Zbor in bătaia săgeții (pars prima)
9 iulie 2020 31 comentarii
Interzis fanilor Vacanța Mare și sfinților cu trei doctorate
Am fost, în multe feluri, un adolescent prea cuminte. Tindeam să mă număr printre elevii care ramîneau, trădători, la ore, nu printre cei care chiuleau. Iar dacă-mi băgam picioarele, eram de găsit în sala de lectură a bibliotecii, nu la bar. Acum, să nu mă ințelegeți greșit – am fost și eu adolescent. M-am masturbat, de pildă, odată în biserică. În biserica goală.
Una dintre cumințeniile mele suspecte a fost să mă duc prima săptămînă de liceu la ore, deși știam foarte bine că urma să mă mut din a doua într-un alt oraș, la un alt liceu. Așa se face că am primit cea mai importantă lecție de hermeneutică din viață înainte să-l fi citit pe Umberto Eco. La prima oră de română, profu’ ne-a provocat să exegetăm un celebru vers eminescian – al doilea din „Sara pe deal”. Întrebarea era ce stele le scapără turmelor în cale.
Dezgustat de nivelul răspunsurilor colegilor mei, am sugerat că punctul de vedere al poetului trebuie că e undeva în vale, în urma turmelor. De-acolo, răsucind corect peisajul, pare că turmele urcă-n cer. În cerul în care, fiind seară, se aprindeau stelele. Impresionat, dar cu un zîmbet mucalit pe figură, profu’ ne-a zis: „Se vede că n-ați mers niciodată seara în spatele turmei. La lăsatul întunericului, se văd scînteile pe care copitele turmei le fac cînd lovesc pietrele din drum.” Zbang (mic drop, whatevz).
Adesea, ca să pricepi corect un text, you had to be there. Și, dat fiind că în majoritatea cazurilor n-avem nicio șansă să recuperăm proximitatea autorului, textul ne poate refuza categoric și iremediabil sensul. Incapacitatea emoțională de a tolera misterul îi aruncă pe mulți cititori pe panta speculației, declanșîndu-se astfel vertiginos avalanșa tradiției interpretative (să nu uităm, traducerile sînt, primele, trădări). Prin multiplicarea verticilară a sensului, textul devine iradiant, ținînd treji generații de fani și specialiști, îngropîndu-i pe toți. Vertij.
Ce-o fi vrut să spună poetul?
SISTOLĂ – DIASTOLĂ – EPISTOLĂ
biruit-au gîndul să mă apuc de
această trudă – cum altfel a fi
amintitul vremii împreună în cel
tîrg ce-i zice cu spusa altui
Octavian Ilariopolis – şi mă loveşte
o limpezeală cruntă că nu mai ştiu
voroava den bătrîni să-ţi spun şi-mi
stau pe limbă neologhicale doar
aşa că nu-mi dă ghes a răvăşi trecutul
şi am cerneală cît să-ţi dau
de veste că-s legat fedeleş de
sufletul domniei tale şi că
soaţa-mi pe la Nessus a
trecut într-o doară şi
sînt numai cu cămaşa
Răspunsul scurt e you had to be there. Altfel, ca o glumă proastă, poezeaua asta nu face niciun sens (sau, pentru hermeneutul zelos, face un căcat de sensuri). Trebuie, de pildă, să fi făcut ceva incursiuni în literatura română veche, ca să dibui citatele și aluziile (De neamul moldovenilor, Scrisoarea lui Neacșu, Srisoarea lui Cocrișel). Ajută să ai habar de neamul centaurilor și de răzbunările lor. E musai să știi că Ilariopolis e un nume de secol XIX al Bucureștiului de care am dat prima dată într-un text al lui Octavian Paler. Dar cel mai important ar fi să te cheme Paul Octavian Blaj („eu cresc iarna din pământ / cum crește glonțul din pistol / și înflorește în rană”), să fi împărțit o cameră cu polihronu în primul an de facultate și să fi debutat în perioada aia în România Literară legitimindu-te cu o fotografie în care porți una dintre cămășile lui. Că „soața” era doar nevasta lui Heracle e un detaliu mai puțin important – răspunde numai unei eventuale curiozități biografice (no women harmed in the making of this poem).
Dacă vrei să citești onest scripturi, trebuie să te împaci cu gîndul că nu orice text e de priceput. Că puține interpretări nu-s altceva decît delir. Și, invers, că unele texte n-au alt sens decît cel pe care li-l atribui tu. Dumnezeu e un test Rorschach.
oxigen2 
Mai puțin complex dar in același spirit: îl citesc in prezent pe I. Agârbiceanu și chiar mă gândeam că dacă n-aș fi avut copilaria la țară, nu i-aș fi simțit parfumul scrierilor. Parfum pt ca aici textul e simplu, nu e nimic de înțeles, nu-i vorba de sens. Dar pentru că nu-i vorba de a intelege ci de a simți sau retrăi, e mai pentru „cei care au fost acolo” , vorba lui Uzzi :p, decât un text mai cerebral. Adică ce a vrut sa spuna autorul s-a terminat odata cu satul de altădată. Dacă mie imi dau lacrimile citindu-l pe Agârbiceanu, pe altul îl lasa rece și asta nu pt ca ar avea el un handicap de sensibilitate. El n-a fost acolo. Asa cum dacă n-ai facut foamea si n-ai fost homeless, nu-l simți pe Panait Istrate.
Ca aplicație la cartile sacre, eu zic ca daca Dumnezeu avea sa ne comunice ceva, o facea fiecarui om direct si clar. Pt cineva cu toate upgradarile la infinit nu-i inteleg nevoia de economie in comunicare. Lasand la o parte modelul lui Alan Watts in care nu-l poți gasi pe Dumnezeu in acest joc cosmic de-a v-ați ascunselea pt. că ochiul nu se poate vedea pe el însuși, cuțitul nu se poate taia pe el, și luând modelul iudeo-creștin de ascunselea, eu zic sa facem ca atunci cand eram mici și unul din noi nu mai vroia să sa iasă din ascunzatoare și jocul nu mai avea farmec, adică copilul era nesimțit deja. Îl strigam, îl cautam, iar daca el insista sa rămână ascuns, îl ignoram, uitam de el si ne vedeam mai departe de joc si de voie bună. Dupa ce ne durea in cot de el, ieșea el singur.
Daca e sa fie ceva ascuns o sa iasă dupa ce nu-l mai cautam, asta dacă are vreo legatura cu noi sau există. Sau mai e o variantă, există și evident vrea sa fie singur și atunci bine, pa.
Mie îmi pare absurd să-i putem găsi si o parte din umbră în vreo carte, chiar dacă admir ce spune Edmond pe vector. Să mergi pe urmele ghețarilor pt a găsi diamamte sau aur. Sunt total in acord si total in dezacord, e complicat.
”daca el insista sa rămână ascuns, îl ignoram, uitam de el si ne vedeam mai departe de joc si de voie bună. Dupa ce ne durea in cot de el, ieșea el singur.”
Si uite asa, ateii sint cei care grabesc revenirea 🙂
„Sunt total in acord si total in dezacord, e complicat.”
Wait for it 🙂
„nu orice text e de priceput”
Îmi vine in minte Finnegans Wake unde nu pricepi nici când crezi că pricepi. Până și Joyce traducandu-se in italiana, a tradat pe alocuri.
Ba chiar i-a placut sa tradeze. Asa imi aduci tu aminte ca unii dintre cititorii poeziilor mele, ei insisi poeti, m-au intrebat daca sint traduceri (cazind si in plasa titlului sub care le-am reunit – Retroversiuni). Unii ne tradam si cind ne scriem propriile texte in limba materna 🙂
„Wait for it” am o bănuială dar n-o zic.
Balcanicul din mine s-a intrebat imediat cine-i soata.
Balcanicul din mine ti-a anticipat intrebarea 🙂
Vezi aici, inclusiv comentariile.
Există mistere ce vor rămâne așa pentru totdeauna. Ele sunt un test al sensibilității controlate de conștiință. Dacă suporți un mister fără să fii obsedat de sensul său, ci doar examinând forma lui într-o manieră echidistantă, atunci înseamnă că poți rămâne în echilibru în fața unui univers ce se modifică mereu la infinit. Cei care se aventurează să vorbească mai mult decât Dumnezeu, se vor trezi în scurt timp în afara normalității și bunului-simț. Îmi place articolul pentru profunzime și sinceritate!
Multam.
Apropo, interesant omul tau primordial 🙂
„Taramul fermecat al amintirii” chiar mai interesant.
Nu sunt fan Vacanța Mare!!
Bai, interzis inseamna recomandat 😛 Si n-a zis nimeni ca esti. Ba chiar mi-a placut filmul, nu? 🙂
Am folosit Vacanța Mare pentru că e pr aceiași treaptă cu biserica ! Se rup bilete pe bani mulți pentru două trei glume și alea proaste !!
„două trei glume și alea proaste”
Uneori, nu glumele sint proaste, ci publicul – chestie pe care o explicam in editorialul asta. Si niciunde nu e distanta mai mare intre noi si antici decit in umor. Textele antichitatii sint pline de poante pe care noi n-avem cum sa le pricepem.
https://theconversation.com/amp/cern-physicists-report-the-discovery-of-unique-new-particle-142315
Eu sunt mai antic și nu iau in serios un porc umflat ca Pleșu !! Așa e,publicul e prost !! De exemplu ce ai înțeles din hora pe care am ținut-o la postarea despre sex oral ??
Saracul sobolan! 🙂
On the other hand.
https://www.bbc.co.uk/news/science-environment-53429054
Cunoașterea este o formă de auto-cunoaștere. Reflecția este o formă de autoreflecție.
Cand contempli Dumnezeirea, involuntar sau nu, vei contempla Omul în esența lui primordială, presupus frumoasă, nobilă și bună, adică divină și sfântă.
Sonata recent atașată reflectă dorul abisal după Dumnezeu, ca expresie supremă a Umanului.
De aici decurge nevoia de sinteză Cristologică în care Dumnezeu devine Om prin de descoperirea esenței divine a Umanului.
hai si un Bach asa mai pe psihedelic 🙂
Yes, pls. Te-ai uitat vreodata in biografia celui care le-a imprumutat barocul nume? 🙂