Reambulare

Reambularea este procedura topografică de actualizare a hărților. Asta fac și istoriciștii cu hărțile lor profetice. Cum mai expiră un termen escatologic, cum resurvolează peisajul istoric pentru a redesena scenariul sfîrșitului de lume. Mesianismul iudaic este esențialmente istoricist. Și încă insuficient integrat în istoria hermeneuticii biblice medievale și moderne (în ciuda unui Le Roy Edwin Froom de exemplu). Asta și din cauză că mulți evrei preferă să le lase gloria apocalipselor eșuate creștinilor.

Realitatea este că iudaismele dintotdeauna au tins să supraliciteze hermeneutic vechile texte pentru a dibui profilul istoric al restaurării Israelului (vechiul, adevăratul, nu noul, uzurpatorul). Asta se întîmpla și în jurul lui 1800. Și nu doar în zone de iudaism în care te-ai fi așteptat la fervoare mesianică. Jacob Emden însuși, vînătorul de eretici, anticipase (pe la mijlocul secolului al XVIII-lea) restaurarea de la 1840. Arie Morgenstern a scris un excelent capitol în Hastening Redemption. Messianism and Resettlement of the Land of Israel (OUP 2006) despre popularitatea transcontinentală a anticipării restauraționiste legate de anul 5600 din calendarul evreiesc. Pînă și liderul conservator de la Vilnius pare să fi încurajat grăbirea binemeritatului sfîrșit.

E la mijloc un lanț de exegeză istoricistă la anumite profeții din Daniel, un fragment de cronologie milenaristă din Talmud și un pasaj entuziast din Zohar. Adepții apocalipticismului lui 5600/1840 au fost porecliți, în mediul slav al iudaismelor est-europene, tarnici – de la cele două litere din alfabetul ebraic care, însumate, dau 600 (anul de mileniu 6 în care ar fi trebuit să vină mesia). Tarnik pare să fi fost și Neofit. Evident că, încreștinînd povestea, argumentează doar pe baza viziunilor danielice și anunță victoria globală a ortodoxiei la 1840. Nu e de mirare – nu? – că patriarhia din Fanar a îmbrățișat călduros mesianismul botezat al românului (știu, protocronizez – dar de ce nu?). De altfel, grecii au modificat biografia Cavsocalivitului pentru a-l confisca pe Neofit al nostru pentru ei înșiși.

Că istoria antisemitismului creștin e împănată de evrei convertiți n-ar trebui deci să ne mire. Există o comuniune hermeneutică între israeliții Mișnei și cei ai Noului Testament (aka creștinii – Origen a avut un maestru evreu, nu?). Dacă punem la socoteală și persecuțiile atroce pe care evreii le-au suferit frecvent în mîinile creștinilor, e pură strategie de supraviețuire să joci același joc interpretativ de partea cîștigătoare a baricadelor istorice. Acuzația de infanticid ritual pare să fi avut încă de la început niște contribuție iudaică. Pe de altă parte, au fost evrei care au interpretat ororile de la Damascul lui 1840 ca ultim test al credinței înaintea revelării lui Mesia. Apocalipsele nu se pot dispensa de sînge. Și de disonanță cognitivă.

Un mare fan al lui Neofit Monac a fost catolicul de origine evreiască Cesare Algranati. Romanul lui din 1895, intitulat Nella tribù di Giuda și semnat cu pseudonimul Rocca d’Adria, citează din Înfruntarea jidovilor în contextul unui catalog al „dovezilor” insațiabilei pofte de sînge creștin a evreilor. Conservatorii noștri dragi ar trebui să știe că Algranati a fost printre cei mai influenți promotori italieni ai creștin-democrației. Așa cum ar trebui să știe că nu doar Hasdeu cita favorabil din Neofit, ci și omologul lui grec – eminentul istoric și filolog născut la Iași, Skarlatos Vizantios. Sau că cea mai populară versiune arabă a infamelor Protocoale – cea a lui Ajjaj Nuwayhid din 1967 – îl pomenește și pe Neofit.

Din nou: știu că, așa cum nu există iudaism, ci iudaisme, nu există nici creștinism, ci creștinisme. Ba chiar doar creștini. Admir autori vechi și noi care au știut și învață încă să facă teologie și altfel – nesîngeros, generos, sănătos. Unii dintre ei români (Petre Chiricuță, de pildă). Sînt chiar printre evreii convertiți figuri luminoase precum cea a cardinalului Lustiger, a monahului Nicolae Steinhardt sau a preotului (și istoricului religiilor) Alexandr Men. Cred că e loc și de un fost creștin iudaizant, actualmente ateu teologizant la masa celor care spun povești. Avem încă a redesena hărțile trecutului pentru a face prezentul posibil și viitorul apetisant.

În concluzie, doar trei lucruri. În primul rînd, iată un articol recentisim (din superb intitulata revistă Entangled Religions) despre posteritatea armenească a Înfruntării jidovilor. În al doilea, Teofilact (tipărit de același Coresi) se înșală: “Iară noi am fost păgîni, ș-au priimit pre noi Domnul în locul jidovilor ș-am sosit la creștinătate, că ne spun cuvîntul lu Dumnezeu mai chear decît jidovilor.” Nu, Domnul nu primește pe nimeni în locul altcuiva. Toți navigăm aceeași mare deschisă atunci cînd vine vorba de sensurile Duhului. Și, în fine, poate ar trebui să ne întrebăm împreună cu Howard Jacobson dacă nu cumva și evrei, și creștini (și musulmani) am face bine să renunțăm la canibalismul lui Yahweh. Timpul ne devorează pe toți.