Tupeistul Malick și fructele sale agnostice

O interpretare a ultimei producții cinematografice a lui Malick nu cred că se poate face pe nerăsuflate, la scurt timp după vizionarea filmului. Dimpotrivă, complexitatea peliculei îndeamnă la molfăit bine ideile-cuvânt înainte de-a fi înșirate în vreo cronică de film sau în vreo discuție publică asupra subiectului incitant pe care regizorul american îl propune. Personal, am vizionat filmul de două ori, am asistat și la o dezbatere cu public între un grup de psihanaliști și critici de film (un regizor + un critic, de fapt), am jonglat și cu ideile psihanalitice din film privind transgeneraționalitatea, doliul și complexul Oedip nerezolvat, și cu cele existențiale și cu cele vizuale în același timp. Am fost un spectator idealist și analist deopotrivă. Și tocmai pentru că s-a întamplat așa, interpretările pe care le-am auzit sau pe care mi le formulasem eu în minte, nu m-au mulțumit. Dintre toate unghiurile din care am privit subiectul filmului de Palme d`Or, pe unul l-am ales spre împărtășire. Dacă e proiecție ori nu, cititorul să aleagă.

Printre imaginile de tip discovery ale unui Macrocosmos în care locul ființei umane (Microcosmosul) pare a fi insignifiant, printre disecarea suferinței umane în imagini filmice care copleșesc, printre dilemele existențiale care atârnă din belșug în Copacul lui Malick, versetul din Iov folosit drept prolog, ar putea fi aproape ignorat. Mie mi se pare însă că dincolo de toate cheile de interpretare specifice fiecărei școli critice, cheia de boltă ce ar putea descuia una dintre viziuni, ar sta tocmai în aceste cuvinte:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38: 4.7) Citește mai mult din acest articol