Justiția și covid: paradoxul rețetei individualizate

​Despre cum analiza conceptului de justiție se aplică episodului covid.
Rețetă: standardizare, regulă, repetare oarbă, general, abstract, automatism.
Individualizare: excepție, diferit, particular, unicitate, concret, abatere de la regulă/rețetă.

​Sumarizez critica derrideană în ce privește justiția cu toată injustiția pe care o implică sumarizarea:
Justiția e aplicarea legii. Legii pe care o definim.
Dat fiind un set de reguli, dacă ar fi pur și simplu să urmăm ‘orb’ legile pe care tocmai le-am hotărât, justiția nu ar fi împlinită. Pentru că ar implementa un automatism. Am ‘judeca’ nu mai mult decât o mecanizare algoritmică.
Pentru ca justiția să fie justă, trebuie să găsească și să aibă experiența tensiunii între regula/legea instituită și particularitatea situației. Justiția trebuie să respecte regula (generalul, esența, abstractul, repetabilul) și să acorde toată atenția particularului (concretului, individualității, singularității, unicității cazului).
Acesta e motivul pentru care avem procesul judiciar unde are loc ‘rejudecarea’ regulii/legii în contextul cazului particular.
Existența conceptului de proces judiciar este o recunoaștere a faptului că legea nu este perfectă. Nu poate fi pur și simplu repetată în mod automat pentru orice caz. Fiecare proces este o reevaluare a legii într-un context particular. Ai putea spune că regula caută excepția pentru a se schimba. Fără să aibă vreo destinație finală.

Chiar și cu judecata individualizată, fără automatism, justiția ‘așa cum trebuie’ nu este împlinită. Pentru că nedreptate încă se face. Motivul: ‘timpul’ și ‘spațiul’. Tensiunea între urgența deciziei și aria cunoașterii.
O justiție corectă trebuie să se întâmple acum și având la dispoziție toate datele. Adică o decizie instantanee și în deplină cunoștință.
Instantanee pentru că orice întârziere a unei decizii înseamnă amânarea dreptății unui nevinovat sau amânarea sentinței unui vinovat. Prin urmare decizia trebuie să se întâmple cât mai urgent, ideal în acest moment.
Urgența deciziei este în conflict cu accesul la toate datele și informațiile. Pentru o decizie corectă, este necesar accesul la cât mai multe date, ideal toate informațiile. Dar accesul la informații nu se poate efectua decât prin amânarea urgenței deciziei.
Urgența trage timpul și decizia cât mai aproape, accesul la date împinge timpul și decizia cât mai departe. Justiția perfectă mereu vine dar rămâne neajunsă. Ce putem spune cu siguranță, ce știm apriori, e că decizia va fi luată sub presiunea urgenței și fără disponibilitatea tuturor datelor.

Justiție, regulă, prescripție, rețetă, medicină.

Problemele justiției sunt prezente și în evenimentul covid.
Covid a implicat tensiunea între general și particular. Între regula reprezentată de protocoale existente și situația particulară, covidul. A implicat și tensiunea dintre ‘spațiu și timp’. Conflictul dintre urgența deciziei și aria cunoașterii a fost remarcabilă în contextul vaccinării.
Rețeta generală, vaccinarea în masă, chiar repetată, regulată (în toate sensurile cuvântului) a fost justificată în numele urgenței.Timpul e injustiție pentru cei care vor muri de covid.
Ce scapă e injustiția pentru cei care mor din cauza urgenței (sub diversele-i forme). Urgența se întâmplă în detrimentul cunoașterii: cunoașterii despre covid, cunoașterii despre efectele vaccinării în timp, cunoașterii efectelor vaccinării ‘în spațiu’ (adică în diversele grupuri de populație și până la individ), cunoașterii impactului măsurilor asupra multiplelor compartimente ale existenței.
Decizia perfectă, atitudinea corectă, gândul lui Dumnezeu rămân inaccesibile.

Totul a fost departe de ideal dar idealul a avut cel mai mult de câștigat.
Lozincile ‘zero covid’, ‘o singură moarte, e una prea mult’, ‘vaccinare totală’, ‘100% sigur și eficient’ sunt ofrande idealului.
La fel cum ‘testarea cum trebuie’, vaccinul perfect, ‘slujirea protocoalelor existente’, ‘decizia corectă’ sunt ofrande idealului.
Adevărul spunem că e undeva la mijloc. Dar știe careva care e mijlocul corect sau proporția ideală?

Ajung să mă întreb dacă nu cumva toate întrebările sunt de fapt o identificare de absolut. Dacă nu orice argumentație în cele din urmă tinde de fapt către apărarea diverselor forme de absolut. Pentru că orice argumentație mereu pătrunde în detalii. ‘Ascuțirea’ argumentului e o continuă îmbunătățire de precizie, nutrirea unui complet, unui definit, unui neschimbabil, unui capăt, unui lămurit. Unui așa și nu altfel. Orice întrebare nu încetează până nu atinge răspunsul care e același oridecâteori ai repeta întrebarea. Și nu încetează niciodată pentru că oridecâteori primești același răspuns nu e și dovada că ai ajuns la un capăt. Dovada presupune măsurarea, compararea cu ceva. Un ceva care trebuie și el măsurat și comparat cu altceva.

Prin urmare, întrebarea despre întrebare: cum evadăm metafizicului? Putem evada metafizicului? Nu de fapt întrebăm cum să scăpăm de gândirea simbolică utilizând gândirea simbolică? Cum să ne salvăm anulându-ne? Întrebarea despre întrebare este o întrebare transcedentală.

Poftim dilemă pentru știință, AI și extratereștri. Locurile unde ne proptim speranța de când Dumnezeu nu mai vorbește. Speranța că ceea ce ne este superior va veni, ne va rezolva problemele, ne va fi reper, ne va conduce, ne va salva de decizie, de ceea ce suntem, de noi înșine.

Dumnezeu este mort. Slavă Domnului.

Ambiți​​e: buna neascultare

​Un lucru care mi-a călăuzit căderea de la credință a fost ambiția. Nu a mea personală pentru că treaba cu ambiția e că nu poți avea vreodată destulă. Dincolo de glumă mă refer la tensiunea din conceptul de ambiție.

Ambiția de la cel rău pe care uimitor toți dușii la biserică o nutresc în ascuns copiilor lor. Cap și nu coadă.
Deși pentru orice ‘cap și nu coadă’ există un ‘cu capul în nori’ și o coadă în vecinătatea lui ‘cu picioarele pe pământ’. Cap și nu coadă poate fi oricând întors cu fundu’n sus.

Ce decidem în privința ambiției din moment ce ‘cap și nu coadă’ e bun dar inevitabil se plătește cu neascultare? Ambiția nu rămâne niciodată frumos compartimentată. Deci de la Dumnezeu sau de la cel rău?
Răspunsul mi se spune că nu-l voi găsi în biblie pentru că biblia e scris supus interpretării. Biblia e supusă confuziei (greșelii, păcatului) de care suferă și conceptul de ambiție.
Lămurirea o pot primi doar în prezența șoptirilor duhului sfânt. Duhul vorbește unde biblia muțește. Duhul lămurește unde biblia se împotmolește.

De la Dumnezeu, la biblie. De la biblie la duhul sfânt. De la duhul sfânt ajungem iar dați dracului pentru că duhul sfânt, cel cu lămuriri, cu certitudini, cu sensul adevărat, cu obiectivitate, e cel care unește. Unește pentru a naște noi religii. Duhul e dogmă și schismă în aceeași suflare.
Duhul sfânt reușește aceeași performanță care ne iese când ne descurcăm și singuri. Cu diferența că da, cu puțină inspirație.. vine mai repede.

Duhul e sămânța schismei. Unește pentru a dezbina. Dar tot răul spre bine: cu cât mai multă schismă a sensului, cu atât mai multă indecizie. Sau spune-i toleranță. Sau diversitate. Din constrângere și acestea că doar despre asta discutăm: despre idealul care ne tot scapă și babelul de la care nu avem răgaz.

Cu ambiție e rău, fără ambiție e rău. Rămâne să căutăm ambiția corectă în echilibru. Echilibrul corect care ce să vezi, doar Dumnezeu îi știe proporția potrivită. Care sperăm că ni l-a lăsat scris în biblie. Biblie care ne trimite la duhul sfânt. Duhul sfânt care ne bagă din nou în origine.

Și de la capăt, mai cu ambiție.

Mă asigur

Ca atunci când impun, s-o fac cum trebuie.

Întrebare pentru știință: ce e dincolo de știință?
Știința recunoaște că întrebarea o depășește deci dincolo de știință sunt întrebări.

Cine a spus că nu se poate răspunde prin lipsa unui răspuns?

Ce caracterizează întrebările dincolo de știință (theory of everything, ecuația lui Dumnezeu) ar fi răspunsurile care nu subscriu speranței/dorinței/pretenției de obiectivitate. Ce este obiectiv în răspunsurile dincolo de știință e că toate răspunsurile sunt subiective. Rămâne ca obiectiv doar că to​​tul e subiectiv. Desigur, ironia și paradoxul își fac de cap; sunt.. dincolo de orice limită.

Contemplarea dincolo de știință descoperă cum știința reprezintă meteahna căutării de reper. A referinței în care să ne ancorăm. A referentului la care să ne raportăm. Prescripția din afara universului pe care universul o împlinește. Nesupusă schimbării, anistorică, atemporală, fără referință către sine care s-o altereze din interior. Fără introspecție și corecție. Prescripția permanentă, emanentă și consecventă. Stă scris, noi împlinim. Cu centru, gravităm.

Universul e capul de imprimantă care țese după codul prescripției transcedentale.
Obiectele se supun și iau forma obiectului în sine (prescris).
Nu ne certăm cu natura pentru că e împotriva voinței naturii (stă scris).
Rugăciunea este doar laudă pentru că dorința e intervenție, supliment, păcat, uman (proscris).
Noi împlinim voia Tatălui, reperul fără greș. Scrisul, în sine. Numele, în sine. Pentru că este încumetare să i se dea nume. Conceptul, în sine. Pentru că este încumetare să-l definești.

Importantă la Prezența logosului e de fapt Permanența. Iar când e vorba de permanență, scrisul e superior vorbirii. Prezența, vorbirea, Eu sunt, e doar confort. Siguranța, pacea, deplinătatea, garanția provine din Permanență, din stă scris. Prezența nu e destul să fie prezentă. E adevărata Prezență dacă e și neschimbată și din totdeauna. Cu dublă afirmare, existentă prin sine, nederivată, cu identitate intrinsecă, definită complet, tautologică, absolutul fără nevoie de îndoială care să-l confirme. Absolutul absolut. Prezența prezentă.

Penița nu e literă spune prescripția. Dar penița mai face exces de cerneală. Stă scris și din scăpări nu doar din Permanență. Suplimentul de cerneală neintenționat, scursura, denaturează inocența literei. Sensul este pervertit. Intenția alterată. Păcatul întră în lume și aduce suflare (mustrare) de conștiință peste suflarea de viață. Greșeala, denaturarea, păcatul deja există când este de ales.

Știința trebuie urmată pentru că e cea mai de încredere să ne descopere cum și ce sunt obiectele în sine, întrebuințarea lor corectă, relațiile propice dintre ele și ierarhiile care trebuie respectate. Știința ne prezintă cât de minunat se potrivește totul. Cum e în Ordine. Chiar și în haos. Știința e descoperirea totului care merge ca uns.
Știința ne ferește de păcat. Avem nevoie de știință ca să aflăm ce stă scris, pentru ca atunci când impunem, s-o facem cum trebuie.
Și în știință se pitește speranța întoarcerii la timpul când greșeala nu mai este posibilă. Când noi nu mai avem de ales. Pentru că nu depinde de noi, e științific. Știința ridică voalul prescrisului. Știința corectează greșeala și imperfecțiunea care suntem. Suplimentul care suntem capătă un sens nou: de pată, dar ștearsă. Sau mai precis, mai științific, mai pe limba lui Isus: pată, răscumpărată.
Aici e pacea, umplerea golului, eternitatea, unirea cu prezența prezentă. Locul unde totul devine posibil. Locul unde totul lipsește. Prezența prezentă sau absența absentă.

Iată cum ‘In God we trust’ și ‘follow the Science’ găsesc că nu sunt nici măcar fețele diferite ale aceleiași monede.

Mă plâng

​E o senzație ciudată când umblu după definiția unui cuvânt și mă arunc imediat către sinonimele lui. Un sentiment că trișez, rămân dator, că mă bântuie încă o fantomă și ard fără voie altă jertfă Originii.​​

‘Descifrarea’ conceptului prin sinonime mă face să aflu în primul rând despre ce au în comun conceptele. Despre familia cuvântului (originea) nu despre cuvânt în sine. Nu despre nuanța particulară a cuvântului în speță.
Am putea spune că facem nedreptate conceptului pentru că-l ignorăm și în schimb îi privilegiem familia/tradiția/istoria din care face parte. De unde inevitabil urmează ‘prejudecăți’ cu privire la concept pentru că îi vom însuși sau confisca atribute care îi aparțin sau nu îi aparțin. Am aproximat, rotunjit conceptul. L-am diluat și redus în înrudirea din care este deja parte. L-am observat și ignorat. L-am adoptat și abandonat.
Posibil cândva să cresc rezoluția conceptului. Să intru în detalii și să cunosc mai mult despre concept în sine. Sau e posibil să nu o fac și să rămân doar cu impresia despre concept. Cu familiaritatea lui. Cu fantoma conceptului.

Postmodernismul ar spune că ne regăsim în această experiență.
Întâlnim o persoană pentru prima dată. Interogăm sau suntem interogați despre familia din care suntem parte, cum și unde am crescut, despre cunoștințele comune, educație, interese și preferințe. Definim și suntem definiți de alte ‘sinonime’, de surogate.
Dar vom ajunge vreodată la persoana în sine? Ajungem să putem articula cum diferă persoana de toate surogatele? Ajungem la individualitate? La originalitatea persoanei?
Poate că nu dar cel puțin ar părea că avem o direcție în care să insistăm.

Până să intervină post-structuralismul și să remarce că diferența e zero. Direcția în care insistăm e fix de unde am pornit. Originea dracului!
Inițiativa de a ajunge la ‘persoană/concept în sine’ e de apreciat, utilă și necesară. E și goană după vânt. Pentru că diferența e și ea o identitate, adică esență, adică platonism.
Diferența, identitatea, individualitatea, originalitatea, definirea (proper name) nu rămân permanente. Individul și conceptul sunt într-o continuă mișcare și schimbare.
A caracteriza individul sau a defini conceptul înseamnă a-i refuza dreptul la schimbare. Etichetarea e prescriptivă, e însoțită de imperativul că obiectul trebuie să rămână așa. Individul sau conceptul nu mai au voie să se schimbe pentru că nu se conformează etichetării. Etichetarea odată ce își manifestă prezența, luptă și ea pentru propria-i supraviețuire. Supraviețuire care dorește afirmare. Afirmare care dorește dominare. Dominare căreia nu-i rămâne ambiție decât Absolutul.
Intenția de a ajunge la individualitatea și originalitatea persoanei e parte din problemă – riscul atribuirii unei identități implică refuzul schimbării pentru că schimbarea amenință identitatea.

Astfel întrebarea: purtăm sau nu purtăm vinovăție când nu ne facem partea să cunoaștem conceptul sau individul cu adevărat?
Postmodernismul ar spune că purtăm. Pentru că urmărește ‘echilibrarea balanței’ în favoarea neprivilegiaților a căror identitate nu e recunoscută.
Post-structuralismul e mai lucid. Confuz de lucid. Răspunde prin a evidenția incertitudinea în problema vinovăției. Spune că și da și nu.
Da, purtăm vinovăție pentru că doar așa faci dreptate individului și conceptului.
Nu, nu purtăm pentru că ne-am îngropa sub o povară insurmontabilă. Neprivilegiații nu sunt imuni la creștere de moț. Conceptul sau individul ar deveni centrul existenței pentru că nici unul nici altul nu pot fi vreodată definiți și satisfăcuți pe deplin. Cunoașterea lor cu adevărat ar implica toată atenția. Identitatea lor ar asimila identitatea mea. ‘Slujirea’ lor e ‘neglijarea’ mea. Satisfacerea pe deplin a unui concept sau individ nu ar permite să existe ‘un următorul’ concept sau individ.

Să ignori e rău dar e bun. Să nu ignori e bun dar e rău.
Echilibrul nu e decât o altă extremă.

Derrida nu poate lucra doar cu ideea de ‘diferență’ pentru că trimite către identitate, definire (definiție), esență, secvență în timp, refuzul schimbării. De unde différance: tot o diferență, dar una explicit mereu amânată. O ‘identitate’ în continuă schimbare. Veșnic neterminată, nedeterminată, instabilă. Un paradox. Identitatea care se identifică cu lipsa identității.
Ca de altfel o ‘identitate’ care descrie bine conceptul, semnul, limbajul. Identifică dar niciodată nu surprinde destul. Nu te poți opri niciodată cu descrierea încât să identifici cu adevărat.
Nu doar că identitatea are o problemă, dar orice concept are o problemă pentru că implică identitatea cu problema ei.

Ne plângem când nu ne este recunoscută identitatea pentru că suntem discriminați. Ne plângem când ne este recunoscută identitatea pentru că ni se refuză dreptul la schimbare.

Dar cel mai mult mă plâng că mă plâng. Pentru că mă plâng, deci exist.

Mă rog

​Sau mă rog, când mă rog te rog. Te rog dar mă rog… facă-se voia ta, nu voia mea.

Recent, din nou, am auzit cum ‘s-a rugat și el așa cum a știut și a ajutat Domnul să-i trăiască copilul’.
Traducere: slăvit fie Domnul că nu-i neglijent față de copiii cu rugăciune cum e față de cei lipsiți de rugăciune.

Rugăciunea e un act care pentru orice om cu minimă introspecție ​​lasă în urmă o stânjeneală.
Pentru că orice rugăciune ascunde dorința de a înclina balanța către sine peste restul de care sinele e înconjurat. Ajută-mă să reușesc X în ciuda inevitabilului detriment produs în afara lui X. Detrimentul nu e recunoscut explicit, dar miroase pentru că rămâne agățat într-un cui de minte.

Rugăciunea știu că e o contradicție dar trebuie să neg contradicția pentru că rugăciunea nu poate fi decât bună.
E amestecată cu rușine pentru că sunt conștient de egoismul și necredința pe care încerc să le ascund.
Eu cel care susțin că nu trebuie să intervin în planurile lui Dumnezeu, sper totuși să-l cumpăr cu sinceritate și căință pentru a închide ochii la niște mărunțișuri d’ale mele în planurile sale.

Apogeul e-n final. Acoperirea goliciunii cu ‘…dar facă-se voia ta nu voia mea’.
După îmbuibarea din fructul oprit pe toată durata rugăciunii, la final bag cotorul sub ‘facă-se voia ta nu voia mea’. Toată putreziciunea din mijlocul rugăciunii, tuflită sub căință.

Facă-se voia ta, dar zic și eu așa… să fie cu amin la voia mea.
O flegmă umilă la rădăcină și ridicatul de pe genunchi e cu speranță de roade bune.

Rugăciunea: întâlnirea cu Dumnezeu. Dar mai sigur întâlnești altă prezență absentă: fantoma neglijaților. De fapt rugăciunea e în primul rând despre aceștia. Despre fuga de neglijați. Despre cum să nu mă număr printre neglijați. Rugăciunea liniștește. Pentru că nu mai sunt neglijat.

Numele cu rezonanță pentru prezența absentă e conceptul de hauntology. E întâlnit în cel puțin trei teme derridene: relația dintre Self și The Other, originea transcendentală, fantoma lui Marx. Ideea generală fiind că orice concept e bântuit de negațiile sale. Iar negațiile oricărui concept sunt toate celelalte concepte pentru că orice concept e într-o relație de cum diferă de restul.
Definițiile sunt bântuite de alte definiții, ideologiile de alte ideologii, ideile de alte idei, indivizii de alți indivizi. Orice e bântuit de restul.
Când privilegiezi un concept, discriminezi celelalte. Când dai dreptate unei ideologii, neglijezi dreptatea la restul. Când favorizezi o idee, defavorizezi altele. Când prioritizezi orice, deprioritizezi altceva. Când mă rog pentru mine, îi costă pe ceilalți.
În limbajul consacrat, s-ar spune că privilegierea mea se întâmplă prin violența față de celălalt.

Povestea oprită aici ar arăta ca autoflagelarea logic-teologică unde individul nu-și poate păstra mințile pentru că Isus i-a poruncit să trăiască pentru alții iar de alții în suferință lumea nu duce vreodată lipsă. Individul trebuie să audă din porunca lui Isus și ceea ce Isus spune când nu spune. Anume că individul e la rându-i un altul (The Other) pentru alții (The Other). Cu alte cuvinte dăruirea necondiționată funcționează numai dacă o practică toți. Adică dăruirea necondiționată e totuși.. condiționată.
N-am ajuns la aprofundare, dar știu că Derrida explorează această temă în jurul noțiunii de ‘the gift’ (impossibility of the gift, the gift of the other).

Fenomenul de hauntology trimite către alte concepte unde similar, ceva trebuie să lase ca altceva să dea: conservarea energiei în univers, legea randamentului redus, ‘will to power’ al lui Nietzsche, ‘momentul deciziei e nebunie’ al lui Derrida, ‘unde dai și unde crapă’ din folclor. Toate într-o formă sau alta povestesc despre cum influențând ceea ce intenționăm, influențăm și ce nu intenționăm.

Crucea lui Derrida e că trebuie să continuăm în lume vinovați de nebunia deciziei. De păcatul prioritizării a ceva în detrimentul restului.
Vestea bună a lui Derrida e că etalonul altora nu e neapărat mai bun decât al tău. Și restul are nevoie de aceeași permanentă schimbare și adaptare. Ne deconstruim unii pe alții ca favor reciproc.
Evoluția e o deconstrucție. Existăm pentru că suntem o continuă deconstrucție. Creștinismul mai e printre noi pentru că nu rezistă deconstrucției. Cuvântul lui Dumnezeu e cartea cărților pentru că e cel mai deconstruit. Logosul mai scrie o filă de istorie pentru că mereu se deconstruiește. Hula, păcatul împotriva duhului sfânt e să te împotrivești schimbării; deconstrucției. Unde e schimbare, alterare, transformare, e și deconstrucție pentru că ceea ce a fost poate fi și altfel. Cotorul din urma Evei afirmă că se poate și nu măr.

Fiecare concept are dreptatea lui pentru că face sens în contextul potrivit. Orice concept, în contextul favorabil, e deconstrucția tuturor. Orice concept, în contextul favorabil, e centru. Centrul, deconstruiește pentru sine. Toți suntem centre și toți deconstruim.
Decizia pentru supremația unei idei peste orice context e plătită cu refuzul legitimității oricărei alte idei.
Scepticismul, pluralismul, multiperspectivismul, nuanța, deconstrucția sunt de fapt echivalentul ‘necesității permisivității’ în principiul ‘nevinovat până la proba contrarie’. Dacă nu ai dovezi solide, nu condamni, ești constrâns să ‘permiți din necesitate’.
Dacă nu ai dovezi solide pentru impunerea de limite și norme, atunci nu impui. Constrâns ‘pluralismului din necesitate’.
Atitudinea post-structuralistă nu e neapărat un moft între altele. O fi pentru unii dar ce te faci dacă e și constrângerea unei necesități? Ce te faci dacă deși nu-ți place neapărat, ești totuși constrâns să permiți pentru că nu poți legitima normele?
Norme pentru că empiricul? Ce e mai empiric decât contextul nenumăratelor ‘soluții’ devenite tragedii ale istoriei? Post-structuralismul începe să sune mai puțin nebun decât nebunia de a pretinde o nouă soluție. Dacă definiția nebuniei e să încerci același lucru așteptând un rezultat diferit atunci în lumina empiricismului istoriei oare nu e nebun tocmai cel care încă speră la soluție?

Ce te faci dacă realizezi că cea mai pertinentă și potentă critică împotriva deconstrucției e tocmai deconstrucția?
Alt centru și deconstrucția? Ce caracterizează centrul e că face regulile dar nu i se aplică. Ceea ce e surprins de Derrida prin ‘centrul nu e centrul (the center is not the center)’. Dacă centrul ar fi în interior, ar fi subiectul propriilor reguli. Dar centrul la care ne referim, cel dogmatic, se află în exterior, ‘în afara textului’ pentru că face regulile dar nu i se aplică. Deconstrucția dacă e un centru, e unul care stă unde trebuie. În interior unde nu se sustrage propriilor reguli. Este un centru care se include în propria critică.
Și propria critică răsplătește: când deconstrucția se invalidează (se deconstruiește), se validează pentru că tocmai o folosești. Deconstruind deconstrucția negi și totodată afirmi deconstrucția. De aici și motivul pentru care rezistă tensiunii definirii. E ceva care se desființează dar se înființează când se desființează. Dacă o definești, produci materialul pe care îl va deconstrui. Deconstruind, reușește să existe ‘desdefinițindu-se’. Supraviețuiește definirii pentru că este ceea ce consumă definițiile.

Sceptic cu privire la deconstrucție?
Devine tautologic pentru că scepticismul în sine ajunge să deconstruiască deconstrucția cu deconstrucția.

Aici e potrivit de introdus conceptul de ‘sublate‘. Care surprinde cum dualitățile ajung în crepusculul morții care ființează, distrugerii care păstrează, self-ului care e un other.

Revin la fantoma neglijaților, la problema lui ‘The Other’.
Problema lui The Other e problema Self-ului, e că sunt într-o relație de ‘sublate’. Partea (self-ul) și întregul (the other) se desființează și ființează reciproc. ‘Suferă’ de auto-referință, implicit de negație, implicit de recursivitate, implicit de infinit, implicit de imposibilitatea rezolvării.
Self-ul e bântuit de The Other dar Self-ul e The Other pentru The Other. Adică toți suntem fantome.

Înțeleg că ajungem la Hegel: tot ce nu are identitate intrinsecă (prin sine, care nu depinde de nimic, tautologică) e contradictoriu pentru că e într-o situație de dependență de întreg.
Ajungem și la fantoma care-l bântuie pe Hegel: dependența de întregul pe care îl formează.
Practic ceea ce nu are identitate intrinsecă (partea) simultan e determinată de întreg și determină întregul.
Relația dintre Self și The Other e problema relației dintre parte și întreg.

Care e problema cu partea și întregul?

Una este problema creației. Cine ‘creează’ pe cine?
Dacă partea creează întregul, atunci când inițial există doar partea, partea nu e parte, e întregul. Deci la creație există numai partea și nu face sens să o numești parte pentru că ‘partea’ e tot ce există. E întregul. Dacă partea creează întregul, de fapt întregul creează partea.
Dacă întregul creează partea, atunci întregul n-a fost de fapt întregul. A fost doar o parte pentru că abia după creație avem ‘adevăratul întreg’. Deci dacă întregul creează partea, atunci de fapt partea creează întregul.

Alta e problema negației (menționată și în articolul anterior).
Dacă luăm grupul obiectelor care nu fac parte din nici un grup. Este acest grup un grup? Dacă da atunci obiectele noastre nu sunt cele care nu fac parte din nici un grup.
Dacă nu, atunci ce este?

Problema limitei și absolutului.
Există vreo limită/condiție pentru care vreodată un întreg să nu mai poată deveni parte la rândul său? Există un întreg absolut?
De unde dilemele despre semnificația timpului și cunoașterii.
Trecutul ca ‘vechiul întreg’, ca dogmă. Viitorul ca perpetua schimbare în care întregul devine parte pentru că a apărut o altă parte (noul) și împreună formează un ‘nou întreg’ (prezentul din viitor care devine trecut). Și tot așa la nesfârșit. Iar dacă e la nesfârșit atunci nu există o limită/condiție de oprire, deci nu există un întreg absolut. Nu există un capăt al întregului. De aici derivă dilema ‘sfârșitului istoriei’: dacă ne permitem vreodată să dogmatizăm ceva, să considerăm că am ajuns la un capăt unde întregul rămâne valabil pentru totdeauna, în orice context, în mod absolut.
De unde și numeroase dileme în jurul lui Dumnezeu: dacă Dumnezeu e întregul, adică tot ce există, Dumnezeu totdeauna crește odată cu orice apare nou. Deci Dumnezeu nu e niciodată absolut.
Dacă Dumnezeu nu crește pentru că e deja absolut atunci există ceva (differance, schimbarea în univers, universul, noi) care deține ceva în plus față de Dumnezeu. Deci există un întreg, un absolut mai mare decât Dumnezeu în care Dumnezeu este doar parte. Deci Dumnezeu iarăși nu e absolut.
Schimbarea e o mare problemă nu doar pentru noi ci și pentru Dumnezeu. Dar cum se impune respect: în primul rând pentru Dumnezeu.

Problema măsurători (opririi măsurătorii).
Considerând întregul a tot ce există, cum poți termina măsurarea întregului dacă măsurătoarea în sine produce noi părți în întreg (expandează întregul) pe care măsurătoarea acum trebuie să le considere?

Exemple mai sunt.

Toată această poveste ar putea fi considerată (sau desconsiderată) ca un șiretlic filozofic până să ne tot lovim de nenumărate paradoxuri într-o multitudine de discipline care se tot învârt în jurul auto-referinței. Rezum (excesiv): când auto-referința este implicată, ce se poate lămuri e că nu se poate lămuri.

În timp ce unii văd în asta gaura pe unde iese Dumnezeu, alții se bucură de vestea că proliferarea sensului (nelămurirea) nu va înceta să servească împotriva oricărui Dumnezeu.

De adevăr absolut în cele din urmă nu știm cât și dacă depindem. De deconstrucție (autocorecție) știm că depindem.
Cu contradicții știm că putem trăi. Complet fără contradicții nu știm.
Cu impredictibilul știm că se poate exista. Doar cu predictibil, nu știm.

Cum se leagă lucrurile? Ce au în comun utopia, atingerea perfecțiunii, încercarea de a păși dincolo de legea randamentului redus, încercarea de a transcende conservarea energiei în univers, idea de a maximiza o singură dimensiune fără a cauza efecte adverse, dogmatismul, impunerea unui singur sens interpretării, intolerarea excepțiilor?
În comun au atrocitatea. Pentru că optimizează pentru o singură dimensiune, alienând toate celelalte dimensiuni. Are dreptate Marx. Dar refuză să-și aplice propria dreptate. Centrul lui Marx nu e centru pentru că e în exterior: soluția lui e la rându-i maximizarea unei dimensiuni care alienează alte dimensiuni. Critica e valabilă, soluția e doar cu altă pălărie.
Are dreptate și capitalismul. Dar din capul locului capitalismul e doar despre optimizarea unei singure dimensiuni.
Derrida articulează calea îngustă: problema e soluția, soluția e fără soluții.

Delimitarea între structuralism și post-structuralism e că structuralismul pretinde că universalul e realizabil. Că există o dimensiune care le conduce pe toate și pentru care putem maximiza ca totul să fie bine. Că rezolvarea este posibilă, că Soluția există.
Post-structuralismul respinge idea de universal, de soluție totalizatoare. Respinge că e posibilă maximizarea unei dimensiuni fără să diminuezi/anulezi celelalte.
Susține că orice ‘nouă soluție’ inevitabil produce noi colaterale. Locul de căutat victimele e în negația ‘noii soluții’ (în ce bântuie soluția, în ceea ce soluția neglijează). Iar modul în care aduni argumente e prin deconstrucție.

Reiau. Deconstrucția afirmă: ‘problema e soluția, soluția e: fără soluții’. E propoziția asta în sine soluție sau nu e soluție? E problemă sau nu e problemă?
Nici una, nici alta sau ambele?
Nu știm. E ceva.. ‘sublated’, în crepuscul. Nici parte, nici întreg, și parte și întreg. O altă fantomă.

Absolutul e unul și nu are referință ca să-l putem compara pentru a-l identifica. Dacă la un moment dat am fi în posesia absolutului, incertitudinea tot va trebui să existe pentru că incertitudinea e singurul mod de a proba și identifica absolutul.
Prin urmare filozofia, critica, deconstrucția, scepticismul, postmodernismul, post-structuralismul, pluralismul alături de toate celelalte negații și antitezele ale absolutului, servesc absolutul: sunt calea îngustă către absolut.

Derrida a redat sensul filozofiei. Filozofia nu e în slujba definirii adevărului ci în slujba probării lui prin negare, critică și contradicție. Filozofia e negarea absolutului și calea către absolut. E negarea adevărului și calea către adevăr. E calea, adevărul și viața.

Mă rog… facă-se și voia ta (cititorule), nu doar voia mea.

​Devoționalul minții: dacă sens nu există, trebuie inventat

Mă aflu sub inspirație.

Fără deconstrucție nu putem păși în viitor pentru că am rămâne blocați în dogma trecutului. Slavă deconstrucției.
Cu deconstru​​cție nu putem păși în viitor pentru că rămânem paralizați în indecizie. Orice decizie e o nouă dogmă. Blestemată deconstrucție.
Deconstrucția încearcă să se izbăvească de trecut și dogmă dar luată în serios ne-ar îngheța în trecut. Ar deveni dogmă.
Deconstrucția e într-o criză de identitate ca orice idee. Fuga de negația sa, o paște din urmă.
E în același timp singura cale înainte și forma ultimă de nihilism. Deconstrucția (meta-explicația) nu poate să se sustragă interpretării.

Suntem toți familiari cu zicala că cea mai sigură cale de a părăsi credința e s-o iei în serios.
Dar de ce nu: cea mai sigură cale de a părăsi orice idee e s-o iei în serios.
Ce e ‘luarea în serios’? Absolutizarea. Cea mai sigură cale de a părăsi orice idee e s-o absolutizezi.
Cum să absolutizezi? Considerând orice ca și cum ar fi cea mai importantă idee, centrală. Sau chiar singura idee.
Având statutul de singură idee, ideea capătă identitatea intrinsecă. Devine Ideea. Există prin sine, nu mai depinde de nimic, nu mai datorează nimic. Acum ideea e liberă și doar se afirmă. Doar înfăptuiește. Este dincolo de bine și de rău pentru că ideea determină binele și răul. Binele și răul sunt în funcție de ideea luată foarte în serios.

Aduc lucrurile mai aproape.
Existența noastră e un permanent dans între dogmă și scepticism. Nu ne putem lepăda de niciuna. Deși tendința e să ‘ne consacrăm’ unui concept pentru că sunt în opoziție și doar nu pot fi ambele ‘adevărate’.
‘Tendința de consacrare’ e așa numita ruptură care mereu întârzie să se separe. Existența și identitatea noastră în prezent e o continuă ruptură care nu se încheie. Dorim să ne rupem de ceea ce considerăm rău, opus, negație. Dar nu reușim să conturăm identitatea răului, opusului, negației. Pentru că răul, opusul, negația sunt totdeauna o reflexie, o auto-referință. De fiecare dată când îndreptăm degetul către rău, stăm în fața oglinzii.

Ruptura duce la mântuire. La nevoia de mântuire.
Pavel. ‘Trăirea în păcat’ și chinul lui Pavel: nici infinit al cărnii, nici absolut al lui Dumnezeu. Nici nenăscut, nici veșnic. Nici bun, nici rău, și bun, și rău.
Pavel (ca Isus, ca noi) nutrește mântuirea.
Mântuirea, adică dobândirea unei identități opuse celei pe care o avem.
Ce identitate avem? Cea care ‘purcede’ din toate. Identitate derivată din toate. Din urmă. Cu bune și cu rele. De cele dinainte de noi. În legătură cu tot ce există. Dependentă de toți din jur. Influențând ce va fi.
Ce identitate nutrim? Cea opusă: una nederivată, care se trage din nimic.
Motivul pentru o identitate care se trage din nimic e că doar atunci și numai așa, identitatea nu mai depinde și nu mai datorează nimănui și la nimic. E o identitate izbăvită. Liberată de tot. Mântuită. E ceea ce acum se poate doar afirma. Fără opus, contradicții. Fără dubii, anxietate, dileme și întrebări. O identitate intrinsecă.
Acea identitate intrinsecă. Dorința de Absolut. Dincolo de bine și de rău. Fără îndoială cu privire la bine și rău, pentru că identitatea intrinsecă determină binele și răul.

Golul în formă de Dumnezeu e că nimic nu e al nostru pe deplin, în totalitate, în mod absolut.
În poststructuralism conceptul de ‘diferență’ e în centru. E ceea ce definește, ceea ce face unic, ce oferă identitate. E ceea ce reușește să facă absolut pentru că unicitatea diferenței e o formă de absolut. Diferența individualizează. Aparține cuiva, la ceva, pe deplin, în mod absolut.
Dar deși este pe deplin și în mod absolut în sensul de apartenență, nu este absolut în sensul de proveniență.
Nu e un absolut.. absolut. Pentru că diferența e determinată, e derivată, creată. Diferența e datoare. Aparține identității într-un sens dar nu aparține în alt sens. Diferența e la rându-i negație. O referință către ceea ce nu e ea. Către ceea de ce diferă.
E un absolut, dar nu intrinsec. E un absolut, a cărui existență prin sine e amânată. Nu e doar o diferență (difference), e una amânată (deffered). E ingeniosul différance.

Aduc lucrurile și mai aproape de noi. Într-o formulare care trimite către Godel și paradoxul lui Russell:
‘Celor de pe oxigen ne place să gândim cu mintea noastră. Nu suntem cu turma. Suntem în grupul celor care nu fac parte din vreun grup.’
Dar grupul celor care nu fac parte din vreun grup e un grup? Dacă e un grup nu tocmai s-a contrazis și invalidat? Sau acestui grup îi acordăm statutul special? Identitatea intrinsecă, a ei, tautologică, ce nu se supune, transcendentală. O identitate care este grup și negrup după voie sau nevoie. Sau de fapt poate nu e specială și toate identitățile sunt și negația lor în același timp.
Rupturii din nou îi este refuzată separarea. Decizia totalizatoare întârzie. Adevărul absolut, ceea ce există intrinsec, lumea formelor, din nou se ivește și se sustrage. Urma se desfășoară.

Dileme persistă și la împărății mai mari.
Isus. Jertfa lui Hristos e un act necesar pentru ca Dumnezeu să poată mântui pe oricine dorește el. Dumnezeu e nevoit să dea explicații dar e frustrat cu interpretarea și explicațiile.
De exemplu crucea este o explicație. E explicația lui Dumnezeu despre cum Dumnezeu plănuiește să scape de dat explicații. Jertfa unicului fiu se dorește a fi dovada bunătății. Prin ea Dumnezeu clarifică ‘natura de bun’ și revendică dreptul de a nu mai fi nevoit să explice ci doar să înfăptuiască. După cruce Dumnezeu nu mai explică ci mânuiește pe cine vrea.
Dar crucea a eșuat. Pentru că n-ai cum să scapi de dat explicații printr-o explicație. N-ai scăpat de explicație dacă tocmai ai explicat cum scapi de explicație.
Și știm că jertfa crucii a eșuat din moment ce explicația, jertfa s-a întâmplat, dar noi încă suntem aici. Dumnezeu și-a înfăptuit explicația dar încă ezită. E încă în tensiune că explicația s-ar putea să nu aibă un singur sens. Și pe bună dreptate. Explicația s-ar putea să vorbească mai mult despre tensiunea lui Dumnezeu decât despre dragostea sa cea mare.

Altă dilemă care persistă: mântuiții. De ce Dumnezeu are nevoie de noi și nu-și face alți necăzuți în păcat? Explicația e că Dumnezeu are nevoie de mântuiți ca să-i fie mărturie. Adică are nevoie de mântuiții de printre noi pentru a-i servi la explicația mai mare. Suntem cei care putem explica despre cum Dumnezeu ne iubește pentru că suntem cei care putem explica despre cum Dumnezeu ne iubește.
Suntem (noi mântuiții) cei care putem explica (necăzuților în păcat) despre cum Dumnezeu ne iubește (a dat pe fiul) pentru că suntem cei (unici) care putem explica (necăzuților) despre cum Dumnezeu ne iubește (chiar atunci când va distruge din născare orice ulterioară apariție a păcatului, fără să mai dea drept la replică, fără explicații).
Mântuiții mântuiesc pe Dumnezeu.

Crucea e explicația despre cum Dumnezeu scapă de dat explicații relativ la căzuții în păcat iar mântuiții sunt explicația despre cum Dumnezeu scapă de dat explicații relativ la necăzuții în păcat. În eventualitatea altor răzvrătiri, Dumnezeu poate pur și simplu să distrugă (să înfăptuiască fără explicații), pentru că are mântuiții ca mărturie că Dumnezeu rămâne așa cum am stabilit: bun, în ciuda aparențelor. Dumnezeu dorește să se poată doar afirma. Fără explicații.
Ironia e sfântă pentru că n-a lipsit niciodată din rai: Dumnezeu vrea să scape de explicații, înconjurându-se de nenumărate explicații.

Dumnezeu are mereu nevoie de o explicație mai mare. La rându-i nutrește identitatea intrinsecă, prin care să fie nu orice fel de absolut, ci absolut absolut. Derivat din nimic, care nu datorează nimic. Cu precădere explicații. Absolut fără explicații.

Povestea e sarcina duhului. Dacă duhul naște din fecioară, naște și din noi. Putem argumenta orice pentru că semnificații sunt în toate. Mintea noastră un lucru știe bine chiar când nu-l știe: dacă sens nu există, trebuie inventat. Deconstruind șlefuim explicația care nu poate tăia în deconstrucție. Povestea se scrie.

Suntem limba pe care o vorbim. Mă amestec în poveștile altora pentru că mă rătăcesc ușor în propria poveste.

​Mai mare decât Dumnezeu e nevoia de dumnezeu

​Nu a fost bine ca omul să fie singur și Dumnezeu i-a dat un ajutor potrivit. O fantomă. În care se regăsește, din el dar nu e el.

Apoi li s-au deschis ochii și au văzut.
Din nou fantoma. Bântuiți de decizii care le aparțin. De incertitudine pentru că nu mai picură din Adevăr.

Suntem bântuiți de ceea ce nu suntem noi. Bântuiți de interpretare. A celorlalți și celorlalte lucruri.
Ce ne sperie nu e că nu conștientizăm asta ci că ne găsim copleșiți din a decide ceva singuri. Astfel e mai ușor cu existența pitiți în spatele lui Dumnezeu.

De când am deschis ochii că suntem dar nu suntem singuri, e complicat. Ușor era în pântecele Evei. Și mai ușor era una cu Dumnezeu, când nu eram.

Diavolul este în detalii și să ne păzească Dumnezeu să ne ferim de ele.
Și credincioșii plătesc bir postmodernismului când afirmă pe Dumnezeu de frica paraliziei incertitudinii în lipsa unui dumnezeu.

​Închinare la idoli e și că „mai mare decât dumnezeu e Nevoia de dumnezeu”.