Psalmul XIX

22 Responses to Psalmul XIX

1. Mariana Maritoi says:

   2 ianuarie 2017 la 18:28

   Omul de stiinta cand face stiinta este exact , dar nu si comprehensiv .Este puternic in judecata ,dar ingust .(limitat fiind de principiile si limbajul rigid al matematicii ). Are o intelegere corecta intr’o anumita ordine a lucrurilor ( format 2D) , dar in alta (3D) – nu , ratacind calea cea buna in privinta ultimei . Omisiunea , (cu voie sau fara voie ) ,conduce la erori. 🙂
2. Andrei Voiculescu says:

   2 ianuarie 2017 la 19:47

   Consider ca limbajul, atunci cand vorbim despre Dumnezeu, are un sens analogic, dar nu descriptiv. Adica, sa luam termenul de „natura” sau „substanta”. Asa cum explica dl Edi intr-o alta prezentare, substanta este ceea ce este subiect intr-o propozitie, deci ceea ce subzista in sine, ceea ce sta ca fundament, sau ceea ce face ca un lucru sa fie ceea ce este. Niciuna dintre aceste acceptiuni nu poate fi aplicata la Treime, fiindca la Dumnezeu natura nu este o esenta platoniciana (deci Dumnezeu nu este obligat de natura Sa sa fie Dumnezeu). Dar cum am putea sa ne folosim totusi de termenul „natura” in cazul lui Dumnezeu. Din cate stiu, cel putin in rasarit, s-a pornit de la experienta duhovniceasca a celor 3 ipostasuri sau persoane si apoi, prin deductie, s-a ajuns la faptul ca ele au o natura comuna, deoarece experienta mistica a aratat ca cele 3 persoane au aceeasi energie, putere, vointa etc. Apoi, prin deductie, pornind de la aceasta experienta, s-a ajuns la natura unica. Insa aici, cred eu, termenul „natura” nu are acelasi sens pe care il are in lumea noastra obisnuita. Ci este un fel de a desemna „unitatea” persoanelor Treimii, dedusa din faptul ca aceste persoane au aceeasi energie, acelasi har si putere. Deci daca putem folosi termenul de „natura” in sens analogic, cred ca nu il putem folosi si in sens descriptiv, fiindca la Dumnezeu cuvantul „natura” nu are sensul de esenta platonica pe care il are in mod obisnuit in exprimarea omeneasca. De fapt, nu stim nimic despre ce este natura divina. Dar e singurul mod in care putem exprima unitatea dintre persoanele Treimii. Este deci o pura analogie, fara nicio legatura intre continuturile termenului intr-un caz si in altul.
3. Andrei Voiculescu says:

   2 ianuarie 2017 la 19:56

   Referitor la stiinta, imi pun intrebarea daca putem face o diferenta intre actul de „a sti” si cel de „a cunoaste”. Daca omul de stiinta stie, in sensul ca masoara, calculeaza, opereaza cu numere si notiuni matematice abstracte, se poate spune ca el si cunoaste realitatea ? E doar o problema pe care as vrea sa o ridic, plecand si de la versurile lui Eminescu :

   Pe langa plopii fara sot
   Adesea am trecut
   Ma cunosteau vecinii toti
   Tu nu m-ai cunoscut.

   Pare ca este o distinctie aici intre cunoasterea pe care o aveau ceilalti despre poet si cunoasterea pe care ar fi trebuit sa o aiba iubita sa. Ca si cum ar spune : ceilalti ma stiau, dar tu trebuia sa ma cunosti. Oare nu poate fi aplicata aceasta metafora si la cunoasterea de tip stiintific ?
4. Edmond Constantinescu says:

   4 ianuarie 2017 la 10:18

   Mariana, Andrei,

   Eu rămân cu Descartes care pleacă de la distincția subiect/obiect. Cunoașterea este actul prin care subiectul care gândește (cogito ergo sum) impune legile lui – adică legile gândirii logico-matematice, asupra obiectului. Cunoașterea este deci un act al voinței de putere, idee explorată apoi de Nietszche & Heidegger, iar eul care gândește este voință infinită. Este la modă acum să denunțăm această filozofie ca un act tipic de imperialism vestic și să spunem cum acele culturi în care subiectul se contopește cu natura (hinduism, budism, new-age) sunt superioare. Vezi The Yogy and the Comissar dar și demitizarea conceptului mai târziu în The Lotus and the Robot. Întrebarea după Descartes este de ce este natura inteligibilă și răspunsul lui este Dumnezeu. Octavian va spune aici că biologia evoluționară oferă o explicație fără Dumnezeu și nu îl contrazic. Cealaltă întrebare post-carteziană este despre natura subiectivității, și aici avem un câmp deschis de speculații.

   Cu privire la problema cu plopii, that is the question. Cum să păstrăm cunoașterea de care vorbește Eminescu în era cunoașterii științifice și, mai ales, a tehnologiei. Aici e la modă Heidegger, dar. în opinia mea H a avut dreptate filozofic atunci când a greșit politic, adică când a devenit membru în partidul nazist. Greșeala politică a fost aceea de a vedea în nazism întoarcerea la era tragică a greciei, versiunea Nietzsche, adică împletirea dionisiacului – ancorarea în instinct – cu raționalismul militar și disciplina spartană (vezi 300, un film mare). Heidegger a crezut că nazismul poate apăra Ființa și ființarea în contextul exercitării puterii tehnologice asupra naturii, deși nazismul este inferior comunismului în instrumnetarea naturii și, de aceea, prezicea el înainte de Stalingrad, rusii vor câștiga războiul.

   A fost greșit cu privire la nzism dar a avut dreptate filozofic. Trebuie să ne întoarcem la modelul grec, inclusiv în democrație (aici a fost omisiunea lui). Un alt aspect în care Heidegger a avut dreptate este acela că pericolul cel mai mare nu este URSS ci ”bolșevismul creștin anglo-american” care dacă nu este învins va distruge ființarea. Iluzia lui a fost că îl putem distruge militar. Poate fi distrus spiritual, cum au distrus creștinii puterea cezarului.
5. Edmond Constantinescu says:

   4 ianuarie 2017 la 10:25

   Well, 4,24 AM la Chicago. Mă duc la culcare.
6. Andrei Voiculescu says:

   4 ianuarie 2017 la 11:54

   Totusi Descartes a facut o eroare imensa cu dualismul sau. Subiectul acesta nu este tema prezentarii dvs dar este evident ca nu exista un suflet in maniera in care l-a conceput Descartes. In urma avansului considerabil al neuro-stiintelor si a investigatiei creierului prin mijloacele tehnologiei moderne (RMN, EEG, PET CT) dar si a experimentelor efectuate pe diferiti subiecti cu cele 2 emisfere despartite prin sectionarea corpului calos si a altor pacienti cu diferite tipuri de leziuni neurologice la nivelul neo-cortexului, stim cat se poate de sigur ca gandirea, memoria, emotiile etc sunt produsul creierului si nu al vreunui suflet inteles ca substanta separata sau ca „fantoma din masinarie”. Aceasta viziune despre suflet care a fost si viziunea unor parinti ai bisericii precum Atanasie cel mare este compromisa pentru totdeauna.
7. Andrei Voiculescu says:

   4 ianuarie 2017 la 12:09

   Si mi-am pus intrebarea ce am mai putea intelege in context modern prin notiunea de suflet? Am putea intelege, cred eu, fie activitatea psihica ca atare care este totusi produsul creierului fizic (dupa cum argumenteaza si John Searle), fie, daca vrem sa ramanem intr-un context religios, am putea intelege persoana. Dar nu putem intelege in niciun caz ceea ce intelegeau parintii bisericii sau Descartes, adica o substanta spirituala care impreuna cu trupul alcatuieste o natura umana duala. Deci dualismul in opinia mea e total compromis. Asta ridica mai multe probleme dpdv dogmatic. Fiindca dogma spune ca Iisus prin intrupare a luat nu doar trup omenesc, ci si suflet rational. Daca intelegem prin suflet persoana atunci ar insemna ca in Hristos au fost doua persoane- una a Logosului si alta data de sufletul lui si atunci cadem in nestorianism. Daca intelegem prin suflet doar activitatea psihica generata de creier (asa cum intelege si demonstreaza neurologia moderna), atunci Apolinarie are dreptate- adica Iisus a luat trupul omenesc fara suflet fiindca nu exista un suflet, el fiind doar activitatea psihica a creierului. Oricum o dam, tot nu iese bine dpdv dogmatic. Parerea mea este ca, in lumina stiintei moderne, ar trebui sa intelegem prin suflet doar psihismul generat de creier. Atunci nemurirea omului nu mai este supravietuirea unei substante ipotetice numita suflet, ci este darul lui Dumnezeu generat de dragostea Lui pentru om si care isi are finalitatea in invierea trupului. De fapt, aceasta pare a fi fost conceptia crestina originala asa cum se gaseste la Irineu de Lyon, iar NU conceptia platoniciana a parintilor bisericii de mai tarziu.
8. Andrei Voiculescu says:

   4 ianuarie 2017 la 13:25

   De fapt, daca luam in calcul ca Hristos a avut si el activitate psihica omeneasca putem spune ca Apolinarie a gresit. Dar tot la fel, putem spune ca si parintii bisericii au gresit fiindca ei au definit sufletul ca o substanta simpla distincta si separata de trup punand problema in termenii unui dualism de substanta platonico-cartezian care, in lumina stiintelor moderne ale creierului, este cu siguranta gresit.
9. Andrei Voiculescu says:

   4 ianuarie 2017 la 13:29

   Plus ca, daca tinem seama de neurostiinta moderna, putem afirma fara putinta de tagada, ca si animalele au un suflet, deoarece este dovedit ca mamiferele cel putin au emotii, sentimente, memorie, ba chiar si un rudiment de constiinta. Or Biserica crestina a afirmat multa vreme ca doar omul are suflet. Un om al bisericii ar putea replica ca biserica s-a referit la faptul ca doar omul e persoana. Dar argumentul nu tine fiindca nu putem pune semn egal intre suflet si persoana deoarece ar insemna ca Mantuitorul a fost 2 persoane, deci ar insemna nestorianism.
10. Andrei Voiculescu says:

    4 ianuarie 2017 la 22:00

    Edi Constantinescu,

    Am vazut 300. Va multumesc pentru recomandare. Intr-adevar o capodopera.
11. beniamin51 says:

    5 ianuarie 2017 la 13:32

    Andrei

    Oricine încearcă sa explice întruparea lui Dumnezeu în Isus ,se va lovi de obstacole de netrecut.
    Părinții bisericii nu degeaba o numeau …Taina Intruparii….Același lucru si cu trinitatea. Este tot un concept ce trece dincolo de rațiunea noastră.
    Oricum o iei , sfârșești cu trei persoane distincte ,ce au aceeași natura dumnezeiasca ,fiecare din ei este un dumnezeu ,însă noi spunem ca este un singur Dumnezeu.

    Citește te rog cartea …The great angel of the Lord, the second God of Israel…scrisa de Margaret Baker..O găsești pe internet.
    Poli mi.a recomandat.o ,

    O sa înțelegi vechiul testament mult mai bine și în special cum dețineau evreii noțiunea de dumnezei (u)
12. Paul Csavdari says:

    6 ianuarie 2017 la 00:34

    @beni

    Taina Intruparii….Același lucru si cu trinitatea. Este tot un concept ce trece dincolo de rațiunea noastră.

    Da, sigur. La ce bun si ratiunea asta?… Traiasca „credinta” care nu da socoteala ratiunii…!

    Vorba popilor: numa’ cu „credinta” suntem noi la putere si numa’ din „credinta” putem face noi avere… 🙂
13. Edmond Constantinescu says:

    6 ianuarie 2017 la 07:46

    AV,

    Din punct de vedere metodologic Descartes a avut dreptate. Sub alt aspect, Descartes a suspectat că că mintea este tot o mașină și a făcut disecții pe creier încercând să o găsească, dar subiectul era periculos în timpul acela. Definiția lui Foucault – eul este un dublet empiric-transcendental – în care transcendental înseamnă nu metafizic ci virtual, pare să împace noțiunea de subiect catrezian cu neurobiologia.

    Edit: vezi scena disecției pe creier în filmul The Girl King – excelent regizată – din nefericire filmul focalizează pe aspectul LBGT al reginei Christina.
14. Edmond Constantinescu says:

    6 ianuarie 2017 la 07:50

    AV,

    Oricum parinții nu aveau cum să dea răspunsul. Dacă încercăm să speculăm în termeni moderni ajungem la alte doxa – pentru că dogma nu se mai poartă. De exemplu Teillard: întruparea Logosului ca evoluție a psihicului de la explozia Cambrianului la Isus și eschatologia punctului Omega.
15. Edmond Constantinescu says:

    6 ianuarie 2017 la 07:53

    Hollywoodul poate fi incorect politic numai când face filme după comics. Aspectul artistic cel mai reușit este culoarea de comics clasic pe fond.
16. Edmond Constantinescu says:

    6 ianuarie 2017 la 07:55

    Beni,

    Citeșete te rog Experiențele și Viziunile Ellenei Harmon/S 🙂
17. Edmond Constantinescu says:

    6 ianuarie 2017 la 07:57

    Paul,

    Din punctul de vedere al ontologiei lui Aristotel face sens, dar Socrate ar suspecta aici prezența sofistului.
18. Andrei Voiculescu says:

    6 ianuarie 2017 la 13:08

    Edi Constantinescu,

    Nu am inteles niciodata daca Teilhard de Chardin credea intr-un Dumnezeu transcendent care se intrupeaza in creatia sa, sau daca pentru el Iisus era doar un absolut in sens uman, ca un fel de constiinta umana ajunsa la stadiul suprem. Si nici nu stiu daca Teilhard credea in invierea lui Iisus si in ce fel o intelegea.
19. Edmond Constantinescu says:

    7 ianuarie 2017 la 09:59

    Textul favorit al lui Chardin: ”El este înainte de toate lucrurile şi în El se ţin toate împreună” (Col 1,17) afirmă transcendența și imanența lui Hristos simultan. Pentru TdCh evoluția universului este scena pe care se desfășoară istoria salvării. În ce privește aceasta din urmă nu există nci o contradicție deschisă față de doctrina catolică exceptând problema păcatului originar – reinterpretat ca punctul de la care omul poate să se împotrivească evoluției dirijată de Hristos spre punctul Omega. Învierea este ceva ce ține de Isus cel istoric – pe care el nu îl contestă, dar este interesat mai ales de Hristosul cosmic. Există multe ambiguități care pot fi interpretate în ambele feluri.
20. Andrei Voiculescu says:

    7 ianuarie 2017 la 18:42

    Cred ca Teilhard intra in conflict cu teologia crestina traditionala si in sensul ca pentru el punctul omega reprezinta o implinire a istoriei in plan imanent. Probabil ca Teilhard nu a negat faptul ca logosul sustine si dirijeaza miscarea naturala a fapturii, insa totul are loc pe un plan imanent si este o culminare a puterii naturale lasate de logos in fapturi. Or pentru crestinismul traditional, eshatonul NU are loc in planul istoriei. Istoria nu are in ea insasi posibilitatea transfigurarii si a atingerii eshatonului, iar ordinea nu este implicita in creatie ci ea urmeaza sa se instaureze abia dupa innoirea de la eshaton. Stiu ca ati tinut mai demult o prezentare despre Karl Barth in care spuneati ceva de genul asta : anume ca istoria in ea insasi si natura in ea insasi nu are niciun sens. Sensul vine din afara ei. Si aceasta cred ca este conceptia tarditionala. In acest sens putem vorbi de o cadere a omului, desi eu resping ideea de pacat mostenit sau de vina mostenita. Insa trebuie sa existe o explicatie pentru care creatia este asa cum este, anume inca ne-implinita si ne-ordonata, cel putin nu in intregime. Parca Lewis spunea intr-un eseu ca eshatonul vine dintr-o data, ca o cortina care cade brusc peste scena lumii, lumea nepurtand eshatonul in ea insasi. Eshatonul vine din afara lumii, nu este continut in creatie, nici macar ca samanta.
21. Andrei Voiculescu says:

    7 ianuarie 2017 la 18:47

    Cred ca istoria nu are sens in ea insasi. Aici suntem lasati sa ne facem de cap, si abia apoi, la final, vine judecata si verdictul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, suntem liberi, iar Dumnezeu nu intervine toata ziua buna ziua in mersul lumii. Lumea singura nu o poate scoate la capat, asta si fiindca vor exista mereu oameni care se vor impotrivi voii si planului lui Dumnezeu, de aceea eshatonul trebuie sa vina brusc, din senin, asa cum remarca profund Lewis.
22. Andrei Voiculescu says:

    7 ianuarie 2017 la 23:29

    In afara de aceasta, cred ca optimismul lui Teilhard despre un progres in constiinta nu este justificat. Secolul 20, care a fost secolul celor mai mari atrocitati savarsite in numele unor ideologii criminale precum nazismul sau comunismul, nu ne da motive sa fim optimisti. Aceasta este opinia mea.

Lasă un răspuns:

Scrie un comentariu aici...

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Email (Adresa de email nu va fi publicată.)

Nume

Site web

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s

Notifică-mă prin email când sunt publicate comentarii noi.

Notifică-mă prin email când sunt publicate articole noi.

Δ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.