand ai Ministerul Adevarului? Faptele trebuie sa se conformeze la naratiunea Partidului Interior. Jurnalismul este istorie. Stirile sunt preluate din surse online si publicate in camere de ecou.

Avand in vedere istoria de rezistenta non-violenta impotriva juntei militare a lui Kyi, cei 15 ani de detentie si arest la domiciliu, victoriile pentru democratie castigate cu riscul vietii, prestigiul international de luptator pentru drepturile omului, la care se adauga expertiza lui Clapp, te-ai astepta ca media sa acorde beneficul indoielii eroinei ghandiste. Insa aici este vorba despre reflexul conditionat sa urmeze o naratiune maniheista in care lumea se imparte in Eichmani si victimele lor inocente. Mai ales cand pana si Malala Stockholm Syndrome Yousafzai se declara dezamagita de Kyi. Cine este Patricia Clapp, cu trei decenii la departamentul de stat si experienta la firul ierbii in Burma sa contrazica o icoana a feminismului intersectionist imbrobodit?

Ca refugiatii Rohingya sunt victimele nu doar ale extremismului islamic ci si ale razbunarilor tribale (cine seamana vant culege furtuna) este fara indoiala. Ca securitatea burmeza este brutala este cunoscut. Ca atunci cand este atacata, reactioneaza asa  cum stie nu surprinde pe nimeni.

Dar Aung San Suu Kyi nu este Eichman cu flori in par. Acuzati-ma de crima de gandire si hula impotriva Ministerului Adevarului, dar Kyi este adevaratul si singurul freedom fighter in toata povestea asta.

Cat despre porcii lui Orwell, isi vor auto-decerna medaliile smulse de pe pieptul eroinei.

 

Cele două minute de ură după atacul din Londra

1984 - 2 minute de ură
Sadiq Khan a oficiat cele două minute de ură denunțând atacul ca pe ”un act de lașitate împotriva londonezilor inocenți”. Londonezii sunt chemați să participe la ritualul urei față de ură și să incanteze după politicieni și pundiți ”nu ne vom lăsa învinși de frică”.

Cele două minute de ură sunt ritualul public de spălare la creier în 1984. Emmanuel Goldstein, inamicul statului, inventat de partidul interior, apare pe ecran adresându-se publicului care îl întâmpină cu furie frenetică. Pe măsură ce discursul lui progresează acoperit de strigăte, chipul lui Goldstein se transformă într-o oaie (”lașitatea” menționată de Khan) și se suprapune cu imaginea soldaților inamici trăgând spre sală (teroare în montaj media). În final, chipul salvator al lui Big Brother apare pe ecran. Încă o dată, George Orwell nu ne dezamăgește ca profet. Sadiq Khan ne asigură că ”londonezii nu au de ce să se teamă” (pentru că ”Big Brother is watching you”).

Scrie Orwell în 1984:

Și totuși, furia pe care o simțeai era o emoție abstractă, nedirecționată, care putea fi schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină.

Ritualul a devenit la fel de banal ca terorismul islamic. După atacul de la Palatul Westminster, David Cameron a declarat:

Khalid Masood a fost un criminal fără inimă (callous). Punct.

Neil Basu, comisar adjunct al poliției metropolitane și coordonator național al departamentului de antiterorism a declarat că ”motivile lui Khalid Masood nu pot fi înțelese”.

Trebuie să acceptăm cu toții că există o posibilitate să nu înțelegem niciodată de ce a făcut el acest lucru. Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Politicieni și pundiți ne spun că terorismul islamic este ceva abstract și misterios care trebuie exorcizat prin incantații verbale mai degrabă decât explicat teologic/ideologic. Ritualul urii ca ”emoție abstractă, nedirecționată” și substituirea luptei de idei cu vorbe de newspeak ca ”axa răului”, ”războiul împotriva terorii”, ”extremist”, ”insurecționist”, ”rebel”, ”ură”, ”iubire”, ”vindecare”, face imposibilă angajarea ideologică a adversarului. Lozinca sterilă COEXIST maschează interzicerea criticii religiei, ca atare a oricărei critici.

Avantajul pentru politician este că această ură abstractă poate fi ”schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină”, de la un dictator incomod în Orientul Mijlociu la rivalul politic/cultural de acasă.

Așa cum am spus, Orwell nu dezamăgește ca profet. Propaganda secolului XX a constat în ideologizarea binelui și răului. Dușmanul ideologic devenea răul absolut. Orice încercare de dialog apărea ca un compromis moral. Reagan a fost ultimul exponent al acestui tip de ideologie înainte de a schimba macazul spre binele comun și frustrarea conservatorilor. Secolul XXI a inversat paradigma. Răul este desideologizat. Acum orice încercare de a asocia răul cu o anumită teologie sau cultură devine crimă împotriva omenirii. Răul trebuie asociat cu puteri misterioase asemenea diavolului și demonilor care îl posedă în mod inexplicabil pe teroristul islamic și împotriva cărora toate religiile și regimurile politice din afara ”axei răului” luptă împreună.

Cu tot respectul pentru domnul Neil Basu, dar putem înțelege motivele lui Khalid, măcar pentru faptul că avem destui ca el în ograda proprie. Uitați-vă doar la fotografia ficei lui. Omul a vrut să poruncească casei lui, la fel ca Avraam/Ibrahim, să urmeze căile domnului, dar l-a împiedicat democrația liberală (Westminster este mama parlamentelor). Îmi amintesc eu greșit, sau creștini pravoslavnici și neoprotestanți s-au unit nu de mult pentru o cauză asemănătoare? Procentul de creștini care resping democrația seculară este probabil egal cu cel al musulmanilor care vor să trăiască sub Șaria. Difernța este că creștinismul a fost domesticit de rațiune și că secularismul i-a smuls dinții politici. Niște dinți care cresc iarăși ca părul lui Samson.

În mod ironic, desideologizarea conflictului și reducerea lui la emoții primare coboară Apusul la nivelul terorii islamice. Este posibil ca un istoric să se întrebe într-o zi ca poetul ”ce-a dorit acel Apus?”. La fel ca concluzia lui Neil Basu în cazul lui Khamid, răspunsul va fi că motivele Apusului nu pot fi înțelese și va spune:

Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Anno Domini 35 – Orwell

Revolutia Araba ca Tragedie si Farsa

Hegel comenteaza undeva că toate faptele mari si protagonistii lor in istoria lumii apar, ca să spunem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă. Karl Marx, 1852.

Revolutia araba este o farsa. Tragedia a avut loc acum o jumatate de secol.

Aduc in favoarea acestei afirmatii argumentul celor care ma vor contrazice: “revolutiile arabe sunt revolte spontane ale maselor impotriva exploatarii si tiraniei.” Tocmai asta este problema.

Poporul nu face revolutie. Dati-mi pace cu mitul poporului care lupta pentru libertate. Poporul sparge vitrine, linseaza, si cere un tap ispasitor. “Prosti da’ multi.” Revolutia o face clasa de mijloc care foloseste furia populara pentru a inlatura clasa conducatoare si a-i lua puterea in numele poporului. Scopul activistului revolutionar nu este satisfacerea cerintelor strazii ci folosirea lor. Cititi “Ce-i de Facut” de V.I. Lenin, care stia ceva despre revolutii. Thomas Paine, Marat, Danton, Robespierre, Lenin, Trosky, Stalin, Mao, au fost intelectuali dezradacinati, uneori de mana a treia, ale caror aspiratii nu aveau nimic in comun cu poporul dar stiau sa coboare ideologia in strada.

Obiectivul adevarat al revolutiei nu este dorit de popor. Poporul se teme de ceva nou. Poporul vrea restaurarea privilegiilor pierdute. Revolutionarul vrea transformarea radicala a societatii. Domnia terorii, care insoteste orice revolutie, nu este indreptata impotriva clasei conducatoare asa cum se pretinde, ci impotriva poporului. Adevaratul agent al revolutiei nu este omul de rand ci comisarul. Comisarul stie ca inamicul lui este traditia si ca singura putere capabila sa infrunte traditia este domnia terorii.

Revolutiile duc la castigarea unor libertati si pierderea altora. Balanta difera de la o revolutie la alta. Dar orice revolutie duce la disciplina sociala si progres. Pretul este de obicei platit in ceea ce Stalin numea “statistica”. Cu cat traditiile sunt mai adanci in popor, cu atat statisticile sunt mai mari. O adevarat revolutie intre arabi ar duce la cifre astronomice.

Din acest punct de vedere, adevaratii revolutionari arabi au fost Gamal Abdel Nasser si Anwar Sadat. Esecul lor se explica prin faptul ca nu au avut curajul sa fac ceea ce au facut Lenin si Ataturk. Lenin a intrat cu baionetele in biserici. Ataturk a interzis hijabul si turbanul in spatiul public. Suna dur, dar istoria are legile ei si nu este sensibila la corectitudine politica. Nivelul scazut de educatie al arabilor face imposibila infectarea strazii cu idei sociale radicale. Islamul a ramas ideologia legitima si Islamul este antiprogresist prin natura lui.

Un alt motiv care a dus la esecul revolutiilor arabe din a doua jumatate a secolului trecut este acela ca in contextul razboiului rece, orice reforma progresista era suspecta de marxism si aliniere cu URSS. US a cautat mai intai sa foloseasca nationalismul arab impotriva marxismului si apoi Islamul radical impotriva nationalismului secular, ca dupa aceea sa vaneze monstrul pe care l-a creat la fel ca celebrul doctor Frenkenstein.

In 1953 Mohammed Mossadegh primul ministru al Iranului a fost rasturnat printr-o operatie coordonata de CIA din teama ca ar putea aluneca prea mult spre stanga. Gloate inarmate cu bate si cutite, platite din cufar diplomatic, controlau strazile intimidand opozitia. Doua decenii mai tarziu gloata s-a intors impotriva dusmanilor lui Khomeini. Partidul nationalist Baat a fost sustinut in Siria impotriva rivalilor marxisti. In 1963 Sadam si partidul Baat au fost sprijinite sa ia puterea inpotriva influentelor internationaliste.

Sadam a fost dusmanul neimpacat islamismului si al teroristilor fundamentalisti. Totusi a trebuit sa suporte mania unui electorat indobitocit de religie si talk-radio pentru ceea ce facusera islamistii. Rezultatul a fost re-islamizarea Irakului. Islamul „moderat” ramane optiunea vestului pentru tarile arabe, indiferent de aspiratiile claselor educate.

Faimosii “freedom fighters” care au redat afganilor libertatea de a interzice educatia femeilor si a le impune burka lupta acum impotriva lui Gaddafi ajutati de aceiasi putere care i-a ajutat acum un sfet de secol impotriva rusilor. O jurnalista este violata in plina zi in Cairo. O alta este torturata si molestata in Lybia. Imami radicali arunca flacari in Moschei si statii TV. Poporul cere libertatea de a ucide cu pietre femeile adultere. Un infidel este ucis cu pietre de revolutionari. In acelasi timp, analisti politici discuta despre rolul Islamului in noile democratii arabe.

Aplaudam atunci cand vedem la CNN palate de tirani aruncate in aer si armate spulberate. Acceptam cu seninatate filosofica inevitabilitatea victimelor inocente. Dar este tabu sa te legi de lanturile care leaga 700 milioane de femei. Aruncam bombe pentru dreptul de autodeterminare cultural-religioasa al gloatelor ramase in secolul VIII. Nu ne sinchisim de drepturile individuale ale victimelor unei religii anacronice.

Stiu ce veti spune. Acestea sunt episoade triste dar neesentiale. Cand vor fi liberi de tirani domestici si exploatare imperialista, oamenii se vor civiliza si asemenea lucruri vor inceta de la sine. Quranul va devenii un fel de Magna Charta a lumii arabe aparand drepturile femeii si libertatile civile. Democratia va inflori in teocratie. Imamul si activistul liberal vor paste iarba impreuna ca lupul si mielul in Paradis. Singurul obstacol in calea acestei stari edenice sunt cativa tirani si, fireste, imperialismul.

Ma indoiesc.

Cand ultimul imam va fi spanzurat cu hijabul ultimei musulmane emancipate, voi crede si eu in revolutia araba. Pana atunci, eu zic sa ne pregatim pentru ce-i mai rau. Si ce poate fi mai rau decat o imensa criza a ptrolului, insotita de un val de imigratie islamica, terorism si razboi?

Fireste ca poate fi ceva mai rau: islamofobia.