„vreau o păpușă care să danseze” – interpasivitatea ritualurilor

Astăzi, în cadrul predicii, pastorul alege să spună o istorioară adevărată:

Odată, o cunoștință urma să vină în țară după ceva vreme petrecută peste hotare. O întreabă la telefon pe fiica mea care era mică pe atunci ce dorește să i se aducă. N-o să vă vină să credeți ce a răspuns! Știți care era trauma fiicei mele (chiar a nimerit cuvântul ”traumă” deși l-a folosit neintenționat – observația mea)?! A răspuns: vreau o păpușă care să danseze.” În sală chicote și nedumerire. Pastorul continuă ”pentru că fiica mea nu dansa (nu avea voie să danseze – adaug eu), și-a dorit o păpușă care să știe să danseze.” (care are voie să danseze, în locul ei – observația mea).

Povestioara asta hazlie care a avut, probabil, drept principal obiectiv descrețirea frunților celor din auditoriu, pe mine m-a întristat teribil. Am văzut în ea matricea de gândire actuală, am văzut în ea paradigma în care funcționează sistemul de credințe astăzi, m-am văzut pe mine în oglindă.

Mă gândesc la o altă istorisire pe care filosoful Slavoj Žižek o folosește des în prezentările sale. Este vorba despre Niels Bohr, fizicianul danez care a avut mari contribuții în înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice, fiind totodată laureat al Premiului Nobel în 1922. Se spune că acesta a primit vizita unui prieten la casa pe care o avea undeva la țară, în Danemarca. Prietenul său, om de știință și el, rămâne uimit de potcoava pe care o vede atârnând la ușa casei (potcoava reprezintă un obiect superstițios despre care se crede că ar proteja casa de spiritele rele). Vădit contrariat, bărbatul îl întreabă pe Niels: ”Ești nebun?! Ce caută obiectul ăsta aici? Crezi în așa ceva?!”. Bohr îi răspunde zâmbind: ”Evident că nu cred în așa ceva! Doar sunt om de știință ca și tine!”. Prietenul, și mai iritat, îl întreabă: ”Atunci ce caută potcoava asta la ușa casei tale?”. Răspunsul final vine: ”În mod clar nu cred în asemenea superstiții, dar, se spune că funcționează chiar dacă nu crezi în ele!”.

Zizek conchide că, de fapt, așa funcționează ideologia în ziua de azi: nu pretindem că noi suntem cei care credem, însă avem nevoie de cineva care să creadă în locul nostru. Este vorba de un cinism nu în sensul lui de bază, acela care se referă la oameni răi care manipulează, ci de un cinism redefinit: noi practicăm credințe fără să credem în ele. Acest lucru are o consecință mult mai gravă decât ne-am închipui: de fapt, noi ne supunem (obey) mult mai mult decât apărem s-o facem.

Robert Pfaller, un filosof austriac drag lui Zizek deasemenea, a introdus conceptul de ”interpasivitate” care apărea, inițial, în domeniul artei contemporane cu scopul unui aport critic adus noțiunii de ”interactivitate”, definitorie pentru discursul artei contemporane (click aici pentru detalii). Interpasivitatea se referă la reacțiile pasive pe care le transferăm unul altuia – ceilalți sunt pasivi pentru noi. Zizek dă un exemplu specific în acest sens: vii acasă obosit după o zi de lucru, te așezi în fața televizorului și dai drumul la unul dintre serialele acelea de comedie stupiduțe care folosesc acel tip de ”canned laughter” (un tip special de soundtrack, care apare în anumite show-uri televizate și sitcomuri și constă în sunetul artificial care imită râsetele unui presupus auditoriu); deși tu, ca spectator, nu schițezi nici un zâmbet în timp ce programul rulează pe ecranul din fața ta, la sfârșitul acestuia, te simți încărcat (nu descărcat!) ca și cum tu însuți ai fi râs. Așa funcționează și ritualurile: aparent, nu credem în ele, dar avem nevoie de un Celălalt care să creadă în locul nostru. Nimeni nu mai crede astăzi în Moș Crăciun, însă el continuă să existe și funcționeze ca personaj de sine-stătător. Atunci când părinții care pun cadouri sub brad pentru copiii lor spunându-le că Moșul le-a adus sunt întrebați de ce le transmit copiilor o informație pe care ei înșiși o găsesc stupidă (existența lui Moș Crăciun), ei își justifică gestul afirmând că se prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe copiii lor. Partea interesantă este că dacă îi întrebi pe copii dacă ei cred în Moș Crăciun, vor da exact același răspuns ca părinții lor (”evident că nu cred, dar mă prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe părinți”).

Această structură se aplică și credințelor religioase. Credința religioasă devine, astfel, un subiect al practicii interpasivității. Nu noi înșine trebuie să fim cei care să gustăm din așa-zisul ”comfort al religiei”, ci un anonim Altcineva trebuie să ne facă să credem că noi, de fapt, credem. Această anonimă obiectivă iluzie se regăsește în fiecare dintre ritualurile religioase. De exemplu, atunci când scriem niște motive de rugăciune pe o bucată de hârtie și ne așteptăm ca cineva să se roage pentru noi, ne comportăm ca și cum nu există dubiu că răspunsul la astfel de rugăciuni va veni neîntârziat. Sau atunci când mergem la biserică și aprindem lumânări pentru sufletul nostru sau al celor dragi și lumânarea mai rămâne aprinsă câteva ore după ce noi părăsim incinta respectivă. Aceasta este o gândire de tipul ”ca și cum” în sensul că bucata de hârtie ori lumânarea se roagă pentru noi, sau, mai mult, noi înșine ne rugăm prin intermediul acestor obiecte ”ajutătoare”. Frumusețea acestui fapt se traduce în interiorul psihicului nostru prin aceea că, personal, mă pot gândi la orice vreau eu, pot avea cele mai perverse gânduri, – aceasta nu contează -, pentru că, indiferent la ce mă gândesc, în mod obiectiv eu mă rog.

Întorcându-mă la povestioara inițială, cea cu păpușa care știe să danseze, mă întreb: oare aceste obiecte care ”fac în locul nostru” îndeplinesc, într-adevăr, rolul pozitiv de sublimare? Fac ele ”the dirty job” în locul nostru? Deviază ele pulsiunea noastră spre un scop nou, sănătos valorificat? Reușesc realmente să ne facă să ne descărcăm de o anumită energie de afect? Mă gândesc la mine care am primit, de multe ori, replica ”vorbești mult”. Totodată, referitor la un ritual (sănătos zic eu, hehe) de-al meu pe care-l cultiv de ceva ani – acela de a încerca să scriu ceva ce-mi place să cred că seamănă cu literatura – mi s-a spus că textele mele sunt excelente (nu a fost deloc rezervat în complimente interlocutorul meu, ce-i drept, hehe) în ceea ce privește forma, stilistica, că sunt foarte intelectuale, dar că le cam (!) lipsește emoția. O nouă întrebare se naște acum: îndeplinește actul meu artistic, într-adevăr, rolul de sublimare? Sau, vorbesc atât de mult, tocmai pentru ca, de fapt, să nu fiu nevoită să spun/fac/simt ceva? Pentru că nu-mi permit, nu-mi dau voie încă să dansez și mă mulțumesc doar cu o păpușă dansatoare? Răspunsul, timpul îl va da. Sau interpasivitatea, cine știe.

Foto: Wild strawberries (1957), Ingmar Bergman

Anunțuri

34 Responses to „vreau o păpușă care să danseze” – interpasivitatea ritualurilor

  1. emma says:

    http://designblog.rietveldacademie.nl/wp-content/uploads/2011/11/essay_mrova.pdf

    Pentru ce incearca oamenii sa fuga de la bucuria lor , de ce nu au acesti oameni bucuria lor proprie , de ce transfera sentimentele de placere unor persoane straine sau dispozitive, lucruri, simboluri e o provocare serioasa pentru psihologie.
    Pfaller spune ca viata e o economie care se poate irosi in conditiile societatii in care traim , iar omul cere doar permisiunea de a se bucura , de a gasi accesul la o forma inhibata de a fi totusi el insusi.
    Cu conditia ca aceasta practica sa nu degenereze intr-o forma chiar plapanda de nevroza.
    Cred ca acelui pastor ar trebui sa i se faca testul Florence Goodenough si ceva sedinte de psihoterapie despre cum trebuie crescut un copil.
    Omul este o fiinta ludica .Daca copilului i se refuza dreptul natural de a se manifesta cultural, prin arta, dans, pictura, atunci va ramane in aceasta lume a interpasivitatii, in loc de interactiunea normala cu semenii sai.
    Rugaciunea nu e o forma de interpasivitate pentru ca nu transferam unui obiect sau persoana forma manifesta a dorintelor noastre.
    Rugaciunea nu e ceva exterior corpului nostru , mintii noastre.
    Exista posibilitatea ca in rugaciune, intre gandire si cuvinte sa existe o ruptura, ceea ce denota forma de religiozitate perfecta cand gandul, mintea nu mai are nevoie de a relationa cu exteriorul controlat, cuvintele vin ca o banda deja imprimata in subconstient.
    Si nici nu e vorba de “sublimare” in acest sens. Poate ceea ce Yung numeste “compensare”, dar pulsiunile nu sunt deviate sub nicio forma spre ceva ce poate fi valorificat in interesul sinelui.
    Exprimarea prin arta, ca forma de exteriorizare a sinelui e strans legata de emotii. Arta adevarata refecta emotia , atunci cand e identificata cu un creator, in caz contrar exteriorizarea unor sentimente adunate din experienta altora pe care ni le insusim pentru ca ni se par mai nonconformiste sau provocatoare estetic nu se poate incadra intr-o forma de autoritate a propriului eu artistic.

  2. Frosa says:

    Dacă fetița fratelui pastor e nevoită să ceară o păpușă care să danseze în locul ei, atunci propun să facem o colectă și să-i cumpărăm fratelui pastor de ziua lui un robot care să se ocupe de sora pastor în locul fratelui, ca să-l ferească pe fratele de gânduri deșarte, lumești și trecătoare și să-i lase mai mult timp pt. post, meditație și rugăciune pe genunchi (pe parchet, că dacă stă-n genunchi pe covor, e prea confortabil și nu se pune). Mai are un avantaj: sora va fi în mod sigur mai fericită cu robotul.

  3. emma says:

    Frosa,

    Nu e vorba numai de asta, dar oricat de bine structurat ai fi, oricat de inalta stima de sine ai avea (atentie la capcana propriei dimensiuni egotice) risti la un moment dat sa se faca un clivaj acolo in psihic. Noi ne fabricam propriile mecanisme de aparare, care sunt bine consolidate in conditiile unui stabiliment psihic perfect ancorat in cunoasterea eului. Atunci cand stima de sine e mult inaltata impresia ca ne stapanim bine psihicul si pulsiunile nu se justifica , pentru ca variatiunile de ordin exterior ne influenteaza cateodata inconstient.

  4. Alexa says:

    emma, ce ne facem insa daca pastorul insusi e si psihoterapeut?! sau cel putin asa se declara…

  5. emma says:

    Alexa,

    Cred ca e o mare problema atunci.
    Psihoterapia spirituala difera mult de adevarata psihoterapie.
    Am ascultat o prelegere a unui asistent social scolit la institutia azs. in care spunea ca nu poate exista stima de sine fara credinta, omul golit de credinta in Dumnezeu nu poate avea stima de sine.
    Alexa, eu cred ca trebuie sa ne descoperim eul, lasand in urma tot ceea ce ne destructureaza. Cautand mereu noi forme de sublimare nu facem decat sa ne supraincarcam subconstientul. In momentul in care tratam pacientul sau il consiliem , o cat de mica asemanare cu trairile noastre trimise in acest „spam psihic” ne face sa le retraim, ne incarcam emotional atat cu trairile pacientului dar si cu propriile noastre himere aduse din umbra (fara sa vrem).
    Cred ca e bine sa facem o revolutie in noi insine, sa ne purtam egoist si sa incercam sa ne definitivam fiinta, chiar daca acest lucru supara pe altii.
    Eu am citit tot materialul neodarwinismului despre constiinta si mi se pare cel mai aproape de neurologie si de stiinta medicala in general.
    Cea mai noua provocare este incercarea de abordare sinergetica a psihicului , adica planul psihicului ca o componenta a unui pluriagent. Aici se poate specula spiritual.
    Dar, nu cred ca transferarea traumelor, a problemelor psihice se poate face fara o abordare psihologica adevarata si numai printr-o forma de terapie spirituala.
    Eu asta gandesc, si nu sunt de acord cu modul cum sunt directionati copiii catre o viata care nu o inteleg. Tot fac pe ascuns tot felul de lucruri sau traiesc in propria imaginatie, isi creaza o lume proprie .

  6. Gheorghita says:

    emma, ce ne facem insa daca psihoterapeutul are nevoie de psihiatru? dar daca psihiatrul are nevoie de pediatru? am fost odata la un ortoped care punea proteze dentare sau cel putin asa pretindea…

  7. lelitza says:

    Alexa,

    mi s-a spus că textele mele sunt excelente (nu a fost deloc rezervat în complimente interlocutorul meu, ce-i drept, hehe) în ceea ce privește forma, stilistica, că sunt foarte intelectuale, dar că le cam (!) lipsește emoția.

    Interesant cum uneori percepem lucrurile diferit 🙂 Pe mine, din textele pe care am reusit sa le citesc, emotia m-a coplesit. E drept ca la un moment dat m-am lasat furata de forma (toate virgulele la locul lor) si stil insa acestea erau fundal, nu prim plan.

    In momentul de fata mi-as dori o bunica care sa nu moara. A mea s-a hotarat azi dimineata sa paraseasca „realitatea obiectiva” si sa se ascunda in cutia memoriei. Naughty granny 🙂

    Daca pastorul respectiv e psihoterapeut si foloseste o asemenea ilustratie ca sa descreteasca fruntile, e mai mult decat trist. Si zici sa nu te apuce uneori disperarea.

  8. Frosa says:

    „ce ne facem insa daca pastorul insusi e si psihoterapeut?”

    Îl tratăm după o veche și eficientă metodă terapeutică: se ia una cană cu apă rece, se ascunde cu grijă sub amvon și după cântarea de cor, exact când se ridică fratele pastor de pe scaun ca să predice, se aplică apa din cană cu o mișcare rapidă, precisă, coordonată, uniform și omogen pe figura iubitului nostru frate, întru trezirea la realitate a spiritului său în permanentă luptă cu păcatul care pândește la ușă, spirit care vagabonda pe coclaurile neprihănirii prin fapte.

  9. emma says:

    Leli

    Imi pare rau !

    Alexa,

    Actul artistic nu e niciodata o forma de sublimare, ci de exteriorizare a trairilor.
    E bine, si e necesar in masura in care se produce o eliberare a pusiunilor.
    Niciun mare scriitor nu si-a pus intrebarea daca actul sau e ceva artistic, daca e intelectual ca forma , estetica si nici macar ca exprimare.
    Conteaza ceea ce transmiti, ceea ce vrei sa transmiti.
    E f. bine de citit dizertatia lui Foucault asupra felului cum trebuie construit un „discurs” de ex.
    Ba mai mult, nu numai ca nu e sublimare ci scoate din subconstient toate acele refulari, acea dorinta de a trai dezinhibat, dezordonat, o estetica straina de propria imagine a realitatii.
    E o forma de manifest impotriva propriului eu blocat in trairi impuse .
    Dar acest lucru nu inseamna eliberare, e numai o forma de exprimare.
    Pentru ca intotdeauna cautarea sinelui inseamna daramarea tuturor obstacolelor.

  10. Frosa says:

    Leli, îmi pare rău pt. bunica ta! Pup.

  11. Anubis says:

    „Sau, vorbesc atât de mult, tocmai pentru ca, de fapt, să nu fiu nevoită să spun/fac/simt ceva?”

    Incredibil dar adevarat, pentru cineva care a umblat la biserica niste ani de zile, in drum spre adunare cantam adesea in mintea mea;

    I don’t drink coffee I take tea my dear

    And you can hear it in my accent when I talk

    dar partea care ma gadila cel mai tare si care probabil m-a salvat este

    …It takes a man/woman to suffer ignorance and smile
    Be yourself no matter what they say

    Sa nu te conformezi este riscant. Diferite clase sociale, diferite norme s.a.m.d. Cati dintre cei care folosesc limba engleza folosesc de cel putin 40x cuvantul please…intr-o zi? Sa fie politetea cheia? In viata de zi cu zi gasesc ca politetzea este o arma foarte puternica, adesea nefolosita. Dar politetea dusa la extrem te transforma intr-o leguma.

    Sa ai curaj sa spui ce crezi intr-o societate in care totul e imbracat in diverse nuante de politetze? Depinde si de pozitia pe care o ai nu? O atitudine in fatza sefilor mei si o alta in fata celor care imi sunt subordonati.. sau sunt suficient de inteligent si respectuos ca sa ma port similar si cu unii si cu altii? Autoritate limitata?

    De fiecare data cand nu spun ce gandesc si mimez ceea ce interlocutorul vrea sa auda nu fac altceva decat sa ma anihilez! Uneori poate fi absolut necesar dar de cele mai multe ori nu este. Desigur ca e mai usor sa fim cu doua fetze, nu Beni? Dar pentru unii din noi nu exista alta varianta si in cele mai multe situatii spunem exact ceea ce gandim cu riscurile de rigoare.

    Depinde doar de tine daca ai curaj sa spui ceea ce gandesti cu adevarat sau esti o leguma politicoasa.

    PS Mi-a placut articolul

  12. lelitza says:

    Emma & Frosa,

    multumesc. 🙂

  13. Anubis says:

    lelitza,

    multumesc. 🙂

  14. arius says:

    Alexa,

    Situatiile concrete din viata (genul celei din povestioara) ne obliga sa ne confruntam cu propriile conceptii de viata, fiindca doar a le impune cu forta este foarte greu, mai ales cand e vorba de proprii copii…!

    Din cate reiese din povetioara, fetita era prea mica pentru asi prezenta proprie opinie vizavi de dans, insa suficient de isteata ca sa-i confrunte pe parinti cu o situatie delicata: care va fi reactia lor fata de papusa care danseaza?… O vor indragi ori o vor detesta si-o vor considera „lumeasca”, conform doctrinei?… Ori prin raspunul la intrebarea asta, ea deschidea de fapt un sir lung de alte intrebari…!

    Probabil ca fetita a uitat „trauma” respectiva demult, dar pastorul a tinut-o minte pana azi fiindca a priceput rapid situatia creata de cererea fetitei. Ori asta e de fapt „trauma” fiecarui guru care este confruntat cu intrebari si situatii care scot la iveala limitele si stupiditatea invataturilor pe care le impun altora in virtutea autoritatii lor. Bineinteles ca asta se aplica si autoritatii de grup… 🙂

    Ritualurile si traditiile se conserva si se perpetueaza din lipsa de oponenti care sa le confrunte prin intrebari „traumatizante”. Faptul ca un copil inocent reuseste adesea sa se exprime intr-o maniera inteligenta si totusi suficient de relevanta este o incurajare pentru cei maturi sa-si ia inima in dinti si sa „vorbeasca” ori sa „scrie” ceea ce gandesc, chiar daca a exprima o opinie diferita de cea arhi-acceptata presupune adesea un risc.

    Un risc pe care oricine trebuie sa si-l asume daca vrea sa „danseze”… 🙂

  15. lelitza says:

    da, mai Anubis. Toate bunicile si-au format obiceiul asta prost de-a muri. 🙂

  16. Anubis says:

    Lelitzo eu cred ca ele au realizat ca viata merita traita o data si bine. Cine vrea sa traiasca vesnic asa ca mine si sa observe micimea celor care cred in zei? Pai eu personal ii prefer pe cei fara dumnezeu, sunt mai umani, daca ma intelegi. Deunazi vorbeam cu Baba Cloanta (bunica mea personala) si-mi zicea ca de abea asteapta sa o trec la odihna ca s-a saturat de mancatori de spume de mare vomitate de cai verzi pe pereti ce alearga pe campiile de aur de la malul marii de cristal din imparatia lui Isus Hristos in care-i va rapi pe supusii lui credinciosi Becali, Plesa si Pompilian! Dar am sa o las pe ea sa iti povesteasca asta intr-o alta ocazie.

  17. arius says:

    Alexa,

    Si inca ceva legat de interpasivitatea ritualurilor:
    Potcoavele norocoase, la fel ca si apa sfintita, nici n-ajuta nici nu strica… insa aruncarea lor la gunoi starneste un conflict deschis cu partida celor ce „cred” in ele. Si fiindca suntem oameni pasnici si nu ne dorim asa ceva, preferam sa ne supunem ritualurilor si traditiilor. Ceea ce ne scapa din vedere este ca facand mereu asa ajungem in conflict cu noi insine…! 🙂

  18. emma says:

    Alexa,

    Vreau sa spun ca trebuie sa scapi de imaginea „celuilalt”, a omului din umbra indiferent cine este el. Nu cauta eliberarea printr-un alt vis, intr-o alta necunoscuta,nu trai la granita dintre vis si realitate.
    Nu cauta salvarea intr-o „eliberare” care de fapt deformeaza realitatea, in acea lume urmuziana in care personajele traiesc la „granita”, la intersectia drumurilor, nereusind sa gaseasca rezolvarea.
    Salvator Dali a reusit sa se desprinda totusi, si-a creat de fiecare data acele mici „sertarase” in care probabil isi aseza „normalitatea” in timp ca gandurile cautau rezolvarea conflictului si exteriorizarea printr-o agresiune estetica.
    Mi-a placut ce-ai spus „scrisul sunt eu”, e forma perfecta de cunoastere. Dar trebuie sa gasesti drumul spre propria eliberare.Ce te retine ?
    Nu exista doar varianta campului inflorit, in care alergi spre necunoscut, intr-o continua fuga, fuga de tine insuti sau ramanerea in propria lume interioara macinata de ororile unei vieti perfide. Exista si drumul eliberarii, nu poti ramane blocata aici si o poti face exprimandu-te si rezolvand „conflictul” interior.
    De ce sa nu lupti impotriva „destinului” , de ce sa nu faci ceea ce te reprezinta, de ce sa nu devii o zeita a scrisului, facandu-ti propriul destin ?
    Din tot acest sir de indoieli, de cautari, de introspectii, de viziuni suprarealiste, de conflicte interioare, se naste un singur raspuns :”eu sunt scrisul meu”.
    E foarte greu de definit acest „eu sunt” , si de multe ori cand faci un cumul al itemilor nu scoti mare lucru la o persoana cu ambiguitati existentiale.
    Asta-i „emotia” Alexa. Emotia e in tine insuti si o exprimi atat de bine.
    Abia acum imi dau seama ca ai nevoie de tot ceea ce inseamna apreciere, lauda, bucurie pentru a te ragasi pe tine insuti.
    Eu cred ca te-ai regasit, iar estetica ta, creatia ta, ceea ce incerci sa exprimi se poate materializa literar si fara ‘umbra” care-ti macina viata, poate continua si in mod concret, daramand zidul visului care te tine captiva in propriile himere ale trecutului si ale prezentului.
    Daca Scrisul e o terapie , vrei sa spui ?
    Da, pentru tine e mai mult de atat.E ceea ce te defineste .

  19. electroserv says:

    O lectura, un dialog placut(a) ( articol + comentarii ). Rog paznicul Infernului sa veghez ca ‘monologul’ (Beny, SMP) sa nu pateze cele de mai sus. :yes:

  20. lelitza says:

    Frosa #2

    m-ai facut sa rad si aveam mare nevoie de asta. :-))

  21. Anubis says:

    Emma, lauda e bine primita dar am si eu o intrebare:

    Ce defineste o personalitate, modul in care primeste laudele sau modul in care raspunde la critici? Cred ca Alexa a ignorat o mare parte din criticile aduse si a stat bine merci in cuibusorul ei. Dar pana la urma daca vrea sa fie bagata in seama va trebui sa-si schimbe atitudinea.

  22. emma says:

    Anubis

    Poate nu e chiar vina noastra si de multe ori in dorinta de a schimba omul mecanomorf din noi, de a ne crea o masca care sa astupe bine toate micile imperfectiuni ale fiintei noastre, ajungem intr-un impas.
    Si cautam sa ne identificam cu ceea ce ne dorim sa fim. Din exces de zel ne afundam in cunoasterea mastii, nu a sinelui, o masca care numeste libertate camera obscura a sinelui descompus de atatea mistificari.
    In aceasta cautare ne pierdem identitatea, nu reusim sa o gasim in noi insine pentru ca in locul sinelui traieste masca.
    E bine cand aceasta masca reusim sa o rupem, cand ne strigam neputinta, cand cautam sa ne regasim sinele. In acel moment avem nevoie de lumina. Lumina nu poate veni decat din lauda, din afectiune.
    Eu am trecut pe acolo , criticile m-au ajutat sa lupt dar mi-a luat mult timp sa-mi ingrijesc ranile.

  23. Anubis says:

    Emma suntem imperfecti si trebuie sa acceptam realitatea. Uneori punctul meu de vedere poate sa fie aproape de realitate alteori nu. Incerc sa adun idei despre ceea ce scriu si sa vad daca ceea ce scriu este aproape de realitatea obiectiva asa cum o percep eu. In feedback se regasesc si elemente pe care nu vreau sa le iau in considerare. Daca ma cheama Femeia de Serviciu cu accent grecesc, le mut la offtopic fiindca nu am coloana vertebrala…inca. Daca ma cheama altfel incerc sa vad daca critica nu are cumva o pozitie de avantaj si daca nu cumva modul in care pricep eu realitatea e distorsionat. Dar imi fac curaj si raspund. Daca tac si ma ascund in dulap nu am nici o sansa sa descopar realitatea care se afla dincolo de intelegerea mea, nu?

  24. emma says:

    Da,

    Ai dreptate. Si ce mai conteaza rani ( uneori chiar orgolii ranite) cand in final reusesti sa te regasesti ( nu singur ).
    Si mie mi-a luat mult timp sa recunosc asta.

  25. Neo says:

    Alexa:Această structură se aplică și credințelor religioase. Credința religioasă devine, astfel, un subiect al practicii interpasivității. Nu noi înșine trebuie să fim cei care să gustăm din așa-zisul ”comfort al religiei”, ci un anonim Altcineva trebuie să ne facă să credem că noi, de fapt, credem. Această anonimă obiectivă iluzie se regăsește în fiecare dintre ritualurile religioase.

    Acest lucru l-am observat aici pe forumul O2. Persoane care se declara atei si in timpul anului aduc ironii si injurii la adresa lui Hristos, de „sarbatori”, iarna cand se aprind instalatile de luminat in braduti , cand se canta colinde la tv, sau sfaraie sarmalele pe foc, deodata acestia devin asa de sensibili ca le dau lacrimile si nu se mai abtin sa posteze cuvinte de bine la adresa celui pe care l-au negat tot anul!

  26. Baba Cloanta says:

    De maica, daca ar fi toti asa de nemiscati ca Neo din MAtrix ne-am gandi ca noi suntem sarmale. In rest lumea noarmala isi mai schimba atitudinea si opiniile ba chiar uneori si credinta. Da nu avem pretentia ca matale sa intelegi asta de vreme ce nu faci altceva decat sa repeti atitudinea celor pe care-i critici…bwahahahaha

  27. lelitza says:

    Neo,

    Persoane care se declara atei si in timpul anului aduc ironii si injurii la adresa lui Hristos, de “sarbatori”, iarna cand se aprind instalatile de luminat in braduti , cand se canta colinde la tv, sau sfaraie sarmalele pe foc, deodata acestia devin asa de sensibili ca le dau lacrimile si nu se mai abtin sa posteze cuvinte de bine la adresa celui pe care l-au negat tot anul!

    Ei se bucura de magia sarbatorilor, nu cad prada iluziilor. Alta lume ar fi daca si crestinul nu s-ar abtine sa posteze cuvinte de bine la adresa celui pe care l-a negat tot anul.

  28. emma says:

    Neo

    In preajma sarbatorilor tot crestinul, bun sau rau se mai analizeaza putin , isi masoara atitudinea, lungimea nasului.

  29. emma says:

    Neo,
    Imi pare rau , nu am vrut sa par rautacioasa.
    Dar, nu prea vad ateii de pe forum incepand sa-l laude pe Hristos si sa-si schimbe credinta asa , pe moment. Nu au aceasta „calitate crestina” de a se transforma numai inaintea sarbatorilor sau a sfintei cine.
    Daca te-ai referit la schimbarea atitudinii fata de o persoana , atunci pot sa-ti spun ca s-au folosit ironii, glume dar niciodata injurii.

  30. CJ says:

    Veniti, veniti sa ne bucuram cu toti de nasterea Domnului!

  31. Neo says:

    Sorry, neo din matrix nu a criticat si avizat pe nimeni in mod special, cu atat mai putin pe mamaie, ci a fost doar o veche observatie de a mea.
    Dealtfel, neo se bucura sa afle ca chiar si mamaie isi mai poate schimba credinta (atitudinea,nu), asta dupa ce a calatorit prin tot universul, vizibil si invizibil impreuna cu nepotul ei anubis si nu l-a gasit pe dumnezeu, iar cand s-au intors ne-au povestit cu o mana pe inima si una pe batic, (cravata de pioner) ca tot ce crezuse ea inainte despre dumnezeu, isus, nu erau altceva decat niste povesti din copilarie, altaturi de zane cu maselutele lor, capre cu iezi, fabule, ce sa mai…

    Acest mesaj este un panflet. A se trata ca atare, mai ales ca neo stie ca mamaie glumeste mult si e tare mistocara :laugh: :deadrose:

    Emma, nici-o problema!

  32. und so weiter.... says:

    Alex-a,

    Cica taoata lumea e libera sa gandeste cum vrea ea.

    Nu te reduce la ce zic altii care zic doar ca sa zica ceva ,fara sa si spuna de-adevaratelea .
    Nu stiu cum e la tine , da´ la mine in tara multi au incetat de mult sa mai zica ceva chiar daca vorbesc de nu se mai poate .

    Alex-a girl, sa nu ti se opreasca nici mintea, nici inima, cu atat mai putin gura.
    Nu de alta, da´e multi care vrea sa stie ce si cum !! :announce: :announce:

  33. und so weiter.... says:

    Alex-a,

    Ha,ha, nu-i asa ca nu-i frumos sa vorbesti urat !?

    Eu m-am lasat mai de demult sa ma mai impiedec de…… cuvinte, adica parole,parole ,parole…..

    Nu te opri, Alex-a girl, zi-i mai departe ceea ce altii doar au gandit, fiindu-le frica (!?) sa zica cum zici tu !! :yes: :rose:

    Eh, batranetea cu melancoliile ei , bat-o vina….. :brokenheart: :rose:

  34. study_nature says:

    Off-topic sau nu, iata cum incepe primul curs de anestezie la unul dintre cele mai apreciate spitale din Romania:

    Conform doctrinei creştine, fiinţele omeneşti au ieşit din graţia divină atunci când Eva a cedat tentaţiei diavolului, încălcând porunca divină de a nu mânca fructul oprit din arborele cunoaşterii binelui şi răului. Aşa s-a născut PĂCATUL ORIGINAR, şi odată cu acesta condamnarea fiinţelor pământeşti la o viaţă de TRUDĂ (pentru procurarea hranei) şi DURERE (pentru perpetuarea speciei).

    Mijlocul secolului al XVIII-lea, odată cu revoluţia în chirurgie şi obstetrică adusă de introducerea oficială a anesteziei generale cu eter, vine să rupă tradiţia impusă de religie cum că fiinţa omenească trebuie să suporte durerea ca o ispăşire a pedepsei divine pentru păcatul originar. Se naşte astfel o luptă între adepţii doctrinei religioase creştine şi doctori, primii considerând combaterea durerii ca pe ceva nepermis, supranatural şi asociat RĂULUI.

    Urmatorul slide:

    Primul anestezist?

    „And the Lord God caused a deep sleep to fall upon Adam, and he slept“
    GENEZA: 2.21

    Interesante observatii – mai ales prima. Desi imi mai trecusera pe la ureche, nu zabovisem sa cuget asupra lor. Cred ca aceasta interpretare este cel putin la fel de intemeiata ca acelea ale iubitilor frati si stimatelor surori.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: