Sens, Semnificație, Valoare

Origini, Natură

Opiniile, atitudinea noastră față de segmentele realității, modifică, crează sau spulberă valoare, semnificație. Atribuim sens și semnificație obiectelor, simbolurilor, ființelor, ideilor, artei, etc.

Și totuși, cel mai crud realism în domeniul semnificațiilor, vine dintr-un loc absolut surprinzător – din spațiu și ordinele sale de mărime. Ați văzut și dvs ceea ce e aproape invizibil – Pământul, la scara întregului Univers. Când îți iei timp să te gândești la indiferența suverană și rece a rocilor înghețate, cu o vechime de miliarde de ani, realizezi că, în absența gândirii, judecăților de valoare, a unei existențe orientate către scop, teleologice, semnificația nu-și are locul. Ea există numai ca atribuire, consens și chiar disensiuni.

Capacitatea noastră de supraviețuire, de adaptare, pare să fie optimizată de capacitatea noastră de înțelegere a lumii, existenței, vieții. Or această înțelegere pare să derive dintr-o altă capacitate – aceea de a modela mental, prin imagini, simboluri, limbaj – structura realității și modul în care este alcătuită.

Normele obiective, ca și cele subiective conferă coerență, repetitivitate și obișnuință. Sensul derivă din toate aceste aspecte. Când normele și succesiunea nu mai sunt respectate, suntem contrariați: devine nonsens. 

Realitatea cu structura ei, este dinamică în spațiu și în timp, dar respectă legi obiective care conferă coerență și sens. Noi înșine aparținem acestei realități, astfel că, atât prin natură, dar și prin cultură, învățăm să ne însușim și să reflectăm structurile, legile și modelele lumii, realității. Toate acestea fac sens, dobândesc semnificație și le valorizăm.

Este posibil să vedem semnificația existenței și vieții noastre doar ca un rezultat al conștienței de sine, al existenței propriu-zise a universului, mediului, lumii, al capacității noastre de a ne gândi și a ne evalua această existență în termeni de valoare și sens. Vom constata că sensul la care ne referim este unul atribuit, este în relație cu evaluarea noastră, raportată la gusturile sau nevoile noastre.

Semnificația persistă ca valută forte în conștiința, existența și relațiile interumane. Fiind valorizată și alipită ca distincție a persoanei, familiei, grupului, ca valoare socială, semnificația rămâne perenă. Există o piață a valorilor și semnificațiilor. Este valorizat tot ceea ce are căutare, tot ceea ce poate fi de folos. Iar modul în care poate fi necesar, conferă semnificație. Există un enunț celebru, semnat de Susan Wolf: „Semnificația este generată atunci când atracția subiectivă întâlnește obiectul de valoare prețuit, sau mai literal: atractivitatea obiectivă.”Aici poate începe o lungă discuție despre etalon, gust, valoare. Cred că în cazul semnificației putem folosi artefactul uzual în astfel de situații: glontele este încărcat de realitatea obiectivă, în timp ce subiectivul apasă pe trăgaci.

Desigur, semnificația fundamentală rămâne cea existențială, dar nu există parte a realității sau domeniu al preocupărilor umane care să scape dimensiunii sensului și semnificației, valorii, implicite sau explicite.

Natural vs supranatural

Fragilitatea, vulnerabilitatea și relativitatea condiției vieții, existenței și bunăstării ființei umane așezată într-un mediu natural de o întindere, volum, complexitate copleșitoare, l-a condus pe om, oarecum firesc și repede, la absolutizare.

Chiar dacă ulterior, în decursul secolelor, avea să afle că legi relativ simple, fenomene, determinări și mecanisme, decurgând din însăși natura lucrurilor, conduceau procesele naturale, mai mult sau mai puțin intuitiv, omul rămânea uimit de vastitatea spațiului și volumelor, maselor, imemoriabilitatea și infinitatea timpului, puterea și intensitatea copleșitoare a forțelor implicate în desfășurarea cataclismelor, naturii, anotimpurilor, vieții.

De asemenea, faptul că o seamă de valori pot avea semnificații opuse și contradictorii – ceea ce este considerat semnificativ și valoros pentru unii, poate fi disprețuit, considerat o risipă sau degradare pentru alții, i-a determinat pe oameni să proiecteze valorile și semnificațile către un tărâm ideal, al adevărurilor absolute și indiscutabile, ale binelui suprem, ale frumuseții fără cusur. 

Aceste trăsături nu puteau aparține lumii reale, naturale, ci au fost gândite ca transcendente și aparținând lumii supranaturale, divine, ale zeilor.

Atributul veșniciei în timp, a constituit o valoare semnificativă pentru contracararea și rezolvarea perisabilității vieții. Toate atributele divinității s-au recomandat de la sine ca fiind etalonul, referința tuturor neîmplinirilor vieții reale.

Chiar dacă au rămas o sumedenie de aspecte insolubile și contradictorii, totuși aglutinarea în decursul secolelor și mileniilor a tuturor frustărilor, amenințărilor, pericolelor, suferinței și morții, împreună cu replica coerentă, relativ logică, adecvată, structurată după nevoile fundamentale, universale ale ființei umane, a transformat oferta spirituală în una foarte atractivă și semnificativă.

Disproporția impunea supranaturalul, absolutul se impunea finitudinii, relativului și omul proiecta un for suprem aflat la cârma și deasupra tuturor acestora. Cu acesta trebuia să stabilească raporturi, trebuia să-i semene, o cale de comunicare trebuia deschisă. Și s-a făcut.

Astfel, sursa oricărui sens, a semnificației fundamentale, suprema valoare, aparținea Creatorului, Sursei, Atotputernicului. A fost o modalitate de a ordona haosul aparent al lumii interioare, exterioare și sociale.

De la înălțimea tronului divin, s-a croit un plan, un proiect divin, care unește un început paradisiac, edenic, cu un final glorios, ale cărui etape viitoare se vor împlini așa cum cele precedente s-au împlinit, în cadrul unui discurs extrem de convingător și coerent – crema valorilor culturale, folclorice, spirituale – dar ideal, simpluț, subminat de premise care nu vor să se lase verificate în lumea reală, naturală, practică. 

Ele se potrivesc cu dogma, cu teoria, cu imaginația și așteptările noastre, dar sunt mereu anunțate, calculate, amânate și niciodată împlinite, decât în dezamăgiri mesianice, apocaliptice și regrupări, reașezări fanatice. Mărșăluiesc un timp, fac istorie, cinci sute, o mie, două, trei mii de ani, apoi se pierd în negura vremurilor apuse. Semnificații cu pondere într-o epocă sau alta, suferă eroziunea culturală a timpului, evoluează, devin perimate și uitate. Apar forme noi, evoluate.

De aici și până la a pretinde că nu există sens sau semnificație decât la sursa originară, nu e decât un pas. În această opinie, orice semnificație din lumea reală, își are obârșia în lumea de dincolo sau în altă lume, în altă împărăție. Este greu de digerat această pretenție că orice semnificație atribuită oricărui domeniu, fie el material, cultural, social, economic, artistic, etc., are o semnificație derivată. 

Natură vs cultură

Dar în timp ce, ritmul și frecvența unor manifestări sunt proporționale cu viața, existența și istoria noastră, altele sunt surprinzătoare, șocante și excepționale prin apariția lor. Acestea par lipsite de sens și noi le atribuim imediat semnificații care pot coincide cu natura și legile lor, adică au caracter obiectiv, sau sunt fanteziste, coincid doar cu opiniile, convingerile noastre subiective – sunt doar atribuite, neverificate științific, matematic, logic, istoric.

Astfel, apare o disjuncție între natură, pe de o parte, și cultură, spiritualitate, pe de alta. Semnificațiile dobândesc autonomie, se distanțează de realitate și de dragul subiectivității, afinităților, gusturilor, intereselor noastre, pot chiar să contrazică realitatea.

Din acest joc al discrepanțelor între realitate și preferințe sau aparențe, au apărut și folclorul ficțional – legende, basme, miracole, mituri, alegorii, parabole, creația literară de ficțiune cultă, sau industria spectacolului cu prestidigitații, iluzionism, etc. Foamea noastră de senzațional întreține creația tuturor formelor aparente de încălcare a legilor obișnuite ale realității. Ne-ar plăcea să fie mister autentic, dar nu e decât divertisment sau șarlatanie – și relatările acestora, mai vechi sau mai noi, cu toate probele lor de autenticitate sau fals.

Limitele semnificării

Filosofia existențialistă a considerat existența absurdă și lipsită de sens. Există și o literatură a nonsensului și absurdului. Schopenhauer, care a fost un om extrem de inteligent și capabil, era totuși un singuratic ursuz, chinuit de tulburări de personalitate. El privea existența și relațiile extrem de critic. Neînțeles și lipsit de apreciere, valoarea incontestabilă i-a fost recunoscută foarte târziu. Asta l-a transformat într-un mizantrop. 

Nihilismul a împins acest scepticism și neîncredere față de viață și existență până la limită. Depresia poate influența mult atitudinea față de sensul existenței. Până la suicid. Probabil că și inteligența. E posibil ca oamenii să se situeze, în privința semnificației, după o curbă Gaus sau sub forma unei clepsidre? Poate că nu cei mai inteligenți sunt cei mai împliniți, ci doar cei mai lucizi!

Alternativa discursului coerent și credibil, dar cu premise și concluzii false – care poate defini delirul sau convingerile, ideologiile eronate, sunt situații mai puțin evidente și lipsite de carieră, în care premise și concluzii mai mult sau mai puțin realiste, sunt irosite de incompetență, dezorganizare, indolență, o agendă ascunsă, lipsa hotărârii, perseverenței, maturității, civilizației.

Continuăm să atribuim, să sperăm, să credem. Ne jalonăm, ne marcăm existența. Acest fapt poate conta enorm pentru noi, dar nu prea contează în economia universală a alcătuirii lumii.

Atunci când evenimente neutre, sau mai rău, stihinice, spulberă orice logică, sens și semnificație a vieții sau existenței, ne oțelim, ne împietrim și nu renunțăm. Și asta are loc la tot pasul! E o formă de eroism sau de încăpățânare. E tot ce avem, tot ce suntem, tot ce putem face!

Ceea ce conferă semnificație vieții, dincolo de valoarea ei, pare să fie o anumită coerență, făcând-o inteligibilă, transcendentă locului comun.** O viață semnificativă, rămâne atingerea scopului proeminent, valoros, propus. Acest proces ne duce cu gândul la împlinire.

Semnificația, fericirea, și alte calități de mare sinteză, par să sporească, mai ales când nu le ai în vedere, când uiți de tine și te dăruiești total, pasiunii, vocației, creativității. Ceea ce rezultă, dobândește sens, semnificație, valoare.

_______

* Wolf S, 1997, „Meaningful Lives in a Meaningless World”, Quaestiones Infinitae, 19, Utrecht Univ, 1-22.

** Stanford Enciclopedia of Life, The Meaning of Life, 2013.

5 Responses to Sens, Semnificație, Valoare

  1. taranlogic says:

    ” Ea (semnificația) există numai ca atribuire,consens și chiar disensiuni ” – „Este valorizat tot ceea ce are căutare,tot ceea ce este de folos .” Nu sunt suficient de plin de „sperit” ,cum spune unul din eroii lui Steinbeck,ptr a pendula între disonanță cognitivă și tautologie.

  2. taranlogic says:

    Mă simt ,totuși,inspirat să imit pe Cosma,haiducul lui Istrati – să citesc minunăția cu capul în jos,rezemat de un copac.În poziție bipedă am fost scurtcircuitat.

  3. Sorin Săndulache says:

    Impresionant! Mulțumesc!

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: