Suspin

Acum vreo treizeci de ani, pe cînd eram doar o ciornă cioraniană, am scris pentru proba extemporală (ehe, pe vremea mea…!) a unui festival de creație adventist o proză scurtă care, cu indulgență, ar fi putut trece drept o povestire filozofică. Se chema ceva de genul „Monolog și diegeză eschatologice” – un imberbecism. Avea în miez un palindrom („hașișah”) pe care-l etimitologizam în trei secțiuni distincte: hașiș, șah, șiș. Eram deja plin de duh.

Președintele Biden, profet cum îl știm, a lăsat duhul să spună prin el că Netanyahu trebuie să vină la Isus, măcar pentru un moment. Eu zic că Netanyahu („darul lui Yahweh”) trebuie să urmeze drumul lui Azazel. Azaz e etimologic fix același cuvînt ca Gaza. Drumul mielului spre camera de gazare.

Ierusalim, Gaza, Israel. Asta e ordinea în care apar pentru prima dată, în texte egiptene, la secole distanță unul de altul (în mileniul II pe lumea cealaltă), cele trei nume. Despre primul vreau să vorbesc azi, cu limba-mi ascuțită, sorbind cafeaua cu lichior care acompaniază o fatia de xadrez (da, Alexe are dreptate, șotron-ul e tot șah).

Evreii precristici se certau deja pe etimologia Ieru-salimului, plasînd primul etimon între semiticul „cetate” și grecescul „sfînt” (ca-n ier-arhie). Eu le-aș da dreptate, rabinic, amînduror povești. Pentru că a întemeia (chiar și o cetate) e a (con)sfinți o împrejmuire. Cu siguranță însă, al doilea etimon e numele zeului Șalim. Zeul apusului, al occidentului – v-am zis de teoria mea cu evrei/arabi/carpi întreptîndu-se spre vest, nu?

Gaza este și numele lui Uza, cel care-și negociază cu dificultate granița cu sacrul. Sau al zeiței Uzza, pitită-n satanice versete.

Unul dintre efectele pacificării pe care o instituie mînios sacrul este liniștea. „Și au liniștit leviții tot poporul, zicînd: tăceți, căci ziua aceasta este sfîntă.” Liniștit – חשה (hașá). Tăceți – הסה (hasá). Să nu ziceți că nu seamănă cu englezescul ”hush” / ”hiss” și românescul „hîș” / „sîs(îi)”. Duhul lui Ne-huș-tan susură blînd.

Shibboleth-ul bărbăției: ‘mnezeu’ mătii

Cum e 8 martie iar învierea bate la ușă, m-am gândit să despicăm idoli: Dumnezeu, maica și bărbăția.

Port amintirea unui coleg de gimnaziu care după o vacanță de vară apărea semnificativ schimbat. Trecuse de prima experiență sexuală și devenise bărbat. Iar din tocmeala cu bărbăția aparent nu ieși fără comportament exploziv.
Exploziile noi de furie îi erau artificiale – ne știam destul de bine – dar colegul hotărâse să ne convingă despre cât și cum își iese acum din minți când este înjurat de mamă sau de Dumnezeu. Pumni în pereți, trântit în bănci, șuturi în ghiozdan, răcnete, tremurături, pixuri înfipte în caiete și altele.

Bărbăția e înfăptuită când asimilezi radicalizarea artificială a sensibilității la înjurătura de mamă și de Dumnezeu.

Copil spre adolescent pe atunci, simțisem și eu târcoalea afirmării bărbației. Norocul meu a fost că sorbeam deja destul din mustul nihilist încât să fiu fără pardon în a mă deconstrui și a recunoaște când mă mint. Bărbat nu eram, bărbăția adevărată nimerea mereu putredă iar înjurătura de mamă, patrie și Dumnezeu mă indigna prea puțin pentru nesăbuiță. Spun asta fără a încumeta vreo dezicere de bărbăție – că doar cel mai bărbat mă scot când dau papucii tocmai bărbăției.

Ce-i deci cu sensibilitatea asta la înjurătura de mamă și de Dumnezeu?
Un protocol nescris al masculinității. Ca și cum uite, dacă vrei să numești ceea ce eu voi citi ca fiind provocarea maximă, îndrăznește să mă înjuri de mamă sau de Dumnezeu. După, ne zmeuim.

Nu? Un simplu „Te provoc la maxim!” ar suna penibil de copilărește. „Dumnezeul mătii!” – ei, așa da bărbat.

Furia nebună în urma înjurăturii de mamă și de Dumnezeu e un shibboleth. Îl pricepem toți. Răspund cei pentru care mama, Dumnezeu și patria sunt sfinte.

Sinuciderea lui Dumnezeu

E abracadabrant cum ratăm întîlnirea poveștilor. Știm că un copil abuzat cu cruzime are toate șansele să devină un criminal sîngeros. Dar mîncăm încă trupul și sîngele celui mai nevinovat dintre noi, uitînd că ne-a promis băi de sînge. Învierea Victimei coincide prea adesea cu nașterea Monstrului. Cei care strigă mai tare ”never again” sînt primii care se grăbesc să repete istoria.

Singura mîntuire posibilă e sinuciderea lui Dumnezeu. Joshua Starr, Paul Celan, Jean Améry, Primo Levi.

Crima inexpiabilă a lui Derrida – evreul care a arătat că nicio poveste nu poate mîntui, că orice tradiție, chiar și cea a progresului, e o trădare a umanității noastre, că orice canon, chiar și anti-canonul, e o bîtă. Nimeni nu-l urăște mai abitir pe evreul Derrida decît Dumnezeul evreilor, marele Povestitor. Dumnezeu, cel care ne minte vital.

Victima absolută poate să violeze absolut. Nimeni nu se sinucide mai cu spor decît cel care omoară mai bucuros, declamînd poezii.

Un Dumnezeu iubitor este un dumnezeu sinucigaș. Realitatea e că Îl disprețuim profund. Învierea e revanșa urii, a mîniei. E revenirea panteonului inexorcizabil al ființei. E erecția Duhului de viață. Luați, mîncați!

Să te ferească sfântul

Am mărturisit că n-am fost niciodată în largul meu în rugăciune. Mărturisesc că mă necăjește ceva și când sunt simplul martor unei rugăciuni.

De exemplu un gând șotios pe care-l am e să văd ce s-ar întâmpla dacă aș ghionti repetat un sfânt pe genunchi. Fie el rabin, musulman, budist, călugăr rumân sau rudă azs. Probabil depășesc limitele. Probabil sfântul își mărturisește limitele.

Țintesc în icoana că mai sfânt decât sfântul e să-i lași în pace rugăciunea.

Dom’le dar etica, valorile…
Păi nu cei cu valorile spun că banul e ochiul dracului? Adică sunt primii care admit că până și valorile ucid?