Viermele oricărui enunț roade și în expresii

​Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.

Povestea univers​​ului e una. Semnificația ei pentru fiecare parte a poveștii e.. altă poveste.

Îmi imaginez că am putea surprinde povestea universului. Istoria universului. Toate datele cu privire la ce s-a întâmplat, înregistrate. Un set obiectiv de date.
Am spune că povestea universului e una – această înregistrare de date.
Am putea spune că deținem adevărul absolut.
Într-un anumit sens..
Și am pășit pe tărâmul semnificației unde lucrurile încep să miște apoi scăpa haotic de sub control.

Datele (povestea universului) pot fi interpretate în funcție de fiecare bucățică de univers. Se pot interpreta datele din perspectiva X. Se emit judecăți în funcție de X. Funcție de X ceva trebuie (sau ar trebui) să se comporte într-un fel, altceva altfel.
Asta bine, așa rău.
Formula/funcția/perspectiva/’centrul X’ determină/’obligă’/’forțează’ anumite rezultate/așteptări.
Universul prin prisma centrului X se împarte în ceea ce satisface centrul X și ceea ce nu satisface centrul X.

Semnificațiile cresc exponențial cu numărul de bucățele din univers. Fiecare bucățică e un centru, fiecare combinație de centre e un alt centru.

O poveste mai simplă: ‘mănânc mere’.
În acest univers există un ‘eu’. Există ‘mere’. Există ‘mănânc’.
Semnificațiile acestui univers ar părea finite: combinațiile formate din perspectivele bucăților de univers.
Combinațiile mulțimii perspectivelor lui ‘eu’, fenomenului ‘mănânc’ și fenomenului ‘mere’.
Sensul acestui univers ar trebui să fie ușor de determinat: una din această mulțime de semnificații (mulțime aparent finită).

Lucrurile însă continuă haotic.
Subiectul ‘eu’ nu e singura bucățică ascunsă. ‘Eu’, ‘mănânc’, ‘mere’, sunt toate concepte purtătoare de definiții. Definiții care conțin concepte la rândul lor în nevoie de definire.
Simboluri care trimit către alte simboluri. Fiecare cu semnificații proprii.
Universul unui enunț cât de simplu atrage cu sine întregul limbaj. Atrage expunerea întregii cunoașteri despre universul fizic.
Semnificațiile unui simplu enunț explodează în infinitatea de semnificații posibile în universul fizic.
Pe firul definițiilor ajungem la particule fizice apoi intrăm în domeniul abstract al numerelor.
În dimensiunea numerelor crește speranța că lucrurile devin mai stabile și punem capăt interpretărilor și semnificațiilor.

Dar lucrurile se încăpățânează în haotic.
Infinități de zecimale, infinității mici, infinități mari, infinități de infinității. Axiome și probabilități.

Interpretarea datelor, semnificația datelor este infinită pentru că mereu poți muta centrul către altceva, către alt obiect, alt fenomen. Adică interpretezi din alt punct de vedere.

În post-structuralism și postmodernism critica centrului e dilema maximizării unei singure dimensiuni (unui singur punct de vedere). Ce anume justifică alegerea unei perspective ca dominantă peste celelalte? De ce ceva merită mai mult decât altceva?

E fenomenul libertății totdeauna un centru nenegociabil peste toate celelalte?
Poate dragostea, justiția?
Sau omenirea,
specia,
natura,
biologia,
voința de putere,
democrația,
capitalismul,
muncitorul,
alienarea,
suferița,
știința,
individualismul,
deontologia,
supraviețuirea,
expansiunea,
colonizarea,
națiunea,
echilibrul,
competiția,
cooperarea,
cultura,
o persoană
…
cunoașterea?

Nu putem fixa un centru absolut, stabil, care să nu depindă de niciun context – să fie situat peste/în afara oricărui context.

Altă perspectivă:
Semnificația e ca o funcție. Centrul e parametrul funcției. f(x), f(centru). Obții o valoare. Un rezultat. Stabil. Fix. Predictibil. Absolut. Pentru aceeași valoare x, totdeauna același y.
Problema e că numai în domeniul abstract al matematicii avem de-a face cu astfel de valori fixe pentru că este domeniul formelor ideale.
În universul fizic, obiectele, fenomenele nu au valori absolute, fixe, limitate ca să putem pretinde operații pure. Funcții pure unde rezultă totdeauna aceeași valoare de ieșire pentru aceeași valoare de intrare.
F(x) este totdeauna egală cu același y doar în lumea ideilor platonice pentru că în universul fizic nu există obiecte identice pentru a produce rezultate identice.
Doar în lumea ideilor 2 mere pot fi identice și trecute prin funcția storcător vor produce identic același suc.
În universul fizic nu sunt 2 mere identice. 2 mere fizice vor fi 2 mere cu mici diferențe care vor produce 2 sucuri cu mici diferențe. Pentru că orice obiect fizic e captiv infinității dintre 1 și 0. Nu-i putem măsura și specifica nici o proprietate cu precizie absolută. Nu-l putem identifica/delimita în mod absolut.
Două mere se despart prin diferențe foarte mici. Mici dintr-o perspectivă dar mari din altă perspectivă pentru că diferențele mici în cele din urmă sunt infinite iar infinitatea este mare. Deci diferențele sunt mici și mari în același timp. Nu poți stabili un capăt preciziei de definire a unui fenomen/obiect decât în mod arbitrar. Noi oprim precizia dar nu-i știm un capăt.

În universul fizic rotunjim, aproximăm, eliminăm diferențele pentru a putea afirma că funcția storcător aplicată celor 2 mere identice produce exact același suc.
Cu alte cuvinte orice afirmație e însoțită de specificarea unei precizii. Adică, e atașată unui context. Orice enunț e atașat unui context. Orice enunț, afirmație, adevăr sunt contextuale pentru că sunt valabile doar în contextul unei scale de precizie.

Similar în ce privește umanul, funcția f, adică un fenomen, o poveste, o experiență aplicată la 2 indivizi va avea un rezultat diferit (o percepție diferită, semnificație diferită).
Doar prin ‘violența’ rotunjirii, aproximării, eliminării diferențelor, cei 2 indivizi sunt la fel iar experiența X va avea același rezultat, aceeași semnificație.
În universul fizic unde cercul perfect nu există și nu-i știm capătul lui pi, unde două mere nu sunt identice și nici nu poți mânca de două ori același măr, un f(x) nu e repetabil.
Repetabilitatea perfectă e imposibilă.
Empiricismul la modul absolut nu există.

Nu putem avea niciodată precizia (siguranța? certitudinea?) totală. Nu cunoaștem nimic în sine și pe deplin. Nu putem identifica în totalitate. Suntem doar ingineri la o anumită scală. Rotunjim, aproximăm.
De ce ceva ar merita mai mult decât altceva când nici măcar nu putem măsura ceva vreodată pe deplin? Măsurătoarea în sine produce variații pe care măsurătoarea acum trebuie să le ia în calcul. Măsurătoarea e în timp iar timpul însuși e sursă de diferențe. Măsurătoarea nu e capabilă să se delimiteze de nemăsurătoare. Măsurătoarea rămâne blocată într-o regresie infinită. Nu se termină niciodată.
Zenon are dreptate. Broasca a câștigat cursa pentru că Ahile este imobilizat în infinitatea preciziei dintre 0 și 1. Și în același timp Zenon nu are dreptate deoarece cursa continuă, încă nu s-a terminat. Sau mai degrabă spunem că nu putem determina dacă Zenon are dreptate.
Paradoxul în care am ajuns e că orice a început să miște nu mai poate fi oprit. Nu-i putem atinge finalul. De aici nu e surprinzător să gândești că mișcarea este de fapt o iluzie. Că transformarea și schimbarea nu există din moment ce nici unei mișcări nu i se poate identifica finalitatea. Și cum schimbarea și transformarea nu mai au loc, de fapt totul e una. Tot ce s-a întâmplat vreodată încă se desfășoară. Nimic nu s-a oprit. Totul e una.

Limitele interpretării sunt la granița logicii unde în toată splendoarea se desfășoară paradoxul și absurdul: conform post-structuralismului, pretenția de a comunica un enunț este permisă doar dacă putem exprima enunțul cu precizie absolută; în termeni absoluți. Dacă există riscul interpretării, nu ne putem asuma comunicarea unui enunț pentru că nu va fi decât o altă impunere violentă a unei dogme.
Post-structuralismul are dreptate dar paradoxal ajunge să se identifice cu negația sa: similar dogmatismului, în cele din urmă nici post-structuralismul nu se poate lepăda de absolut.
Nu permite discursul (utterance) decât în prezența absolutului pe care tocmai îl demonstrează absent.
Unde dai și unde crapă. Că-i raiul absolut, că-i raiul infinit, important e tot să taci și doar să te minunezi.

Post-structuralismul în cele din urmă depinde de absolut; cum la rândul său, absolutul depinde de post-structuralism. Pentru că singurul mod de a identifica absolutul e prin a epuiza îndoiala cu privire la existența sa – prin a nega că există, adică modul de identificare a absolutului e prin neabsolut. E greu să te abții din a te alătura lui Nietzsche și să pufnești în râs.

Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.
Identitatea și negația nu pot evada dependenței reciproce.
Ca și cum expresia ‘sau’ nu se poate decide între identitate și disjuncție. E ‘sau’ ‘ori’ sau ‘și’ sau ‘ori’ și ‘și’?

Paralizia incertitudinii în care am ajuns, imobilizarea la care ne condamnă post-structuralismul, e un set de paradoxuri matematice la care e de așteptat să ajungem și prin dialectică. Problemele identității, auto-referinței, regresiei infinite și imposibilitatea negației intrinseci sunt întâlnite și în Russell’s Paradox, The Incompleteness Theorem și The Halting Problem.

O ultimă formulare:
Universul este o mare propoziție, o afirmație. Universul este.
Universul asimilează mereu tot ceea ce nu e univers. Pentru că tot ceea ce observăm că există, e deja parte din univers. Neuniversul, nefizicul, metafizicul, e ceea ce așteaptă să fie cunoscut. Neînțelegerea noastră.

Post-structuralismul este expunerea dialectică despre paradoxul matematic în care trăim: faptul că auto-referința și negația ne împing într-o regresie infinită. Drept consecință, pentru anumite afirmații nu putem avea dovezi (vezi Godel și teoremele incompletitudinii).
De exemplu: dacă post-structuralismul spune adevărul când afirmă că totul este o dogmă atunci post-structuralismul minte pentru că se exclude pe sine din afirmația inițială. Deci nu totul este o dogmă; există ceva care are dreptate: post-structuralismul care face afirmația.
Iar dacă post-structuralismul minte când afirmă că totul este o dogmă atunci nu avem de ce să ne batem capul cu el.

Dacă post-structuralismul are dreptate atunci trebuie să ne îndoim că are dreptate pentru că ăsta e tocmai mesajul post-structuralismului.
Prin urmare nu putem dovedi că are dreptate din cauza recursivității infinite în care intrăm cauzată de referința către sine.

Absolutul la rândul său nu poate fi dovedit pentru că implică existența prin sine. Nu poate fi falsificat. Suferă și el de recursivitatea auto-referinței.
Singurul mod de a tinde cât mai mult către absolut implică să te îndoiești mereu că l-ai atins. Astfel vei continua mereu să te apropii de absolut dar nu poți ști vreodată că l-ai ajuns pentru că nu poate fi testat, falsificat, negat.

În ambele cazuri îndoiala e ceea ce pare că ‘rămâne’, că ‘stă în picioare’. Ceea ce practic învie post-structuralismul din moment ce îndoiala e tocmai ceea ce post-structuralismul propune.

Dar odată înviat post-structuralismul, automat învie absolutul. Pentru că îndoiala acum devine absolutul pe care-l putem afirma.

Dar dacă post-structuralismul și îndoiala sunt singurul absolut, îndoiala necesită să te îndoiești însăși de îndoială pentru că asta presupune îndoiala. Și din nou am îngropat și post-structuralismul și absolutul.

Ad infinitum.

Suntem în cercul recursivității și auto-referinței. Nu doar la limita interpretării, ci și a logicii pentru că avem axiome nedemonstrabile.
Pe limba lui Derrida: suntem prizonieri limbajului.
Amânarea (deferred-ul) din différance face trimitere către întârzierea infinită a posibilității unei afirmații; a unei rezolvări absolute. E practic intuiția aceluiași paradox: că tot încercăm lămurirea unor dileme care în cele din urmă nu pot fi rezolvate. Pentru că la fundamente avem axiome care nu pot fi dovedite.
Diferența (different-ul) din différance face trimitere către imposibilitatea de a separa cu precizie absolută fenomenele, obiectele. Așa numita separare dintre self și other.
Scala infinită de precizie face imposibilă identificarea completă, totală, absolută a unui obiect. Implicit face imposibilă separarea între obiect și negația sa (non-obiect). Obiectele au identitate proprie și în același timp nu se poate preciza unde exact se separă de alte obiecte, sau dacă se separă de alte obiecte.
Alte concepte precum originea/ontologicul/transcedentalul, acel ‘nothing outside the text’, pot fi transpuse în ‘speranța demonstrației’, speranța într-o soluție a paradoxului. Ca să putem avea un sistem formal complet și să nu mai existe incertitudine și indeterminabil.
Această speranță e un fel de dorință schizofrenă a noastră după determinism. Dorință care vrea să cunoască explicația totalizatoare deși deja știe că îi va da vestea că e o marionetă teleghidată. Adevărul cu orice preț chiar dacă dovedește că totul a fost o minciună.
Trace-ul lui Derrida trimite către problematizarea identității în timp și problematizarea diferențelor.
De exemplu: cine e cel mai ‘tu’? Cel de când?
Sau: cum e cu relația paradoxală între importanța individualități și imposibilitatea separării de alții? Cu alte cuvinte: care e rezolvarea importanței la ‘the other’ (ceea ce e diferit de tine) care necesită sacrificiul tău; și în același timp faptul că și tu ești un ‘the other’ pentru ‘the other’, deci la fel de important și la rândul tău meriți sacrificiul lui ‘the other’ (se pare că nu doar Dumnezeu iubește la fel de mult pe toți, ne bucurăm și de toată simpatia absurdului).

Trăim într-un paradox matematic. Dar tot răul spre bine pentru că cel mai probabil numai așa suntem posibili. Numai așa este posibil aleatoriul, liberul arbitru, subiectivitatea, viața și arta printre multe altele.

Nu mă pot decide dacă mi-aș dori să fie altfel. Și tocmai pentru această incertitudine, mulțumesc paradoxului.