Tupeistul Malick și fructele sale agnostice

O interpretare a ultimei producții cinematografice a lui Malick nu cred că se poate face pe nerăsuflate, la scurt timp după vizionarea filmului. Dimpotrivă, complexitatea peliculei îndeamnă la molfăit bine ideile-cuvânt înainte de-a fi înșirate în vreo cronică de film sau în vreo discuție publică asupra subiectului incitant pe care regizorul american îl propune. Personal, am vizionat filmul de două ori, am asistat și la o dezbatere cu public între un grup de psihanaliști și critici de film (un regizor + un critic, de fapt), am jonglat și cu ideile psihanalitice din film privind transgeneraționalitatea, doliul și complexul Oedip nerezolvat, și cu cele existențiale și cu cele vizuale în același timp. Am fost un spectator idealist și analist deopotrivă. Și tocmai pentru că s-a întamplat așa, interpretările pe care le-am auzit sau pe care mi le formulasem eu în minte, nu m-au mulțumit. Dintre toate unghiurile din care am privit subiectul filmului de Palme d`Or, pe unul l-am ales spre împărtășire. Dacă e proiecție ori nu, cititorul să aleagă.

Printre imaginile de tip discovery ale unui Macrocosmos în care locul ființei umane (Microcosmosul) pare a fi insignifiant, printre disecarea suferinței umane în imagini filmice care copleșesc, printre dilemele existențiale care atârnă din belșug în Copacul lui Malick, versetul din Iov folosit drept prolog, ar putea fi aproape ignorat. Mie mi se pare însă că dincolo de toate cheile de interpretare specifice fiecărei școli critice, cheia de boltă ce ar putea descuia una dintre viziuni, ar sta tocmai în aceste cuvinte:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38: 4.7)

Acestea sunt vorbele adresate de Dumnezeu lui Iov ca răspuns al suferinței sale nejustificate. Cum bine sublinia regizorul în dezbaterea la care am participat, prin aceste cuvinte, Dumnezeu își bate joc de Iov. Se folosește de argumente de tip reductio ad absurdum (omnipotența și rolul Său de Creator) pentru a evita o formulare logică a problemei ridicate de Iov. Desigur, ce pentru om poate fi ilogic, pentru Dumnezeu poate fi logic, și invers. Dar, personal, înclin să cred că răspunsul lui Dumnezeu la suferința lui Iov nu este atât de mult răspunsul lui Dumnezeu, cât răspunsul pus de OM pe seama lui Dumnezeu la o astfel de problemă – problema suferinței. Într-un mod extrapolat și îmbogățit artistic, se pare că Malick face același lucru în filmul lui. Încearcă să deturneze focusarea pe principala problemă – moartea unui copil nevinovat într-o familie creștină aparent perfectă – prin inserarea cadrelor care trimit la nașterea Universului, la imensitatea acestuia, la… incomensurabilitatea lui.

Malick propune două direcții de interpretare a vieții încă din primele minute ale filmului: calea harului divin și calea naturii. El arată clar că acestea două nu pot fi reconciliate. De aici și ruptura vădită dintre cele două planuri distincte ce se găsesc în film: microcosmosul (omul) și macrocosmosul (universul). Pentru idealiști, direcția grației divine se impune celei naturale. Și au suficiente argumente ca să ajungă la această concluzie. Însă și pentru cealaltă tabără, a naturaliștilor, care nu-L găsesc deloc pe Dumnezeu în opera lui Malick (concret, El nu apare deloc în film), argumente sunt suficiente. Tocmai aici aș vedea eu geniul lui Malick: reușește să creeze din pelicula sa un ”ecran” propice proiecțiilor fiecărei categorii de spectatori, astfel încât, toată lumea să iasă mulțumită din sala de cinematograf.

Titlul filmului e revelator deasemenea. El poate indica atât aspectele legate de cosmogonie, cât și cele legate de transgeneraționalitate (fantasma inconștientă ce se perpetuează de la generație la generație – vezi relația lui Jack cu tatăl său). Însă, mai este un aspect metafizic ce se degajă din titlu și care nu e deloc de neglijat. Pomul vieții, în accepțiune creștină, simbolizează Pomul Cunoștinței Binelui și Răului, pomul din ale cărui fructe au mâncat Adam și Eva și, astfel, păcatul (deci suferința, moartea) a intrat în lume. Pomul prin care s-a produs descătușarea Adevărului. Întrebarea care se pune e următoarea: care dintre adevăruri? Cel de dinaintea intrării lui Hristos în scenă, aș spune eu. Adică, cel de dinaintea existenței unui Mântuitor. Întreg filmul se bazează pe ideea unui tată  autoritar, vechi-testamentar, ridicat la rang de dumnezeu de către propriii copii care încearcă ”îmbunarea” acestuia prin diferite metode, toate dovedindu-se a fi ineficiente. Dumnezeu nu este văzut ca un tată, ci ca un domn (vezi scena în care tatăl le impune copiilor să i se adreseze cu ”domnule”, nu cu ”tăticule”). Ca un Făuritor, ca un Creator pentru care ființa umană nu contează foarte mult. În acest peisaj dominat de un suveran atotputernic dar lipsit de compasiune, omului nu-i mai rămâne decât resemnarea și acceptarea destinului său mortifer. Chiar și ultima scenă, cea în care, într-un rai post-apocaliptic, pe malurile Mării de Cristal în care cei mântuiți îi întâlnesc pe cei dragi, este încununată de o replică absolut uluitoare spusă de mamă: ”în Mâinile Tale îl încredințez pe fiul meu”. Este ca o ultimă capitulare, o capitulare definitivă în fața morții și a problematicii suferinței umane.

În spatele acestei resemnări tranșante pe care filmul o sugerează, văd un regizor care nu acceptă deloc resemnarea ca răspuns al chestiunii în discuție. Mai mult, filmul fiind unul auto-biografic, prin travaliul pe care Malick l-a întreprins, s-ar putea desluși tupeul de care acesta dă dovadă (similar tupeului lui Iov) ”îndrăznind” să pună întrebări incomode destinului (sau lui Dumnezeu, tot aia). Dincolo de discursul lirico-lacrimogen ce se evidențiază la prima vedere, aș vedea un Malick tăios de cerebral, de… naturalist. Dacă realizarea filmului în sine a avut un rol curativ, mântuitor pentru Malick, nu putem ști. Ceea ce știm cu siguranță însă, privind istoria-oglindă pe baza căreia regizorul își construiește capodopera, este că, în final, Dumnezeu Își dă acceptul asupra revoltei lui Iov-Malick, spunând:

După ce a vorbit Dumnezeu aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: ”Mânia Mea S-a aprins împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-ați vorbit așa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.” (Iov 42:7)

Anunțuri

86 Responses to Tupeistul Malick și fructele sale agnostice

  1. ediorgu says:

    Polihronu a revenit pe blogul sau cu cateva articole – acesta merita citit.
    Poate mai da si pe la noi…
    Apropo de reveniri – salut Sertorius!

  2. danut says:

    SPER SA NU MAI ASISTAM LA DISPUTE STERILE INTRE EI CUM A FOST CAZUL CU GAURILE NEGRE. AU FOST TARE „PLICTISOSI” CUM AR ZICE EDI…

  3. Sertorius says:

    Stați fără griji, prieteni, nu veți mai asista. Mulțumesc ptr urările voastre frumoase, vi le întorc, însă, de fapt, nu am ”revenit”. Asta nu mă împiedică să vă doresc să aveți emisiuni, articole și dezbateri interesante și instructive pe acest site.

  4. Alexa says:

    @Sertorius

    Multumesc pentru recomandarea cu Stone. Intr-adevar, a meritat. Iata cum l-am vazut eu: http://www.alexaplescan.ro/2011/10/25/stone-decompensari-psihotice-in-fata-evenimentelor-traumatizante-ale-vietii/ (pe blog-ul meu se poate citi mai usor)

    Pentru mine, Ed Norton este cel mai bun actor atunci când vine vorba de jucat roluri înfățișând psihopatii. Însă atunci când am văzut-o și pe Milla Jovovich alături de el, am fost sigură că Stone va fi un film remarcabil. Și așa a fost.

    O incursiune meditativă în lumea credințelor religioase, a spiritualității cu dimensiunile ei pe de-o parte creștină, pe de alta orientală, o meditație asupra unor subiecte de mare încărcătură metafizică (dreptatea, plata păcatului, vinovăția) – despre toate acestea e vorba în filmul lui John Curran. Capacitatea sa de a răsturna convingeri puternice și de a pune într-o nouă lumină problema păcatului (chiar și a celui originar – vezi scena în care Lucetta, Milla Jovovich, îi întinde seductivă fructul ”oprit” personajului interpretat de Robert de Niro, un ou!), de a sublinia idei revoltătoare din punct de vedere creștin (de exemplu ideea că, prin păcat, omul ajunge în perfectă comuniune cu Dumnezeu, sau că doar prin păcat omul e capabil să intre în grația divină), constituie temelia narativă ce dă greutate peliculei. Domnii teologi ar avea multe de-nvățat de pe urma unei astfel de abordări filmice. În aceeași măsură ar avea de-nvățat și domnii atei. Ca să nu mai vorbesc de domnii psihiatri…

    Personal, am fost fascinată de profilurile personajelor, în esență patologice, construite extrem de riguros, by the book și de maniera în care aceste profiluri interacționează, se completează, se contopesc chiar. Este extrem de dificil de acceptat că avem de-a face cu tulburări psihice severe la oameni care susțin că sunt unelte ale divinității însăși. În astfel de cazuri, ar fi de dorit să ne debarasăm de propriile prejudecăți și să privim adevărul în față, oricât de sfâșietor ar fi acesta. Mi se pare că tocmai acest adevăr inconfortabil, pur naturalist, îl arată obiectivul camerei de filmat a lui Curran.

    În continuare, mă voi axa pe trăsăturile vizibile și mai puțin vizibile ale fiecărui personaj în parte. Acțiunile fiecăruia dintre personaje au o cauzalitate aparent ascunsă ochiului spectatorului, însă extrem de familiară celui care se confruntă zi de zi cu cazuri aparținând sferei tulburărilor psihice, care, de multe ori, nu întâmplător, au drept nucleu de manifestare câte o tematică transcedentală/mistică.

    Jack: personajul interpretat de Robert De Niro este un ofițer ce se ocupă de cazurile de reabilitare dintr-o închisoare. Viața lui gravitează în jurul serviciului, a căminului despre care nu se poate spune că este unul împlinit, a bisericii și a emisiunii cu subiect creștin pe care o ascunltă la radio în drum spre muncă. Este un bărbat aflat la prima bătrânețe, un bărbat cu multă experiență profesională, dar un bărbat cu multe răni lăuntrice pe care știe să și le panseze cu măiestrie, în așa fel încât aparențele să nu aibă deloc de suferit. Pe Jack, l-am comparat cu un psihoterapeut: primește ”pacienți” zi de zi, îi ascultă, îi privește direct în ochi și suflet și decide dacă schimbarea psihică a avut sau nu loc. Nu se lasă intimidat de disimulările nici unuia dintre întemnițați, dovadă fiind rezultatele impecabile ale muncii lui. Activitatea lui se desfășoară într-un cadru strict, de detașare emoțională și de abstinență în ceea ce privește legăturile cu ”clienții” săi în afara cabinetului. Într-o zi, regulile de cadru sunt încălcate: contratransferul lui Jack față de un anume client (Stone – Edward Norton), sentimentele pe care acest Stone le trezește în terapeutul nostru extrem de lucid și cerebral, îl fac să distrugă „relația terapeutică” printr-un acting-out. În psihanaliză, termenul desemnează acțiunea cu caracter impulsiv cel mai adesea, pe care subiectul o întreprinde ca modalitate de a contesta transferul în relația analitică, altfel spus, de a rupe alianța terapeutică, deci potențiala conștientizare a unui conținut refulat. În filmul în discuție, acting-out-ul nu vine din partea pacientului, ci chiar din partea analistului. Cel din urmă intră într-o relație sexuală cu soția clientului său. Dincolo de aparentul șantaj emoțional pe care femeia îl folosește cu scopul de a grăbi eliberarea condiționată a soțului, vedem niște probleme psihologice adânci, atât ale Lucettei, cât și ale lui Jack. Ajuns la vârsta crizei bătrâneții, Jack începe să-și pună întrebări îndoielnice cu privire la virilitatea sa, pe de-o parte și la credințele sale religioase, la divinitate, pe de cealaltă parte. Crescut sub semnul vinovăției indusă de propriul crez religios, el capătă dorința acerbă de a sta cu cine de vorbă despre toate aceste frământări. Altfel spus, el însuși are nevoie de un… analist. Merge la preot, însă acesta, în loc de un răspuns onest, îi servește un text biblic ambiguu: ”Uneori, Dumnezeu alege să se descopere oamenilor prin intermediul unor căi misterioase”. Plecat din cabinetul pastorului mai gol decât a intrat, Jack își găsește consolarea între coapsele unei femei tinere atractive, care pare să-l înțeleagă cu adevărat și care îi laudă constant și gratificator calitățile sale sexuale. Astfel, Jack comite nu doar păcatul adulterului, ci și pe cel al încălcării abstinenței impusă într-o relație terapeutică. Va plăti cu vârf și îndesat pentru aceasta, căci descărcarea impulsivă a pulsiunii nu-i va produce eliberarea sufletească mult-așteptată, ci îi va acutiza sentimentul de vinovăție cu componenta lui masochistă, scârba de sine, pe termen lung.

    Lucetta: soția lui Stone și amanta lui Jack, constituie o veritabilă tulburare de personalitate de tip borderline: relații sexuale instabile, seductivitate agresivă, impulsivitate manifestă, gol lăuntric declarat prin afirmația ”nu cred în prostiile astea ce-L implică pe Dumnezeu”. Bărbații reprezintă pentru ea doar niște proteze narcisice menite a-i păcăli și îmblânzi propriile anxietăți. În mod paradoxal, aceasta formează cuplul perfect (doar) împreună cu Jack.

    Madylyn: soția lui Jack, o femeie nefericită care, obligată să-și îndure nefericirea (atunci când ea vrea să divorțeze de soțul ei, acesta amenință că o va omorî pe fiica lor dacă îl părăsește – acesta constituie evenimentul traumatizant din viața ei), se refugiază în practici religioase și doar în acestea. De aici până la psihoză nu mai e decât un pas. Madylyn reușește să-și împlinească propriul scenariu de viață prin fiica ei care, ajunsă la maturitate și prinsă într-un mariaj nefericit (cum altfel?), reușește să facă ceea ce mama ei nu a reușit, anume să divorțeze. Madylyn este latura feminină a lui Stone, aceea al cărei misticism religios se transformă în psihoză, în final, ea fiind cea care incendiază propria casă.

    Stone: personaj atent construit și genial interpretat de către Edward Norton. Evidențiază cel mai bine apărările la care psihicul recurge atunci când trebuie să depășească o traumă. Prima traumă la care Stone este supus, este moartea bunicilor săi și a tatălui, toți uciși și găsiți de adolescentul Stone într-o perioadă în care era dependent de droguri. Stone se apără în fața unei astfel de traume care l-ar fi putut spulbera din punct de vedere psihic, incendiind casa în care se aflau rudele moarte. Pentru el, focul însemna ceva viu, însemna viața însăși. Prin incendiere, Stone reușise să-i mențină pe cei dragi în viață, deci, la nivel psihic, să depășească trauma. Acest act antisocial este catalogat de procurori drept complicitate la crimă, ceea ce a făcut ca Stone să primească 10 ani de închisoare. Ca întemnițat, el este un caz-exemplu, muncitor, preocupat de lectură și, mai ales, de religie. A doua traumă la care Stone e supus, e amenințarea depresivă ce lovește în el odată cu evenimentele legate de eliberarea sa condiționată, după 8 ani de închisoare: presiunea pe care ofițerul Jack o pune asupra lui aproape obligându-l să aducă la suprafață un conținut traumatic refulat (noaptea în care s-a produs incendiul), presiune care nu se produce în mod natural (ca în cazul unei cure analitice) ci într-un mod intruziv, precipitat, îl face pe Stone să manifeste ideații suicidare aproape chiar de punerea lor în act. Înainte ca psihicul său să reușească să se apere în fața acestei amenințări depresive, Stone este supus unei alte traume, declanșatoare de psihoză: el asistă neputincios la uciderea unui gardian într-o încăierare provocată de niște deținuți. Astfel, el retrăiește momentul în care își găsește tatăl ucis (!!! interesant e că nu ni se dau detalii despre adevăratul criminal al familiei; ni se vorbește doar despre un profesor care ar fi fost părtaș, împreună cu Stone, la scena precedentă incendierii. Luând în considerare dependența lui Stone de droguri, dependență care, de cele mai multe ori, se traduce printr-un substitut al legăturii materne distruse sau absente, precum și ”situația mamei lui” – situație despre care nu ni se dă nici un detaliu, am motive serioase să cred că mama, bolnavă psihic, a fost cea care și-a ucis propriul soț și pe părinții acestuia. Când fac această afirmație am în minte mai ales construcția personajului Madylyn care este sinonimul feminin al lui Stone și deci, imaginea însăși a mamei lui!!!). De această dată însă, apărările sale devin de intensitate psihotică. Nu întâmplător, ele se leagă de un subiect mistic care îl preocupa pe Stone din ce în ce mai mult înainte de apariția acestui eveniment traumatizant. Bărbatul începe să se detașeze de lumea exterioră, fiind din ce în ce mai preocupat de lumea interioară (retragere autistă) și de ”voci”. Lumea senzorialității fine începe să i se deschidă înainte ochilor, sunete din ce în ce mai fine sunt percepute ca mesaje divine, bărbatul ajungând să se identifice, în final, cu ”diapazonul lui Dumnezeu”. Preocupările sale legate de eliberarea condiționată încep să se estompeze, lucrurilor ”mărunte” dar concrete ale vieții nu le mai este acordată atenția necesară. Începe să experimenteze adevărata grație divină, adevărata stare psihică dezirabilă în care Dumnezeu și omul devin una.

    Aici regizorul încearcă o caricaturizare a lui Iisus, punând în personajul deranjat psihic al lui Stone, calitățile unui Iisus postmodern: deodată gura lui începe să grăiască Adevărul (nu degeaba, în Antichitate, nebunul – psihoticul – era văzut ca un profet al Adevărului), empatia și compasiunea lui pentru lume încep să crească, încearcă să-l ajute și chiar consoleze pe Jack atunci când acesta i se adresează folosind un limbaj injurios (”ești doar un nebun nenorocit, asta ești!”). În spatele acestor bune-intenții, se ascund niște ochi a căror lumină te înfioară. Ideea că Dumnezeu și Satan sunt dimensiuni ale aceleiași monezi, pare să se regăsească în complexitatea personajului înfățișat de Stone. Acest Mesia post-modern, un tinerel deranjat mintal care pare să fi atins nivelul maxim de experiență transcedentală, această voce profetică a lui Dumnezeu întrupată într-un om păcătos care apare drept Mântuitorul lumii mileniului 3, pare să fie o ipoteză cu care tot mai mulți încep să jongleze. În esență, ea nu este decât o încercare tot mai evidentă de a ”spânzura pe lemn” o concepție privind transcendența, concepție veche de 2000 de ani.

    Stone a constituit un corn al abundenței atât în ceea ce privește psihopatologia (vieții cotidiene), cât și aspecte privind metafizica primei decade ale anilor 2000. La final, după ce în ultima perioadă am văzut tot mai multe filme cu tematică religioasă care Îl aduc pe Dumnezeu tot mai des pe marele ecran dar care, tocmai prin această aducere ostentativă în prim-plan, reușesc să-L golească pe Dumnezeu de orice atribut capabil să-L desemneze pe Dumnezeu, aș conchide:

    Niciunde mai mult Dumnezeu decât acolo unde NU e Dumnezeu!

  5. Anubis says:

    Ai uitat bomba si detonatorul, sa mergem inainte prin credinta in cai verzi pe sufletele noastre!

  6. Sertorius says:

    Mulțam frumos ptr comentariu, Alexa. Îmi cer scuze că întârzii cu răspunsul. Sunt nițel cam ocupat. Voi reveni.

  7. Sertorius says:

    @Alexa. Nu știu dacă-ți place genul, însă dacă vrei să savurezi o comedie, îți recomand Wrong arm of the law din 1963, un british movie, în regia lui Cliff Owen, cu Peter Sellers și un neprețuit Lionel Jeffries.

  8. Baba Oarba says:

    „Sunt nițel cam ocupat. Voi reveni.”

    Mare e puterea rugaciunii! Speram ca maestrul nu e la baie! 🙂

  9. Alexa says:

    Mersi, Sertorius! Pentru toti admiratorii acestui gigant actor de comedie, un film care NU trebuie ratat: The Life and Death of Peter Sellers http://www.imdb.com/title/tt0352520/

    Sertorius, cred ca cel mai bun film in care joaca Sellers si-n care are un rol in care e vorba despre ADEVARATUL Peter, e Being there http://www.imdb.com/title/tt0078841/ . Mi-ar placea sa stiu cum l-ai vazut tu, daca l-ai vazut! Daca nu, sa-l vezi! It`s a must 🙂

  10. danut says:

    propun urgent administratiei si lui edi personal infiintarea unui cerc special pe forum pt critica de film si discutii savante despre capodopere al cele de a 7-a arte…

  11. NIMENI says:

    Imi este greu sa cred ca in acest film sa-u vrut evidentiate mai mult valentele artistice decit ADEVARUL insasi. Eu vad in aceasta pelicula cautarea dupa un raspuns real atit din partea spectatorului cat si a artistului.

    Alexa a scris;

    “ Pomul prin care s-a produs descătușarea Adevărului. Întrebarea care se pune e următoarea: care dintre adevăruri? Cel de dinaintea intrării lui Hristos în scenă, aș spune eu. “

     “Chiar și ultima scenă, cea în care, într-un rai post-apocaliptic, pe malurile Mării de Cristal în care cei mântuiți îi întâlnesc pe cei dragi, este încununată de o replică absolut uluitoare spusă de mamă: ”în Mâinile Tale îl încredințez pe fiul meu”. Este ca o ultimă capitulare, o capitulare definitivă în fața morții și a problematicii suferinței umane. “

    In opinia mea acesta este subiectul pe care regizorul i-l expune intr-o forma magnifica. Daca filmul incepe cu o imagine ce trebuie inteleasa de om, si sfirsitul filmului ne arata aceiasi imagine emblematica si plina de semnificatie. La inceput cand fetita care devine mama spune ca sunt doua cai de a-ti trai viata pe acest pamant, la imaginnea despre natura apare soarele si floarea soarelui iar la sfarsit pe acea plaja apare iarasi soarele la orizont si apoi lanul acela de floarea soarelui. In acest context ADEVARUL dar si expresia “In Mainile Tale il incredintez pe fiul meu” pot fi intelese numai printrun exercitiu liber exprimat si acceptat al fiintei umane, altfel nu are nici-o valoare. Natura ne invata pe noi oamenii (adica floarea care se roteste dupa soare) ca depindem de o sursa de energie indispensabila vietii care este soarele. Aceasta sursa de energie a fost recunoscuta si divinizata inca din antichitate. Acesta este marele ADEVAR peste care noi incercam sa trecem aducand ca argument ca este paganism. Natura si omul dependenti de soare, si vulnerabili in acelasi timp in fata lui, incearca sa supravietuiasca. Slabiciunea omului este ca nu poate controla aceste forte puternice ci doar se supune modest si neputincios prin expresia “InMainile Tale…..”. Omul primeste infringerea prin invocarea Divinului care este mai puternic decat el. Altfel el va continua sa lupte insa lupta lui cu aceste forte mai tari decat el este inutila si fara sens. Acceptare si consolarea devin astfel inevitabile.

  12. Sertorius says:

    @Alexa.
    Îmi cer scuze încă o dată. Voi fi ca unul care, după ce a făcut un împrumut la cineva, înainte să returneze suma împrumutată, cere o alta. Am cetit, desigur, comentariul tău la Stone și mi s-a părut f aplicat, în ordinea științei psihologice. Eu am văzut totuși un pic altfel filmul (l-am văzut doar o dată, la cinema, acum un an, și e posibil ca memoria să-mi joace unele feste). Promit să revin cu un comentariu detaliat.
    Până atunci, dacă nu te plictisesc și nu dacă ai timp, te rog să ne spui părerea ta despre Kind hearts and coronets (1949) și despre The Browning version (1951). Mulțumesc f mult și înțeleg dacă vei declina invitația.
    În ceea ce-l privește pe Peter Sellers, filmul indicat de tine nu numai că nu mi se pare cel mai reușit film al său, însă aș înclina chiar să cred că e cel mai puțin reprezentativ ptr el. Asta din pricină că filmul e f ”americanizat”, în condițiile în care geniul lui Sellers e profund britanic, în opinia mea (of course!). N-am găsit să văz întregul film, însă am urmărit mai multe ”trailer-uri” și câteva fragmente. Concluzia de mai sus se bazează pe această, iremediabil trunchiată, viziune asupra filmului. Sper să-l pot vedea cândva și să pot formula o opinie în cunoștință deplină de cauză.

  13. Sertorius says:

    Simt nevoia să adaug că nu mă vizitează vreun dispreț axiomatic în privința Americii. Am vizitat recent Virginia și New-York-ul și am fost încântat. Zona Washington-ului are un nivel al calității vieții greu de egalat de către cele mai selecte regiuni din Europa. Afară de asta, am luat contact cu o civilizație cu totul respectabilă. Pe de altă parte, toți cunoscuții mei care au vizitat Albionul (fără excepție!) mi-au împărtășit dezamăgiri, de la registrul culinar și până la cosmopolitismul exasperant al țării din ziua de azi. Eu nu am călcat vreodată în Anglia, însă mărturisesc că am o mare slăbiciune ptr tipul uman al gentleman-ului british. Mie mi se par mult mai bogate, în ordinea conținutului de umanitate, filmele de dinainte de 1970 față de cele actuale, și cinematografia britanică față de cea americană. În cazul din urmă, e desigur discutabil, întrucât mulți din marii artiști britanici s-au realizat profesional la Hollywood (e. g. actori precum Richard Burton sau regizori ca Alfred Hitchcock).

  14. Sertorius says:

    Erată. Am mințit fără să-mi dau seama. Am călcat de 2 ori solul englez, însă cum a fost vorba în ambele cazuri de schimbări de avion în Heathrow, nu ”se pune”.

  15. Anubis says:

    „Zona Washington-ului are un nivel al calității vieții greu de egalat de către cele mai selecte regiuni din Europa”

    Ohhh how exquisite… Maestre te-ai facut de cacao cu afirmatia asta ca deobicei. Noroc ca noi ne-am obisnuit.

  16. Cornel says:

    Uite un roman patriot, nimic nu-l retine departe de casa, nici macar SUA.
    Bravo Sertorius!

  17. study_nature says:

    Nu sunt un cinefil si stiu ca risc sa-i supar pe cei care au o feblete pentru filme vintage, necomerciale, dar eu recomand pentru destindere Johnny English Reborn, m-am distrat copios si multe faze si replici mi s-au parut inventive. Are si un aer british, lucru care-mi place.

  18. Anubis says:

    L-am vazut cand a aparut in ciuda criticilor si m-a amuzat copios. Cornel patriot nu inseamna sa traiesti in Romania…

  19. Cornel says:

    Anubis, nu ma indoiesc ca si tu esti un patriot.

  20. study_nature says:

    Da, jupane Anubis, situatia filmului de care iti ziceam se aseamana cazului adventismului si al sorei White care in ciuda criticilor… reprezinta staulul lui Dzeu si singurul profet adevarat de dupa vremurile biblice! :rotfl:

  21. paul moga says:

    Sertorius, lasa impresiile si sentimentele in ,,arta de a iubi´´ ,si hai sa lucram sfiintifico-fantantastico-statistico. 😎
    Stii cumva cat e kilu´ de cartofi la Uasinton? :flagus:

  22. paul moga says:

    Study nature , tu stii ce s-a intamplat cu sarpele de arama ,dupa ce si-a jucat rolul .
    Asa ceva ar trebui sa se petreaca si cu conceptul Ellen White!

    Exista teama in a face asa ceva?
    Oare evreii care au fost muscati de serpi in pustiu ,nu au ramas la fel de sanatosi fizic ,in momentul cand sa distrus sarpele de arama?

    Ba ,mai mult. Distrugerea lui a insemnat si vindecarea lor psihica .

  23. study -home,

    poate un alt „punct „de vedere va poate fi de folos!

    http://amazingdiscoveries.org/C-deception-Genesis_Creation_restoration

  24. emma says:

    Referitor la #24 , daca se permite si un alt punct de vedere.

    Biologia si psihologia alcatuiesc un cuplu stiintific in masura sa explice natura umana . Cognitivismul, evolutionismul si genomica incep sa ridice un imens mecanism argumentativ in favoarea procesului evolutiv al speciei umane , capabile sa dezvolte in propriile creiere module mentale ( fara interventia vreunei forte supranaturale) ce raspund la semne din mediul natural sau social inconjurator.

    http://thesymbiont.blogspot.com/2011/08/evolutionary-psychology-birds-eye-view.html

  25. sigur ca da maria /emma*25 , orice „punct” de vedere este bine sa fie „exprimat”!
    no offense!
    toate lucrurile merita studiate/cercetate… unii le opresc pe cele bune altii pe cele mai putin bune, pentru ca nu-i asa…. „multe drumuri/cai/filozofii ii se par omului bune in viata dar la urma se vede ca toate duc la…. moarte”!
    sa fiti iubita , maria!

  26. Alexa says:

    Sertorius, nici prea multe scuze nu fac bine, in sensul ca, daca-s asa multe, si-ar putea pierde total valoarea. Inteleg foarte bine cum e sa n-ai timp, hehe. Nu am vazut cele doua filme recomandate de tine, dar o sa ma uit la ele si va impartasesc opinia mea. In acelasi timp, chiar as fi foarte interesata sa vad cum ai vazut tu Stone, fiindca ma intereseaza mai multe „unghiuri” din care e privit (evident, ochiul meu s-a format a vedea psy si cam asa o sa operez eu). As insista totusi sa vezi si filmul cu Sellers…, chiar daca ti se pare a fi prost dupa ce-ai vazut niste trailere si fragmente.

    Cat despre patriotisme (ori nu! 🙂 ), in Bucuresti i-o dimineata-nsorita cu 10 grade, orasul asta colcaie de entitatile alea agitate si necivilizate numite ‘oameni’, dar eu imi pun Max Blecher in geanta (ca o buna patrioata ce sunt) cu ‘Irealitati din lumea imediata’ si plec la munca incantata de orasul asta de care mi-e scarba, dar pe care-l iubesc deopotriva. 😉

  27. Alexa says:

    * s-a produs o deplasare destul de interesanta (dar semnificativa, zic eu). De fapt, e vorba de ‘Intamplari din irealitatea imediata’ (asta daca intereseaza pe cineva precizia in suprarealismul romanesc)

  28. CJ says:

    In acelasi timp, chiar as fi foarte interesata sa vad cum ai vazut tu Stone, fiindca ma intereseaza mai multe “unghiuri” din care e privit.

    Pana iti raspunde, poti arunca un ochi aici. A exprimat-o deja pe scurt.

    mi-e scarba, dar pe care-l iubesc deopotriva

    Oh, that old love–hate relationship! Are talking about God? :struggle:
    O deplasare destul de interesanta… 😀

  29. Baba Cloanta says:

    „Stii cumva cat e kilu´ de cartofi la Uasinton?”

    Va putem ajuta noi in lipsa soldatului Sveig dar avem nevoie de cateva precizari:

    ce fel de cartofi aveti in minte?

    o kila de cartofi in coaja la Uashington (atentie la spelling pls!)
    o kila de cartoafe decojite la Uashington
    o kila de cartofiori gata feliati numai buni de aruncat in tigaie la Uasingon
    sau in final o kila de cartofi gata mestecate luati prin credinta la Iasington unde, a ramas incantat soldatul in ciuda faptului ca a luat prin credinta si a comparat respectivul taram de basm cu zonele selecte din Europa prin care si-a plimbat fiinta de cateva ori pe an de la nastere soldatul, in misiune fireste…LOL

    Patriotism European:

    Ohhh sunt atat de impresionat de impresiile artistice in drumul spre lucru cu detalii insignifiante menite sa nasca simpatii subliminale incat trebuie sa marturisesc, din gelozie voi accepta ca imi aduc aminte cum cu o nespusa incantare intr-o amiaza de toamna insorita cand nu erau mai mult de 35C in capitala ma indreptam spre un aeroport jegos cu nume schimbat (si-mi vine in minte si batranul Salajan) dar care colcaia de oameni simpatici care se indreptau spre acelas punct ca si mine si cu care am intrat in vorba nedorind sa-mi bag nasul in ziarul ieftin pe care-l aveam sub bratz, salvandu-l pentru mai tarziu cand soarele avea sa coboare sub linia orizontului, dar hai ca incepe mamaie sa abereze din nou, ideea e ca acel drum spre aeroport il iubesc deopotriva. 😉

  30. danut says:

    apropo d-ra alexa.
    daca tot facem critica de film din perspectiva psiho….
    ce parere aveti despre filmul INCEPTION?
    pe sertorius nu imi permit sa il intreb.

  31. Sertorius says:

    Mulțam frumos, CJ. Uitasem că am așternut acele impresii, imediat după vizionarea filmului. Cum nu cred că azi, la un an distanță, aș fi capabil să scriu mai pertinent despre film, mă tem, Alexa, că CJ, cu acribia lui bibliografică, a găsit cea mai bună soluție la așteptarea la care, fără să vreau, te supusesem.

  32. emma says:

    Intr-un final am reusit sa vad si eu filmul lui Malick , iar din punctul meu de vedere scopul acestui film e acela de a incerca sa ne arata o realitate de dincolo de simturi, realitatea prefigurata de noi nu prin cunoastere ci prin meditatie.
    Malick atinge dincolo de latura scientista a convingerilor sale, acea caracteristica a structurii umane care-si cauta sensul in arhetipuri.
    Pomul vietii din film nu este nicidecum pomul cunoasterii binelui si raului, pentru ca odata infruptat din acesta realitate , omul din pelicula lui Malick nu a descoperit adevarul , acel adevar care presupune acceptarea binelui si raului ci a descoperit calea meditatiei, cararea catre sine , modificarea sinelui vulcanic pentru a face loc armoniei , refuzul realitatii evidente printr-o terapie de tip meditativ, care reasambleaza piesele personalitatii reducandu-le la o armonie simpla cu valente noi.
    Malick creaza un arhetip al binelui ( copacul vietii) care o data constientizat, celelalte forme manifeste ale personalitatii umane sunt reduse la acel bine universal in care omul nu mai disociaza visul de realitate.
    Malick merge intr-un fel in sensul psihologiei lui Yung careia ii adauga latura scientista a convingerilor sale religioase.
    Intra in acea mostenire arhaica a lumii , predispozitia individului de a avea anumite experiente insa traind sub teroarea unei lumi crude, animalice ( incercarea tatalui de a-l face un invingator, un vanator) si linistea unei altfel de lumi, ocrotirea, frumusetea, joaca ( iubirea maternal) si realizarea lui ca om, ca sediment al istoriei lumii ( familiei in acest caz), constientizare realizata prin “meditatie” nu prin intrebari , cunoastere .
    Totul este acceptare si reformarea personalitatii prin identificarea acestui arhetip al binelui (copacul vietii).
    Citatul din Iov nu reflecta acea framantare a omului in raport cu necazurile lui, cu suferinta, ci in filmul lui Malick citatul e pus pentru a exprima faptul ca lumea asa cum este ea are un sens, al veseliei , al biruintei dincolo de experientele personale care presupun si acceptarea unui bagaj , unui destin pe care-l purtam in spate transmis din generatie in generatie.
    Filmul nu presupune o imaginea a omului in conflict cu dumnezeu, cu universul , ci cu sine insusi, imposibilitatea de a se descatusa de stari arhetipale arhaice ( anima si animus) aflate in conflict intr-o societate destabilizata, rupta de dumnezeu.
    Scoaterea acestuia din haosul realitatii imediate pentru a-l transporta intr-o realitate a binelui,in care nu mai exista contradictie ci implinire , impletire se realizeaza numai prin cautarea unui sens , prin meditatia asupra vietii.
    Gasirea sensului ( copacul vietii), l-a facut sa se regaseasca, sa se modifice sau sa se lase modelat , sa accepte sensul existentei fara intrebari, fara zbucium, fara suferinta ci numai meditativ, contemplativ, la granita dintre vis si realitate, inabusind in el impulsurile vietii , “ compensand” prin bunatate, prin implinire.
    Malick merge pe latura religioasa, mistica, fructele oferite spectatorului sunt de esenta mistica, el reduce la minim ideea de cunoastere, o exclude chiar pentru a lasa loc introspectiei si crearii omului care traieste dupa un arhetip.
    Imaginile privind cosmosul suplineste aceasta stare , pentru ca creaza asociatii intre haos si armonie, parca doreste sa cauta sensul acolo unde domneste non-sensul , accentuarea ideii de organizare pe baza unui plan divin, pe care trebuie sa-l accepti fara framantari, fara experiente, pentru ca ele duc intotdeauna la pierderea sensului, la destabilizare, la depersonalizare (ex.Jack) , fiinta umana fiind vazuta ca o parte componenta a unui plan divin in contradictie chiar cu imaginea reala a haosului cosmic.
    Muzica filmului nu arata suferinta, lupta pentru existenta, ea e o muzica armonioasa dar grava, solemna, fara nuante diferite , arata o stare statica a omului in care dorinta de a fi pe propriile picioare nu face decat sa te rupa de universul alcatuit de un plan divin pentru tine, omul e dezechibibrat din cauza pierderii acestei legaturi si nimic nu mai are sens pentru el, devine sclavul unor amintiri ancestrale acumulate in inconstientul lui, amintiri care-l fac inuman, vulcanic si care nu numai ca se autodistruge dar isi exercita influenta si asupra celor din jurul lui, il rupe de armonie, de viata frumoasa.
    Crearea unui arhetip al binelui, al vietii nu face decat ca omul sa regaseasca acele valori pierdute . Arhetipul nu este insa o entitate, ci o stare, care transforma omul intr-un mistic , acceptand binele ca o consecinta a contemplarii , a introspectiei, a regasirii legaturilor stranse cu divinitatea , cu universul mistic de dincolo de simturile si de perceptiile noastre. Numai atunci , toate “de ce-urile “ vietii dispar , iar viata capata sens, omul nu se mai simte abandonat, lipsit de aparare, incapabil de a alege binele, nu mai exista conflict , cuplul masculin-feminin se restabileste numai atunci cand omul regaseste legatura transcedentala cu un tata simbol al autoritatii divine si abandonul gandurilor care trebuiesc lasate in seama celui care-ti coordoneaza viata (dumnezeul din Iov).

  33. study_nature says:

    Christian scria:

    study, te-as ruga sa postezi cateva link-uri de unde citesti date stiintifice, studii in special. ma intereseaa site-uri de referinta, adica importante. de ex. mi-a placut site-ul cu studiul despre leg. intre genetica si limbaj. Multumesc!

    Salut Christian!
    Sunt 2 categorii de surse relevante pentru noi: exista studii de specialitate din fiecare domeniu, prezentate dupa normele comunitatii stiintifice, intr-un mod care cere de la cititor cunoastinte solide si o disciplina a lecturii. Cunoasterea astfel distilata le starneste unora dintre neinitiati o stare de veneratie iar altora o repulsie irationala. Ambele reactii sunt neintemeiate si ambele sunt aproape ubicue, inclusiv pe O2. Cititorul pregatit cunoaste si virtutile dar si limitele acestui tip de consemnare a cunoasterii. Poti incepe sa te bucuri de aceste resurse vaste folosind Google Scholar (articole academice cam din orice domeniu), PubMed (pentru medicina) si multe altele dedicate altor discipline. Membrii Faculty of 1000 ofera post-publication peer-review al literaturii biomedicale.

    A doua categorie de surse sunt cele de popularizare a rezultatelor obtinute la capatul anevoioaselor cercetari stiintifice. Aici este foarte important ca ghizii pe care ii alegi sa fie de isprava, fiind capabili sa si asimileze complexitatea cunoasterii stiintifice, dar sa o si comunice intr-un maniera care sa aiba relevanta si atractivitate pentru cititorul mediu.
    Astazi exista multe bloguri faine care intruchipeaza imaginea pe care o descriu. Not Exactly Rocket Science este unul dintre ele (linkurile pe care le recomanda la fiecare sfarsit de saptamana sunt alese cu migala).
    Proababil ati observat ca bloggerii care scriu despre stiinta se grupeaza. Pe langa Discover Blogs unde este gazduit cel pe care tocmai l-am amintit, imi mai plac Wired Science Blogs, The PLoS Blogs Network si cele gazduite de Scientific American, desi n-am apucat sa le explorez dupa ce nu demult s-au inmultit semnificativ.
    Postarile faine pot fi localizate si cu ajutorul Research Blogging, o initiativa foarte buna de a aduna postarile de calitate care nu vin neinsotite de o bibliografie de articole de specialitate.
    NHS Choices analizeaza articolele de medicina care sunt prezentate in mass-media in termeni senzationali, asezand exclamatiile in matricea legitima.
    Nu-i de omis nici faptul ca desi foarte multa lume sta pe Facebook, platformele preferate de utilizatori de calitate care selecteaza sau produc continut valoros pentru intelegerea stiintelor sunt Twitter, Google+ (si altele). Exista liste sau cercuri de asemenea utilizatori pe care le puteti urmari.
    Chiar in ultimele 24 de ore a fost postat pe unul dintre blogurile The Guardian un articol in care se vorbeste despre canalele YouTube dedicate stiintelor. Asta ca sa nu omit sectiunea si blogul/urile de stiinta/medicina din The Guardian, sunt si acolo cativa autori excelenti care merita urmariti (Ben Goldacre, Edzard Ernst si altii).

    Si ceva foarte bun, numai timp sa-ti faci – niste cursuri online cu acces liber la niste universitati renumite (vezi si aici).

    Sa nu uit nici de posibilitatea de a gasi pe site-uri precum library.nu carti bune despre aproape orice subiect. Avantajul site-ului mentionat este ca dupa ce-ti faci un cont gratuit ai acces la multe features, precum feed-uri rss pentru domenii majore de interes (merge doar dupa ce va inregistrati).

    LE: Inca un loc cu o colectie mare de linkuri pentru online education (este posibil sa mai fi fost amintit mai demult).

  34. crys says:

    Buna,
    🙂 incep prin a rade…cat o fi coincidenta (pt atei) si cat o fi ispita (pentru credinciosi) nu stiu, dar saptamana asta mi-am zis (si chiar fac) „post” de vazut filme…
    prin paginile de web ce le citeam pe diferite teme am ajuns pe site-ul lui Florin Laiu de aici la alt blog „resetyourreligion” iar de aici la oxigen2, iar aici de ce dau pai descrieri despre filme care mai de care, adevarate ispite (alexa daca-mi permiti complimentu asta), ba ca Pomul vietii este de pus alaturi de Odiseea, ba unu zice ca n-a mai vz film asa bun de vreo 2 ani, ba despre Stone cu Robert DNiro, ce mai imi transpira mouse-ul in podul palmii :)…

    incerc saptamana asta sa ma rog macar cat tine un film 😀
    si apropo internetu asta cu bloguri si facebook mai mult instraineaza oamenii decat ii imprieteneste…daca este careva din timisoara si are pofta de un „ceai” de discutii il invit cu placere….cu ceaiu fac cinste sa nu zica ca banatenii sunt zgarciti (zahar sa-si cumpere) :):)…cristilz@yahoo.co.uk
    la cate spam-uri primesc pe mail imi permit …si cine stie poate chiar e vreun cautator de Adevar pe aici…de religii m-am lamurit

    ma inclin
    C

  35. IONA says:

    Mai indicat decit titlul Oxigen pt aceasta transmisiune ce vine dela tine ” CLOSCA CU OUA PUI PUTREZI DE NAPIRCI ” primeste-l ca sfat bun dela mine…Te invit sa citesti mesajul ce ti-am lasat pe site-ul intitulat ,,Oameni si Perspective 144 Mituri in Crestinism” foarte indicat pt omul modern de azi ce -si bazeaza sufletul sau pe seama celui RAU… :clock: :clock: :clock: POCAITI-VA in SAC si CENUSA deoarece ISUS Este la USA…. :clock: :clock: :clock:

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: