Sistemul de Voturi

Sistemul de voturi a fost dezactivat temporar din cauza ca a fost manipulat prin proxy. Nu stiu cine a facut-o, dar pot garanta pentru impartialitatea editorilor afiliati a caror lista se poate citi la „despre”.

Despre fața nevăzută a spiritului

Pentru ca sa va convingeti de importanta pe care o au povestile in experienta umana si, prin urmare, de justetea obsesiei postmoderne a narativitatii, e suficient sa examinati persistenta trans-disciplinara a notiunii de „spirit” – pura fictiune ce se nutreste doar din cuvinte, pe suportul unei milenare traditii. Ce este de fapt spiritul? Doar re-spir-atie (ia uite-l cum sta ascuns!), schimb de gaze. Sau, metaforic, intelect, e-motie (tainica miscare, ca in Ioan 3:8), creativitate.

De la animism la cele mai noi versiuni de spiritualitate nu este cale lunga. Desigur, am facut ici, colo loc stiintei. Dar am ramas fundamental legati de prietenii (si dusmanii) nostri imaginari.

Cind eram mic, pina pe la vreo 8-9 ani, din pricina cine stie carei traume pe care, desigur, n-o poate deslusi decit preainteleptul Serto, detestam cu indirjire sa ramin singur acasa – mai ales seara. Prezenta surorii mele mai mici nu desfiinta oribila singuratate. Preferam sa aud voci – dadeam telefoane la toate rudele si necunoscutii, care faceau tot posibilul sa inteleaga ce spuneam printre lacrimi si sa ma calmeze. Sau ieseam, fortind usi, pe strada, unde – oarecum paradoxal – ma simteam in siguranta.

E colosala forta nevoii noastre de a distinge chipuri chiar si acolo unde troneaza indiferenta intimplarea. Pare vital sa ne simtim insotiti, dublati de o discreta prezenta. Si, nu de putine ori, oameni insingurati isi turnau de bunavoie vecinii la securitate, numai sa schimbe o vorba cu un om, sa se simta utili, parte din ceva mai mare decit uitata lor existenta.

Sa va aduc aminte cit de mult dor despartirile, si cum facem orice ca cei plecati sa ne ramina aproape? Iluziile sint singurele care ne tin uneori in viata. Iar patologia psihiatrica e adesea doar griparea unui mecanism la care omul normal recurge frecvent.

Intelegem din ce in ce mai mult fascinatia pe care o au umbrele asupra noastra. Si descoperim tot mai mult ca vindecarea ne sta la indemina – pun intended, de vreme ce incepe cu un lucru atit de simplu precum atingerea. Sa mingii, sa fii imbratisat face mai mult decit toata filozofia lui Hegel. Sau teologia adventista.

Spiritul ne priveste zilele astea doar cu fata sa nevazuta. Incepem sa ne descoperim, fara frica, pe noi insine.

Logos 51 – Elicea cu Trei Palete

Logos 50 – Ratiune in AZS

Epistola catre Sertorius

Am auzit ca hulesti frate Sertorie, si duci vorba cum ca eu m-am smintit intru pozitivism. Imi suna in minte o (para)fraza din Zaratustra: este posibil ca Sertorius asta, cat este de luminat, sa nu fi aflat ca pozitivismul este mort?

Mort este si Hegel, prietene Sertorius, mort este Platon, morti sunt cei doi martori care ne-au propovaduit o “metafizica a prezentei,” cum hulea frantzuzul acela din neamul celor care l-au rastignit pe Domnul. Au fost spulberati de tsunamiul deconstructionismului, cel surfuit de cainii si scrajilatii de se numesc postmoderni. Unul chiar a venit calare pe un surf-board patrat, de se crucea prostimea pe Internet si striga: “glas de inger, nu om.”

Si teologii din toate bisericile s-au bucurat de moartea celor doi martori, caci cei doi martori ii chinuisera pe teologi si le cerusera sa jure pe logica si ontologie ca spun adevarul. Si teologii, si pastorii cei platiti, si-au trimes scrisori si daruri unii altora, si si-au jurat unii altora ca de-acum nu se vor mai certa cu zadarnicele ciocniri de vorbe teologice, caci daca adevar nu este fiecare slobod este sa zica ce vrea. Numai ca s-au invoit sa isi tina olile in si mai smerita supunere si sa se uneasca impotriva lupilor rapitori care le sminteau cu intreberile nebune ale lumii.

Si teologii s-au refugiat ca sobolanii in gaurile lor numite doctrine si denominatiuni, caci acolo unde nu este un fundament ontologic nici teologie nu este, ci doar afirmarea crezului fiecaruia.

Asa ca prietene Sertorie, uita-te cu bagare de seama la umblarea parintelui tau Florin Laiu si a fratilor sai din sobor si vezi ca nu e nici unul printre ei care sa nu jure pe postmodernism. Ci nu este cum ca ei au adevar absolut si se impotrivesc diavolului relativismului. ci este tocmai ca sunt postmoderni si realtivisti, si de aceea pot porunci turmei sa creada ce zic ei fara a mai da socoteala in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata dupa ratiune. Si asa s-au ales toti reactionari si fundamentalisti.

Si daca iti vei deschide ochii si vei privii in jur, prea alesule, vei vedea ca singurul care nu s-a imbolnavit de boala cea franceasca, care duhovniceste se cheama postmodernism, este omul de stiinta. Ci nci nu se poate imbolnavii, caci stiinta intransa are metafizica prezentei chiar de la obarsie.

Ci oamenii cei de stiinta tot se mai intalnesc in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata. Si fiecare asculta la ce zice celalalt si fiecare jura pe logica si pe fapte si vine cu marturia a doi sau trei martori, caci omul de stiinta nu si-a plecat genunchul in fata altarului postmodernimului si nici nu s-a lepadat de credinta in obiectivitate.

Asa ca daca duhul de viata se va pogori in cei doi martori si vor sta in picioare din nou, duhul de viata va venii de la stiinta. Prin urmare, nu este pozitivismul ci ravna cea filosofica si dragostea pentru indeltniciri teologice care ma face sa rostesc aceste ciudatenii de care s-au smintit cei inceti la minte.

Anno Domini 06 – Evanghelia dupa Pilat

Logos 49 – Discipolul lui Bacon

La credinta inainte

Am un prieten care, la ananghie, cu unul dintre copii bolnav in faza acuta si fara leac aparent, i-a promis lui Dumnezeu ca renunta la unul dintre lucrurile dragi in schimbul insanatosirii lui. Copilul s-a facut bine curind, iar omul meu se tine si astazi de cuvint, mustind de amuzament cind povesteste despre placerea lui acum interzisa. Poate trai si asa – cu un mic sacrificiu perpetuu in amintirea unui happy end, cu un copil sanatos si Dumnezeu inca pe-aproape.

Am o rubedenie care a botezat zilele astea doi copii (cu ani buni inainte sa-si faca poza de buletin) care, intr-un moment de cumpana pentru sanatatea tatalui lor, au promis ca, daca totul va fi in regula, vor adera oficial la religia parintilor. Impulsul este de inteles (dat fiind mediul religios), iar logica identica – do ut des. Dar situatiile sint radical opuse prin dinamica si implicatii.

Prietenul meu e tata. Responsabilitatea ingrijirii copiilor ii revine lui si sotiei. E om matur, cu o solida si frumoasa experienta de viata, cu capul pe umeri si o diploma in teologie (cele doua nu se confunda in mod obligatoriu). Copiii intrati la apa si, pretimpuriu, intr-o factiune crestina cu aere sectare sint insa victimele unei mentalitati aberante psiho- si teologic. Copiii nu trebuie sa poarte grija parintilor. Asumarea dezechilibrata de responsabilitati este una dintre definitiile abuzului. Este clar ca, in logica de troc a gestului, ei au facut un sacrificiu – si-au jertfit copilaria pe altarul unei religiozitati perfide. Au devenit conditia sanatatii tatalui lor.

In fine, nu pot sa pricep cum unii oameni – parinti si pastori – nu ajung niciodata sa treaca de la masuta cu nisip a povestii lui Ghedeon la abecedarul lui „cereti si vi se va da”. Ceea ce pentru aproape o intreaga biserica a fost de curind un moment de emotionant triumf este, in realitatea cruda a mintii unui copil, o imensa tradare. Asa se intimpla cind maturii se poarta ca niste copii idioti.

Logos 48 – Impulsul American

Anno Domini 05 – Pretul Adevarului