Caesareum


Există biserică de stat în US? De drept: nu. De fapt: da și nu.

Când spun da, nu mă refer la acel pseudo-iredentism al spațiului public pe care îl revendică unele cercuri evanghelice-conservatoare, uitând că într-o națiune născută din Revoluție nu poate exista o Restaurație. Ce-i drept, așa cum remarca Fenimore Cooper, autorul care a plăsmuit icoana ultimului mohican (și, implicit, a primului american), în America, politicienii spun publicului minciunile și lingușelile pe care vrea să le audă, așa cum în Lumea Veche le adresau regilor. Noțiunea că Statele Unite ar fi fost întemeiate ca o națiune creștină face parte din această categorie. Idea are sens numai într-o istorie bazată pe Plăcile lui Nefi.

Există un alt sens, mult mai ambigu și, paradoxal, mai aproape de ceea ce în America este definit de două ori impropriu ca liberal și de stânga, în care Statele Unite au o religie de stat. Este vorba despre sensul în care Bernie Sanders a aplicat testul religios la audierea lui Russell Vought pentru confirmarea în funcția de director deputat al birolului pentru administrarea bugetului federal.

După Sanders, Vought nu este calificat pentru funcția publică din cauza credinței că oricine nu l-a primit pe Isus (ca locuțiune pentru substantivul ”evanghelic”) va ajunge în iad. Senatorul democrat l-a acuzat pe Russel Vought de o crimă de gândire, care, ca orice crimă de gândire, se definește printr-o ultra-polisemie fără conținut (Orwell): Islamofobie.

Cum spune Pavel:

Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!

Franklin Graham s-a grăbit să îl denunțe pe Sanders pentru încălcarea Articolului VII din Constituție, care stipulează “no religious test shall ever be required as a qualification to any office or public trust under the United States.” Că Graham însuși a lucrat toată viața împotriva respectivului paragraf este altă poveste. De data asta are dreptate.

Adepții lui Sanders s-au grăbit să îl apere, susținând că undeva trebuie trasă o linie împotriva bigotismului religios. Linia a fost deja trasă de părinții fondatori. Sanders doar a încălcat-o, și nu este prima dată.

În Iunie 1988, ACLU a deschis acțiune împotriva lui Sanders, pentru autorizarea unui monument religios (menorah) la City Hall. Un an mai târziu, un judecător de district a decis în favoarea păstrării monumentului, dar, peste încă un an, the Second Court of Appeals a declarat că monumentul violează the Establishment Clause.

The Establishment Clause este parte din Primul Amendament și interzice guvernului să stabilească o religie sau să favorizeze o religie în relație cu altele.

N.B. Un exemplu relevant pentru unii dintre noi este Estate of Thornton v. Caldor, 472 U.S. 703 (1985). Diverse grupuri religioase au petiționat legislatura să adopte o lege care să protejeze dreptul lor de a respecta Sabatul, fără teama de a avea repercusiuni la locul de muncă. Grupurile făceau parte din religii diverse, din care unele respectau Sabatul de sâmbătă, iar altele Sabatul de duminică. Curtea a decis că, deoarece o astfel de lege ar cere statului să decidă care activități religioase constituie respectarea sabatului și care nu, promovarea ei intră în conflict cu al treilea punct al al testului Lemon,care interzice implicarea excesivă a guvernului în probleme religioase.

Pe scurt: unde nu există guvern creștin nu există nici legi sabatariene/duminicale. Unde există, sabia puterii, care îi proteșează pe credincioși de lumea seculară, este în același timp și sabia lui Damocles atârnând deasupra capului lor.

Obiecția lui Sanders împotriva lui Vought implică premisa nerostită că guvernul american a stabilit o religie de stat și că această religie este favorizată în relație cu celelalte. Bernie a considerat doar că a sosit momentul ca acest secret politic să fie făcut public în contextul confuziei studiate din ultimele luni în care a fost aruncat americanul de rând.

Această religie publică a fost stabilită pe data de 5 Februarie 1953, când președintele Eisenhower s-a adresat primului Mic Dejun Național de Rugăciune. MDNR a devenit de atunci un eveniment anual pe agenda președintelui. Este organizat de Fundația Fellowship, un grup creștin conservator, dar este „găzduit” de membrii Congresului, făcându-l potențial o activitate religioasă sponsorizată de guvern, încălcând clauza de stabilire (formal, depinde dacă este sponsorizată oficial de unii membri sau de Congres ca organism). MDNR face parte dintr-un efort național de promovare a religiei, care include adăugarea cuvintelor „One Nation under God” la jurământul de loialitate față de steag, începând din 14 iunie 1954.

ONUG este o lozincă inclusivistă și ecumenică. Spectacolul religios la inaugurarea președintelui este un bun exemplu. Idea este că, în America, toți ne inchinăm aceluiași dumnezeu, indiferent de religie. Imaginea concretă a acestui dumnezeu abstract este Președintele ales de națiunea-sub-dumnezeu.

Erezia lui Vought constă în faptul că refuză să admită că musulmanii, evreii, și creștinii evanghelici se închină aceluiași dumnezeu și au parte egală la mântuire. Vought se află aici în poziția evreilor și creștinilor față de cultul imperial în secolul III.

Pentru a înțelege aceasta, să ne dezbarăm mai întâi de poveștile pe care le-am învățat despre cultul roman. În secolul III, din religiile păgâne mai rămăsese doar numele. Cultul public era de fapt o colecție de religii monoteiste. În Cezareumul severinilor coexistatu busturile lui Orfeu,Pythagora, și Plato, alături de cele ale lui Avraam, Moise, și Isus. Totul se învârtea, fireșete, în jurul Cezarului, nu ca obiect de cult (Cezarul putea fi divinizat doar după moarte) ci ca Pontifex Maximus, simbolul unității spirituale a Imperiului.

Creștinii nu erau acuzați că refuză să se închine la idoli păgâni, sau că refuză să ardă tămâie pentru Cezar (o exagerare dacă nu o legendă), ci pentru exclusivismul lor. În opinia apologeților romani, ei nu aveau motiv să se izoleze pentru că religia publică era în cele din urmă monoteistă.

Cultul public american este în principu același lucru, cu Președintele acționând ca Pontifex Maximus. Însă frustrarea evanghelicilor este neîndreptățită. Au călcat pe propria greblă. Evanghelicii au incercat să eludeze testul Lemon, ascunzând stabilirea propriei religii în șarada ecumenică. Nimeni nu putea să anticipeze în 1953 multiculturalismul, flexându-și mușchii politici în religia americană.

Lecția de istorie nu s-a încheiat. Dioclețian a înlocuit ecumenismul imperial cu henotesimul lui Mitra, și apoi Constantin a operat sinteza între Mitra și Isus. Următorul mileniu și jumătate va fi dominat de creștinismul politic al lui Constantin.

Creștinismul este astăzi o forță politică epuizată. Direcția în care poate evolua Cezareumul prezidențial este cea a unui Califat ecumenic-liberal-monoteist care să își găsească modelul medieval în Cordoba mai degrabă decât în Roma. Evanghelicii americani ar face mai bine să se întoarcă la Constituție și la Protestantism. Liberalii pe nedrept numiți astfel și stânga coruptă de oligarhi ar trebuii să se întoarcă la individualismul trădat, la domnia rațiunii denunțată ca imperialism apusean, și la secularism.

Altfel nu vor mai răsării zorile în poporul acesta.