Cum mi-am pierdut eu…

virginitatea teologica. Aveam vreo 12 sau 13 ani. Pierdeam vremea impreuna cu cel mai bun prieten din epoca, de-o seama cu mine, intr-o simbata, intr-o anexa a bisericii, probabil in timpul unei predici. Nu eram singuri insa. In turma de copii si adolescenti lasati mai mult de capul lor, erau si doua fete ceva mai mari decit noi – cu un an sau doi, dar din aia decisivi. Ca puberi normali ce ne aflam, ne-am zis sa ne intrecem intr-un concurs biblic (!), baietii cu baietii, fetele cu fetele. Trebuia sa citam un pasaj biblic, din care omiteam un singur cuvint, ce trebuia ghicit de adversari/e. Desi noi, baietii, am fost primii care am propus o ghicitoare textuala (din Isaia sau vreun alt profet), am pierdut fara drept de apel inca din prima runda. Si nu pentru ca fetele ar fi identificat corect cuvintul lipsa si, deci, pasajul citat, ci pentru ca proba lor pentru noi suna asa: „Amindoua … tale sint ca doi pui de cerb, ca gemenii unei caprioare care pasc intre crini.” Va dati seama ca n-a mai existat nicio a doua runda, si ca nici n-am mai jucat vreodata jocul asta. In schimb, si eu, si prietenul meu eram vreo sase-sapte ani mai tirziu colegi in aceeasi clasa a unui seminar teologic.

Morala? Biblia este o carte periculoasa. Si mai periculoasa decit ea e mintea de femeie 🙂

PS Credeati ca scapati cu amintiri din copilarie si o morala rautacioasa? Nici pomeneala! Voiam sa vorbesc, de fapt, despre citeva rani profunde pe care, cu siguranta, nu le port doar eu. Un adolescent care joaca jocuri biblice este o monstruozitate. O identitate construita in jurul unui parinte imaginar (sau imaginal, pentru interesanti – totuna) este un lucru trist. O viata inchinata altei vieti, de dincolo, de aiurea, e o viata irosita.