Crucificare

Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.

Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”

Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.

Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.

Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.

PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).