Apocalipsa agresiv-pasiva si revolutionara

Perlă din cer: desăvârșirea

Strângeți-vă comori în cer. Vă veți bucura de ele la fel de mult cât veți face și binele: deloc.

Cerul promite că binele pe care nu-l putem face în mod desăvârșit pe pământ, îl vom putea face pe deplin acolo, în cer. Dar în cer nu putem face nici un bine pentru că în cer totul este deja bine și din abundență.
Binele în cer e cel mult indiferență: poftește cât binevoiești pentru că oricum nimic vreodată nu va lipsi. În abundență toți suntem profund binevoitori și pe deplin sinceri.

Romani 7
Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

Cu alte cuvinte: izbăvit de firea pământească, voi avea puterea să fac binele. Putere o fi dar oportunitate?
Ce cu neputință pe pământ, e cu putință în ceruri. Oare?

În ceruri, milă pe deplin și adevărată de cine vei avea? Compasiune curată față de cine? Vei ajuta cum trebuie pe cine? Vei fi complet sincer față de cine? Vei fi total curajos în ce situație? Vei fi martir fără ezitare pentru ce cauză? Te vei lepăda de sine pentru ce? Vei sacrifica fără rețineri ce?

Binefacerea cea stângace de pe pământ, în cer e imposibilă. Cu desăvârșire.. doar lipsește.

Umilința lui Dumnezeu

A avut vreodată Dumnezeu experiența umilinței? Sau a fost Dumnezeu vreodată impresionat?

Dacă da, atunci Dumnezeu e nesincer și ipocrit. Pentru că doar se preface din moment ce nimic nu îi este superior și necunoscut. Nu poate fi impresionat și nu poate simți în mod sincer umilința pentru că este unic atotștiutor și atotputernic. Și deja știe asta.

Dacă nu, atunci Dumnezeu are cel puțin alte două probleme:
1. Rămâne că e arogant și plin de sine?
2. Suntem noi superiori lui Dumnezeu prin faptul că avem ceva în plus față de el? De exemplu că putem fi impresionați și știm în mod sincer ce-i umilința?

Poate măcar acum Dumnezeu are puțină umilință din moment ce nu știe ce-i umilința.

Articularea obiectivului

​Cei pentru subiectiv articulăm pentru recunoașterea că obiectiv e că orice obiectiv e subiectiv. Cum greșeala e de partea noastră, se întâmplă să mai articulăm și noi obiectivul.
Cei pentru obiectiv articulăm pentru obiectiv. Pentru că obiectivul trebuie susținut. Nu stă singur în picioare și trebuie articulat regulat ca să-și amintească obiectivul că e drept.

E obiectiv că încă e subiectiv dacă obiectivul progresează sau dacă progresăm spre obiectiv.

Socul ontologic

Raiul, veșnicia care nu se repetă

​Una din criticile pe care le aduce religia științei și filozofiei e că acestea nu scot nimic la capăt. Sunt într-o veșnică deschidere.
Culmea: promisiunea raiului e că-i o veșnicie care n-o ia niciodată de la capăt. Pentru că dacă s-ar repeta, la un moment dat ne-am prinde și ne-ar lua groaza.
Deci și raiul, ca și știința și filozofia, are motivele lui să fie într-o continuă deschidere. Să fie o veșnică sursă de nou. Raiul mereu va trebui să ne amăgească cu un capăt la hotarul căruia vom cunoaște pe deplin și mereu va trebui să ne refuze capătul pentru că altfel n-ar mai fi nimic nou și ne-ar lua groaza.
Raiul, nu face diferență. ​​

Addendum:
Printre altele, raiul e acelora care-l vor cunoaște din plin pe Dumnezeu dar își inhibă întrebarea despre originea lui Dumnezeu. Pe veci.
Iată cum raiul ar fi iad pentru unii, cum Dumnezeu minte (nu e atotștiutor) și cum nu-i de mirare că Dumnezeu e atât de fascinat de sine. E atât de special încât nici măcar el nu se poate explica (defini). „Absolut în criza de identitate” ar face titlu bun unui editorial separat.

​Poftim coerență

​Dacă nu explici/demonstrezi totul, metafizicul ia forma misterului din necunoscut. Derivarea infinită a sensului păstrează mereu gaura pentru Dumnezeu.
Dacă explici totul, metafizicul ia forma violenței. Lui Yahweh îi este plăcut și arderile pe altarul științei.

Poftim întrebare: a fi incoerent înseamnă a fi niciodată coerent sau a fi uneori coerent dar nu totdeauna?

Nu mi-e clar dar ce e clar (adică ce putem abstractiza, adică mitologiza), e că incoerența trebuie să aibă o anumită coerență în incoerența ei. Adică trebuie să fie coerent incoerentă.

Și treaba cu incoerența negația coerenței. Intuitivul care deduce că incoerența nu poate exista fără coerență din moment ce incoerența presupune a fi cel puțin uneori coerent. Argument pentru care coerența devine primordială, originală, originară. Ceea ce este. Realul.
Incoerența, negația devenind o născocire din dorință sau necesitate. Imaginarul.
Dar n-o fi intuiția asta manipulată de forma unui prefix? De un ‘non-‘ sau ‘in-‘? In-coerență. Non-coerență.

Ce e atât de neconceptut ca frustrarea inițială, care a dat naștere conceptului de coerență, să fie tocmai prezența incoerenței? Apriori conceptului de coerență, era deja incoerența?
În sensul că sunt atât de frustrat de prezența haosului (incoerenței) încât îmi imaginez (doresc) ordinea (coerența).
Imaginarul, virtualul, dorința, utopia e tocmai coerența. ‘Realul’, originea, e incoerența în care ne scăldăm.
Coerența e numele (aliasul) imaginat (inventat) pentru negația incoerenței în care existăm. Coerența e invenția. Un mic pattern, repetabil, coerent, în interiorul unui eveniment unic, irepetabil și incoerent. Contextul unei secvențe de zecimale care se repetă în acel pi care nu se termină niciodată într-o repetiție.

Cu alte cuvinte.. poftim coerență. Poftim în toate sensurile.

Justiția și covid: paradoxul rețetei individualizate

​Despre cum analiza conceptului de justiție se aplică episodului covid.
Rețetă: standardizare, regulă, repetare oarbă, general, abstract, automatism.
Individualizare: excepție, diferit, particular, unicitate, concret, abatere de la regulă/rețetă.

​Sumarizez critica derrideană în ce privește justiția cu toată injustiția pe care o implică sumarizarea:
Justiția e aplicarea legii. Legii pe care o definim.
Dat fiind un set de reguli, dacă ar fi pur și simplu să urmăm ‘orb’ legile pe care tocmai le-am hotărât, justiția nu ar fi împlinită. Pentru că ar implementa un automatism. Am ‘judeca’ nu mai mult decât o mecanizare algoritmică.
Pentru ca justiția să fie justă, trebuie să găsească și să aibă experiența tensiunii între regula/legea instituită și particularitatea situației. Justiția trebuie să respecte regula (generalul, esența, abstractul, repetabilul) și să acorde toată atenția particularului (concretului, individualității, singularității, unicității cazului).
Acesta e motivul pentru care avem procesul judiciar unde are loc ‘rejudecarea’ regulii/legii în contextul cazului particular.
Existența conceptului de proces judiciar este o recunoaștere a faptului că legea nu este perfectă. Nu poate fi pur și simplu repetată în mod automat pentru orice caz. Fiecare proces este o reevaluare a legii într-un context particular. Ai putea spune că regula caută excepția pentru a se schimba. Fără să aibă vreo destinație finală.

Chiar și cu judecata individualizată, fără automatism, justiția ‘așa cum trebuie’ nu este împlinită. Pentru că nedreptate încă se face. Motivul: ‘timpul’ și ‘spațiul’. Tensiunea între urgența deciziei și aria cunoașterii.
O justiție corectă trebuie să se întâmple acum și având la dispoziție toate datele. Adică o decizie instantanee și în deplină cunoștință.
Instantanee pentru că orice întârziere a unei decizii înseamnă amânarea dreptății unui nevinovat sau amânarea sentinței unui vinovat. Prin urmare decizia trebuie să se întâmple cât mai urgent, ideal în acest moment.
Urgența deciziei este în conflict cu accesul la toate datele și informațiile. Pentru o decizie corectă, este necesar accesul la cât mai multe date, ideal toate informațiile. Dar accesul la informații nu se poate efectua decât prin amânarea urgenței deciziei.
Urgența trage timpul și decizia cât mai aproape, accesul la date împinge timpul și decizia cât mai departe. Justiția perfectă mereu vine dar rămâne neajunsă. Ce putem spune cu siguranță, ce știm apriori, e că decizia va fi luată sub presiunea urgenței și fără disponibilitatea tuturor datelor.

Justiție, regulă, prescripție, rețetă, medicină.

Problemele justiției sunt prezente și în evenimentul covid.
Covid a implicat tensiunea între general și particular. Între regula reprezentată de protocoale existente și situația particulară, covidul. A implicat și tensiunea dintre ‘spațiu și timp’. Conflictul dintre urgența deciziei și aria cunoașterii a fost remarcabilă în contextul vaccinării.
Rețeta generală, vaccinarea în masă, chiar repetată, regulată (în toate sensurile cuvântului) a fost justificată în numele urgenței.Timpul e injustiție pentru cei care vor muri de covid.
Ce scapă e injustiția pentru cei care mor din cauza urgenței (sub diversele-i forme). Urgența se întâmplă în detrimentul cunoașterii: cunoașterii despre covid, cunoașterii despre efectele vaccinării în timp, cunoașterii efectelor vaccinării ‘în spațiu’ (adică în diversele grupuri de populație și până la individ), cunoașterii impactului măsurilor asupra multiplelor compartimente ale existenței.
Decizia perfectă, atitudinea corectă, gândul lui Dumnezeu rămân inaccesibile.

Totul a fost departe de ideal dar idealul a avut cel mai mult de câștigat.
Lozincile ‘zero covid’, ‘o singură moarte, e una prea mult’, ‘vaccinare totală’, ‘100% sigur și eficient’ sunt ofrande idealului.
La fel cum ‘testarea cum trebuie’, vaccinul perfect, ‘slujirea protocoalelor existente’, ‘decizia corectă’ sunt ofrande idealului.
Adevărul spunem că e undeva la mijloc. Dar știe careva care e mijlocul corect sau proporția ideală?

Ajung să mă întreb dacă nu cumva toate întrebările sunt de fapt o identificare de absolut. Dacă nu orice argumentație în cele din urmă tinde de fapt către apărarea diverselor forme de absolut. Pentru că orice argumentație mereu pătrunde în detalii. ‘Ascuțirea’ argumentului e o continuă îmbunătățire de precizie, nutrirea unui complet, unui definit, unui neschimbabil, unui capăt, unui lămurit. Unui așa și nu altfel. Orice întrebare nu încetează până nu atinge răspunsul care e același oridecâteori ai repeta întrebarea. Și nu încetează niciodată pentru că oridecâteori primești același răspuns nu e și dovada că ai ajuns la un capăt. Dovada presupune măsurarea, compararea cu ceva. Un ceva care trebuie și el măsurat și comparat cu altceva.

Prin urmare, întrebarea despre întrebare: cum evadăm metafizicului? Putem evada metafizicului? Nu de fapt întrebăm cum să scăpăm de gândirea simbolică utilizând gândirea simbolică? Cum să ne salvăm anulându-ne? Întrebarea despre întrebare este o întrebare transcedentală.

Poftim dilemă pentru știință, AI și extratereștri. Locurile unde ne proptim speranța de când Dumnezeu nu mai vorbește. Speranța că ceea ce ne este superior va veni, ne va rezolva problemele, ne va fi reper, ne va conduce, ne va salva de decizie, de ceea ce suntem, de noi înșine.

Dumnezeu este mort. Slavă Domnului.

Ambiți​​e: buna neascultare

​Un lucru care mi-a călăuzit căderea de la credință a fost ambiția. Nu a mea personală pentru că treaba cu ambiția e că nu poți avea vreodată destulă. Dincolo de glumă mă refer la tensiunea din conceptul de ambiție.

Ambiția de la cel rău pe care uimitor toți dușii la biserică o nutresc în ascuns copiilor lor. Cap și nu coadă.
Deși pentru orice ‘cap și nu coadă’ există un ‘cu capul în nori’ și o coadă în vecinătatea lui ‘cu picioarele pe pământ’. Cap și nu coadă poate fi oricând întors cu fundu’n sus.

Ce decidem în privința ambiției din moment ce ‘cap și nu coadă’ e bun dar inevitabil se plătește cu neascultare? Ambiția nu rămâne niciodată frumos compartimentată. Deci de la Dumnezeu sau de la cel rău?
Răspunsul mi se spune că nu-l voi găsi în biblie pentru că biblia e scris supus interpretării. Biblia e supusă confuziei (greșelii, păcatului) de care suferă și conceptul de ambiție.
Lămurirea o pot primi doar în prezența șoptirilor duhului sfânt. Duhul vorbește unde biblia muțește. Duhul lămurește unde biblia se împotmolește.

De la Dumnezeu, la biblie. De la biblie la duhul sfânt. De la duhul sfânt ajungem iar dați dracului pentru că duhul sfânt, cel cu lămuriri, cu certitudini, cu sensul adevărat, cu obiectivitate, e cel care unește. Unește pentru a naște noi religii. Duhul e dogmă și schismă în aceeași suflare.
Duhul sfânt reușește aceeași performanță care ne iese când ne descurcăm și singuri. Cu diferența că da, cu puțină inspirație.. vine mai repede.

Duhul e sămânța schismei. Unește pentru a dezbina. Dar tot răul spre bine: cu cât mai multă schismă a sensului, cu atât mai multă indecizie. Sau spune-i toleranță. Sau diversitate. Din constrângere și acestea că doar despre asta discutăm: despre idealul care ne tot scapă și babelul de la care nu avem răgaz.

Cu ambiție e rău, fără ambiție e rău. Rămâne să căutăm ambiția corectă în echilibru. Echilibrul corect care ce să vezi, doar Dumnezeu îi știe proporția potrivită. Care sperăm că ni l-a lăsat scris în biblie. Biblie care ne trimite la duhul sfânt. Duhul sfânt care ne bagă din nou în origine.

Și de la capăt, mai cu ambiție.