Justiția și covid: paradoxul rețetei individualizate

​Despre cum analiza conceptului de justiție se aplică episodului covid.
Rețetă: standardizare, regulă, repetare oarbă, general, abstract, automatism.
Individualizare: excepție, diferit, particular, unicitate, concret, abatere de la regulă/rețetă.

​Sumarizez critica derrideană în ce privește justiția cu toată injustiția pe care o implică sumarizarea:
Justiția e aplicarea legii. Legii pe care o definim.
Dat fiind un set de reguli, dacă ar fi pur și simplu să urmăm ‘orb’ legile pe care tocmai le-am hotărât, justiția nu ar fi împlinită. Pentru că ar implementa un automatism. Am ‘judeca’ nu mai mult decât o mecanizare algoritmică.
Pentru ca justiția să fie justă, trebuie să găsească și să aibă experiența tensiunii între regula/legea instituită și particularitatea situației. Justiția trebuie să respecte regula (generalul, esența, abstractul, repetabilul) și să acorde toată atenția particularului (concretului, individualității, singularității, unicității cazului).
Acesta e motivul pentru care avem procesul judiciar unde are loc ‘rejudecarea’ regulii/legii în contextul cazului particular.
Existența conceptului de proces judiciar este o recunoaștere a faptului că legea nu este perfectă. Nu poate fi pur și simplu repetată în mod automat pentru orice caz. Fiecare proces este o reevaluare a legii într-un context particular. Ai putea spune că regula caută excepția pentru a se schimba. Fără să aibă vreo destinație finală.

Chiar și cu judecata individualizată, fără automatism, justiția ‘așa cum trebuie’ nu este împlinită. Pentru că nedreptate încă se face. Motivul: ‘timpul’ și ‘spațiul’. Tensiunea între urgența deciziei și aria cunoașterii.
O justiție corectă trebuie să se întâmple acum și având la dispoziție toate datele. Adică o decizie instantanee și în deplină cunoștință.
Instantanee pentru că orice întârziere a unei decizii înseamnă amânarea dreptății unui nevinovat sau amânarea sentinței unui vinovat. Prin urmare decizia trebuie să se întâmple cât mai urgent, ideal în acest moment.
Urgența deciziei este în conflict cu accesul la toate datele și informațiile. Pentru o decizie corectă, este necesar accesul la cât mai multe date, ideal toate informațiile. Dar accesul la informații nu se poate efectua decât prin amânarea urgenței deciziei.
Urgența trage timpul și decizia cât mai aproape, accesul la date împinge timpul și decizia cât mai departe. Justiția perfectă mereu vine dar rămâne neajunsă. Ce putem spune cu siguranță, ce știm apriori, e că decizia va fi luată sub presiunea urgenței și fără disponibilitatea tuturor datelor.

Justiție, regulă, prescripție, rețetă, medicină.

Problemele justiției sunt prezente și în evenimentul covid.
Covid a implicat tensiunea între general și particular. Între regula reprezentată de protocoale existente și situația particulară, covidul. A implicat și tensiunea dintre ‘spațiu și timp’. Conflictul dintre urgența deciziei și aria cunoașterii a fost remarcabilă în contextul vaccinării.
Rețeta generală, vaccinarea în masă, chiar repetată, regulată (în toate sensurile cuvântului) a fost justificată în numele urgenței.Timpul e injustiție pentru cei care vor muri de covid.
Ce scapă e injustiția pentru cei care mor din cauza urgenței (sub diversele-i forme). Urgența se întâmplă în detrimentul cunoașterii: cunoașterii despre covid, cunoașterii despre efectele vaccinării în timp, cunoașterii efectelor vaccinării ‘în spațiu’ (adică în diversele grupuri de populație și până la individ), cunoașterii impactului măsurilor asupra multiplelor compartimente ale existenței.
Decizia perfectă, atitudinea corectă, gândul lui Dumnezeu rămân inaccesibile.

Totul a fost departe de ideal dar idealul a avut cel mai mult de câștigat.
Lozincile ‘zero covid’, ‘o singură moarte, e una prea mult’, ‘vaccinare totală’, ‘100% sigur și eficient’ sunt ofrande idealului.
La fel cum ‘testarea cum trebuie’, vaccinul perfect, ‘slujirea protocoalelor existente’, ‘decizia corectă’ sunt ofrande idealului.
Adevărul spunem că e undeva la mijloc. Dar știe careva care e mijlocul corect sau proporția ideală?

Ajung să mă întreb dacă nu cumva toate întrebările sunt de fapt o identificare de absolut. Dacă nu orice argumentație în cele din urmă tinde de fapt către apărarea diverselor forme de absolut. Pentru că orice argumentație mereu pătrunde în detalii. ‘Ascuțirea’ argumentului e o continuă îmbunătățire de precizie, nutrirea unui complet, unui definit, unui neschimbabil, unui capăt, unui lămurit. Unui așa și nu altfel. Orice întrebare nu încetează până nu atinge răspunsul care e același oridecâteori ai repeta întrebarea. Și nu încetează niciodată pentru că oridecâteori primești același răspuns nu e și dovada că ai ajuns la un capăt. Dovada presupune măsurarea, compararea cu ceva. Un ceva care trebuie și el măsurat și comparat cu altceva.

Prin urmare, întrebarea despre întrebare: cum evadăm metafizicului? Putem evada metafizicului? Nu de fapt întrebăm cum să scăpăm de gândirea simbolică utilizând gândirea simbolică? Cum să ne salvăm anulându-ne? Întrebarea despre întrebare este o întrebare transcedentală.

Poftim dilemă pentru știință, AI și extratereștri. Locurile unde ne proptim speranța de când Dumnezeu nu mai vorbește. Speranța că ceea ce ne este superior va veni, ne va rezolva problemele, ne va fi reper, ne va conduce, ne va salva de decizie, de ceea ce suntem, de noi înșine.

Dumnezeu este mort. Slavă Domnului.

Ambiți​​e: buna neascultare

​Un lucru care mi-a călăuzit căderea de la credință a fost ambiția. Nu a mea personală pentru că treaba cu ambiția e că nu poți avea vreodată destulă. Dincolo de glumă mă refer la tensiunea din conceptul de ambiție.

Ambiția de la cel rău pe care uimitor toți dușii la biserică o nutresc în ascuns copiilor lor. Cap și nu coadă.
Deși pentru orice ‘cap și nu coadă’ există un ‘cu capul în nori’ și o coadă în vecinătatea lui ‘cu picioarele pe pământ’. Cap și nu coadă poate fi oricând întors cu fundu’n sus.

Ce decidem în privința ambiției din moment ce ‘cap și nu coadă’ e bun dar inevitabil se plătește cu neascultare? Ambiția nu rămâne niciodată frumos compartimentată. Deci de la Dumnezeu sau de la cel rău?
Răspunsul mi se spune că nu-l voi găsi în biblie pentru că biblia e scris supus interpretării. Biblia e supusă confuziei (greșelii, păcatului) de care suferă și conceptul de ambiție.
Lămurirea o pot primi doar în prezența șoptirilor duhului sfânt. Duhul vorbește unde biblia muțește. Duhul lămurește unde biblia se împotmolește.

De la Dumnezeu, la biblie. De la biblie la duhul sfânt. De la duhul sfânt ajungem iar dați dracului pentru că duhul sfânt, cel cu lămuriri, cu certitudini, cu sensul adevărat, cu obiectivitate, e cel care unește. Unește pentru a naște noi religii. Duhul e dogmă și schismă în aceeași suflare.
Duhul sfânt reușește aceeași performanță care ne iese când ne descurcăm și singuri. Cu diferența că da, cu puțină inspirație.. vine mai repede.

Duhul e sămânța schismei. Unește pentru a dezbina. Dar tot răul spre bine: cu cât mai multă schismă a sensului, cu atât mai multă indecizie. Sau spune-i toleranță. Sau diversitate. Din constrângere și acestea că doar despre asta discutăm: despre idealul care ne tot scapă și babelul de la care nu avem răgaz.

Cu ambiție e rău, fără ambiție e rău. Rămâne să căutăm ambiția corectă în echilibru. Echilibrul corect care ce să vezi, doar Dumnezeu îi știe proporția potrivită. Care sperăm că ni l-a lăsat scris în biblie. Biblie care ne trimite la duhul sfânt. Duhul sfânt care ne bagă din nou în origine.

Și de la capăt, mai cu ambiție.

Mă asigur

Ca atunci când impun, s-o fac cum trebuie.

Întrebare pentru știință: ce e dincolo de știință?
Știința recunoaște că întrebarea o depășește deci dincolo de știință sunt întrebări.

Cine a spus că nu se poate răspunde prin lipsa unui răspuns?

Ce caracterizează întrebările dincolo de știință (theory of everything, ecuația lui Dumnezeu) ar fi răspunsurile care nu subscriu speranței/dorinței/pretenției de obiectivitate. Ce este obiectiv în răspunsurile dincolo de știință e că toate răspunsurile sunt subiective. Rămâne ca obiectiv doar că to​​tul e subiectiv. Desigur, ironia și paradoxul își fac de cap; sunt.. dincolo de orice limită.

Contemplarea dincolo de știință descoperă cum știința reprezintă meteahna căutării de reper. A referinței în care să ne ancorăm. A referentului la care să ne raportăm. Prescripția din afara universului pe care universul o împlinește. Nesupusă schimbării, anistorică, atemporală, fără referință către sine care s-o altereze din interior. Fără introspecție și corecție. Prescripția permanentă, emanentă și consecventă. Stă scris, noi împlinim. Cu centru, gravităm.

Universul e capul de imprimantă care țese după codul prescripției transcedentale.
Obiectele se supun și iau forma obiectului în sine (prescris).
Nu ne certăm cu natura pentru că e împotriva voinței naturii (stă scris).
Rugăciunea este doar laudă pentru că dorința e intervenție, supliment, păcat, uman (proscris).
Noi împlinim voia Tatălui, reperul fără greș. Scrisul, în sine. Numele, în sine. Pentru că este încumetare să i se dea nume. Conceptul, în sine. Pentru că este încumetare să-l definești.

Importantă la Prezența logosului e de fapt Permanența. Iar când e vorba de permanență, scrisul e superior vorbirii. Prezența, vorbirea, Eu sunt, e doar confort. Siguranța, pacea, deplinătatea, garanția provine din Permanență, din stă scris. Prezența nu e destul să fie prezentă. E adevărata Prezență dacă e și neschimbată și din totdeauna. Cu dublă afirmare, existentă prin sine, nederivată, cu identitate intrinsecă, definită complet, tautologică, absolutul fără nevoie de îndoială care să-l confirme. Absolutul absolut. Prezența prezentă.

Penița nu e literă spune prescripția. Dar penița mai face exces de cerneală. Stă scris și din scăpări nu doar din Permanență. Suplimentul de cerneală neintenționat, scursura, denaturează inocența literei. Sensul este pervertit. Intenția alterată. Păcatul întră în lume și aduce suflare (mustrare) de conștiință peste suflarea de viață. Greșeala, denaturarea, păcatul deja există când este de ales.

Știința trebuie urmată pentru că e cea mai de încredere să ne descopere cum și ce sunt obiectele în sine, întrebuințarea lor corectă, relațiile propice dintre ele și ierarhiile care trebuie respectate. Știința ne prezintă cât de minunat se potrivește totul. Cum e în Ordine. Chiar și în haos. Știința e descoperirea totului care merge ca uns.
Știința ne ferește de păcat. Avem nevoie de știință ca să aflăm ce stă scris, pentru ca atunci când impunem, s-o facem cum trebuie.
Și în știință se pitește speranța întoarcerii la timpul când greșeala nu mai este posibilă. Când noi nu mai avem de ales. Pentru că nu depinde de noi, e științific. Știința ridică voalul prescrisului. Știința corectează greșeala și imperfecțiunea care suntem. Suplimentul care suntem capătă un sens nou: de pată, dar ștearsă. Sau mai precis, mai științific, mai pe limba lui Isus: pată, răscumpărată.
Aici e pacea, umplerea golului, eternitatea, unirea cu prezența prezentă. Locul unde totul devine posibil. Locul unde totul lipsește. Prezența prezentă sau absența absentă.

Iată cum ‘In God we trust’ și ‘follow the Science’ găsesc că nu sunt nici măcar fețele diferite ale aceleiași monede.

Mă plâng

​E o senzație ciudată când umblu după definiția unui cuvânt și mă arunc imediat către sinonimele lui. Un sentiment că trișez, rămân dator, că mă bântuie încă o fantomă și ard fără voie altă jertfă Originii.​​

‘Descifrarea’ conceptului prin sinonime mă face să aflu în primul rând despre ce au în comun conceptele. Despre familia cuvântului (originea) nu despre cuvânt în sine. Nu despre nuanța particulară a cuvântului în speță.
Am putea spune că facem nedreptate conceptului pentru că-l ignorăm și în schimb îi privilegiem familia/tradiția/istoria din care face parte. De unde inevitabil urmează ‘prejudecăți’ cu privire la concept pentru că îi vom însuși sau confisca atribute care îi aparțin sau nu îi aparțin. Am aproximat, rotunjit conceptul. L-am diluat și redus în înrudirea din care este deja parte. L-am observat și ignorat. L-am adoptat și abandonat.
Posibil cândva să cresc rezoluția conceptului. Să intru în detalii și să cunosc mai mult despre concept în sine. Sau e posibil să nu o fac și să rămân doar cu impresia despre concept. Cu familiaritatea lui. Cu fantoma conceptului.

Postmodernismul ar spune că ne regăsim în această experiență.
Întâlnim o persoană pentru prima dată. Interogăm sau suntem interogați despre familia din care suntem parte, cum și unde am crescut, despre cunoștințele comune, educație, interese și preferințe. Definim și suntem definiți de alte ‘sinonime’, de surogate.
Dar vom ajunge vreodată la persoana în sine? Ajungem să putem articula cum diferă persoana de toate surogatele? Ajungem la individualitate? La originalitatea persoanei?
Poate că nu dar cel puțin ar părea că avem o direcție în care să insistăm.

Până să intervină post-structuralismul și să remarce că diferența e zero. Direcția în care insistăm e fix de unde am pornit. Originea dracului!
Inițiativa de a ajunge la ‘persoană/concept în sine’ e de apreciat, utilă și necesară. E și goană după vânt. Pentru că diferența e și ea o identitate, adică esență, adică platonism.
Diferența, identitatea, individualitatea, originalitatea, definirea (proper name) nu rămân permanente. Individul și conceptul sunt într-o continuă mișcare și schimbare.
A caracteriza individul sau a defini conceptul înseamnă a-i refuza dreptul la schimbare. Etichetarea e prescriptivă, e însoțită de imperativul că obiectul trebuie să rămână așa. Individul sau conceptul nu mai au voie să se schimbe pentru că nu se conformează etichetării. Etichetarea odată ce își manifestă prezența, luptă și ea pentru propria-i supraviețuire. Supraviețuire care dorește afirmare. Afirmare care dorește dominare. Dominare căreia nu-i rămâne ambiție decât Absolutul.
Intenția de a ajunge la individualitatea și originalitatea persoanei e parte din problemă – riscul atribuirii unei identități implică refuzul schimbării pentru că schimbarea amenință identitatea.

Astfel întrebarea: purtăm sau nu purtăm vinovăție când nu ne facem partea să cunoaștem conceptul sau individul cu adevărat?
Postmodernismul ar spune că purtăm. Pentru că urmărește ‘echilibrarea balanței’ în favoarea neprivilegiaților a căror identitate nu e recunoscută.
Post-structuralismul e mai lucid. Confuz de lucid. Răspunde prin a evidenția incertitudinea în problema vinovăției. Spune că și da și nu.
Da, purtăm vinovăție pentru că doar așa faci dreptate individului și conceptului.
Nu, nu purtăm pentru că ne-am îngropa sub o povară insurmontabilă. Neprivilegiații nu sunt imuni la creștere de moț. Conceptul sau individul ar deveni centrul existenței pentru că nici unul nici altul nu pot fi vreodată definiți și satisfăcuți pe deplin. Cunoașterea lor cu adevărat ar implica toată atenția. Identitatea lor ar asimila identitatea mea. ‘Slujirea’ lor e ‘neglijarea’ mea. Satisfacerea pe deplin a unui concept sau individ nu ar permite să existe ‘un următorul’ concept sau individ.

Să ignori e rău dar e bun. Să nu ignori e bun dar e rău.
Echilibrul nu e decât o altă extremă.

Derrida nu poate lucra doar cu ideea de ‘diferență’ pentru că trimite către identitate, definire (definiție), esență, secvență în timp, refuzul schimbării. De unde différance: tot o diferență, dar una explicit mereu amânată. O ‘identitate’ în continuă schimbare. Veșnic neterminată, nedeterminată, instabilă. Un paradox. Identitatea care se identifică cu lipsa identității.
Ca de altfel o ‘identitate’ care descrie bine conceptul, semnul, limbajul. Identifică dar niciodată nu surprinde destul. Nu te poți opri niciodată cu descrierea încât să identifici cu adevărat.
Nu doar că identitatea are o problemă, dar orice concept are o problemă pentru că implică identitatea cu problema ei.

Ne plângem când nu ne este recunoscută identitatea pentru că suntem discriminați. Ne plângem când ne este recunoscută identitatea pentru că ni se refuză dreptul la schimbare.

Dar cel mai mult mă plâng că mă plâng. Pentru că mă plâng, deci exist.

Nesocotințe

Terezie. Ta-ra-si-ja din liniarul B, care pare să descrie economia cretană?

Cică δοῦλος, grecescul pentru sclav, e do-e-ro în Creta. Poate că au dreptate cei care zic că invazia dorică a fost de fapt o revoluție a sclavilor. Seamănă, nu?

Apropo, țepii sînt rezistenți inclusiv la distribuția geografică. „Să iei o sulă şi să-i găureşti urechea, să-ţi fie rob pentru totdeauna.”

Înainte să fie arhanghel, Mihail a fost probabil zeu la Bet-Șean (pe zidurile căruia a fost crucificat iubitul lui David). Acolo unde, cică, s-a născut și Dionis.

Dar de ce să ne mulțumim cu un egiptean din timpul celei de-a XIX-a dinastii? Avem un mileniu mai devreme chiar un faraon cu nume care poate fi etimologizat în tradiția doxologică semitică – a lui e a treia dintre faimoasele piramide.

Legendele creștine ne spun cu gura lor că primele biserici închinate arhangelului sînt, din Asia Mică pînă la Atlantic, continuări ale unor culte păgîne. Creștinismul a fost, înainte de toate, o revoluție celestă.

Ca la orice revoluție, s-a avut grijă să nu se schimbe nimic prin părțile esențiale. Piramidele rămîn. În vîrful lor, t(e)rezia metatronică.

Socoteli

V-am spus cîndva că pasajul meu favorit din suluri e Iov 32 – obrăznicia impetuoasă a misteriosului Elihu. Cum sînt binișor trecut de mijlocul vieții, am burtă și chelie, trebuie să-mi aleg alt model, nu? Am găsit. Noul meu erou biblic e somnorosul din Proverbe 27:14: „Binecuvîntarea aproapelui cu glas tare dis-de-dimineață este privită ca un blestem.” Lăsați-mă dracului cu treziile voastre!

De ce-mi place această apoftegmă? Nu doar că încurajează politețea bunelor intenții. Nu doar că scaldă cele mai calde urări de bine în botezul ambiguității. Dar și pune în chestiune un verb despre care am mai vorbit: חשב, a socoti. „Celui ce binecuvântează pe prietenul său cu glas mare dis-de-dimineaţă i se socoteşte ca un blestem.” De-acasă pînă-n tîrg, socoteala evoluează.

E verbul cheie al creștinismului. „Dar nu numai pentru el este scris că ‘i-a fost socotită ca neprihănire’, ci este scris şi pentru noi.” Socoteala din Genesa 15:6 e extinsă, refăcută, telescopată, metamorfozată, transmigrată, evoluată în socoteala mult mai încăpătoare din teologia paulină. Am fost puși în ecuație. Ne-am trezit în terezie.

והאמן ביהוה ויחשבה לו צדקה – a crezut în tetragramă și i-a socotit-o faptă bună. Wait, what?! Vrei să spui că Genesa 15:6 e ambiguu? Că e perfect posibil ca cel ce crede și cel ce socotește să fie unul și același? Că traducătorii sulurilor, începînd de la cei mai vechi, și apostolii duhnind a Duh au tras de text cum le-a căzut mai bine? Absolut.

Vi se pare ciudată ideea că Avram e cel care socotește meritele lui Yahweh? N-ar trebui. Zeul tocmai ce-i arătase cerul înstelat și-i promisese sămînță fără număr, fără număr. Cum să nu i se pară bărbatului fără plod o idee bună – credibilă și lăudabilă! Nu e Yahweh cel care se ocupă și de realizarea promisiunii? Nu e meritul Lui că Avram devine Avraam? Nu face fapta bună a Zeului măcar cît un prepuț?

Recitiți psalmii. Sînt plini ochi de neprihănirea lui Yahweh, care nu e deloc o stare de drept, ci o ghirlandă de fapte făcute în favoarea seminței lui Avraam în fața lumii. עשה צדקות יהוה – Yahweh este înfăptuitorul de neprihăniri (Ps. 103:6). Singurul om căruia i se atribuie vreo neprihănire e Fineas, cel care face ispășire cu sulița (Numeri 25:13) – ותחשב לו לצדקה לדר ודר עד־עולם (Ps. 106:31). „Lucrul acesta i-a fost socotit ca o neprihănire din neam în neam, pe vecie.” Nu o „stare de neprihănire”, ci o faptă bună. Războinic ca Yahweh.

Să ne mirăm că niște creștini mai la est socotesc ciuperca atomică un merit al zeului lor? Că se împărtășesc din meritele Mielului bălăurind prin Ucraina? Scuze, denazificînd. „Credința fără fapte este moartă.” Contabilitatea divină poate oricînd trece orice crimă în coloana faptelor credinței. Pînă și sîngele e ambiguu. Pînă și Dumnezeu știe să se mintă pe Sine.

Evolutia lui Dumnezeu?

Aufhebung

Minciuna mare e o specie a sublimului. Trump e încă viabil politic pentru că minte măreț, cu o dezinvoltură monstruoasă. Precum Dumnezeu.

Unul dintre textele pivotale ale antichității este cel Despre sublim atribuit lui Longinus. Autorul, dacă nu e evreu, e sigur la curent cu Tora, din care citează. Anticii știau și ei să mintă fabulos.

Implauzibilul e seducător. Realismul e adevărat cînd e magic. Limbile sînt toate de foc – niciunele mai hot decît cele nemistuitoare ale îngerilor.

Credeți că doar în Vechiul Testament lui Dumnezeu îi pute gura? Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Halena lui Isus – epifania pîrjolitoare a parusiei.

Și Pavel, apostolul, știe artificiile sublimului. Să puteţi pricepe care sînt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea. Nimeni nu știe ce dimensionează autorul aici. Dar fix asta-i șmecheria. Contează doar enormitatea. Înălțimea paulină e fix sublimul din tratatul pseudo-longinian. Să cunoașteți ceea ce e dincolo de cunoaștere, ajungînd plini de plinătatea lui Dumnezeu. Pentru că abia postmodernii au inventat pleroma contradicției.

E sublim pentru că lipsește cu desăvîrșire.

Litolalie

Înainte să se laude creștinii că Isus iubește atît de mult homosexualii că-i trans-formă-n hetero-, deci ortosexuali, naziștii raportau sute de tratamente de succes. Asta cînd nu decupau răsturnate triunghiuri roz.

Acum trei luni, principala biserică adventistă din Hamburg (cea de la sediul conferinței locale) a primit cu bucurie vestea că unul dintre pastorii lor e bisexual. N-ajungea oare că celălalt pastor e femeie? Evident că unii adventiști au început să audă pietrele vorbind – chemînd-i să le facă să zboare.

Acum aproape un secol, adventiștii germani au sărbătorit venirea la putere a unui conducător vegetarian și abstinent. Aveau mai apoi să omoare oameni în sabat pentru el. Noroc cu creștinii și comuniștii care au cîștigat războiul – ei știau cine erau adevărații homosexuali.

Pastorul bi- din Hamburg are susținerea conferinței locale – n-a fost deloc dat afară. Ba chiar și pe cea a uniunii – care a recunoscut existența homosexualilor în biserică și a invitat la dialog. Rămîne de văzut ce au pietrele de hotar de spus.

Să trans-plantezi testicule hetero- în scroturi homo- – da, da, s-a încercat. Tratamente hormonale (trans pentru Domnul, nu?), electroșocuri, lobotomie, viol, ba chiar și rugăciune – totul s-a încercat. N-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu.

Cine are urechi de auzit să audă ce zic bisericilor pietrele.