Demonul din viitor

26 noiembrie 2022 de 3 comentarii

Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.

Există adevăr absolut? Șah-mat. Încolțit în pătrățelul cu există. Victorie idealismului!?
Așa pare dar cumva nu reușim să scăpăm de îndoială. De parcă suntem într-un event horizont al jocului: o fi existând adevăr absolut dar cum îl aflăm? Cum știm că l-am atins?
Absolutului îi scapă ironia: singurul mod pe care-l avem la dispoziție să testăm absolutul e prin a ne îndoi că există. Epuizând argumentele că nu există până când nu avem altă variantă decât să recunoaștem absolutul.
Suntem practic constrânși unui Descartes reformulat: există deci mă îndoiesc. Există adevăr absolut deci e necesar să mă îndoiesc; ca să-l recunosc. Îndoială, scepticism, incertitudine.. calea către adevărul absolut pare pavată cu postmodernism.

Două lucruri remarcabile am învățat la biserică: Dumnezeu este bun și postmodernismul e rău. Învățăturii de pe urmă i-am fost mai credincios. Astfel îmi merit soarta că n-am zgâriat bine scoarța post-structuralismului / postmodernismului și am și reușit o criză existențială și ceva în proximitatea unei psihoze. Scuzele sunt printre rânduri.
E complicat cu interpretarea dar n-a ajutat prea mult când m-a pătruns abisul din limbaj. În contextul infinității de sensuri, ce scop mai rămâne interpretării decât un joc stupid de ping-pong sau sport de sucit minți.

După destul ping-pong de sucit minți ajungi și la acele interpretări greu de băgat sub preș. Printre care rolul involuntar al postmodernismului de ‘gardian al viitorului’. Gardian al viitorului pentru că păzește împotriva sfârșirii istoriei. Împotriva idealizării prezentului încât să considerăm o anumită cunoaștere suficientă și finală. Împotriva unui moment după care nu mai este nimic demn de aflat; nimic să merite riscul schimbării ordinii lucrurilor. Gardian care păzește împotriva la o stare, o înțelegere, ‘rânduire’, care se vrea veșnică și absolută. Împotriva dogmatizării timpului – dogmarizare a unei cunoașteri dintr-un anumit timp – încât istoria să înghețe pentru că viitorul nu mai are de oferit decât mai mult din ceea ce deja este și se știe, dar nimic nou sau diferit. Împotriva interpretării decise finale.

Postmodernismul descrie consecințele fenomenului înaintării în viitor și de ce este nevoie pentru a continua să fim în timp. Descrie cum fiecare moment din viitor amenință starea lucrurilor din prezent. Cum pe măsură ce timpul înaintează și aflăm lucruri noi, aceste noutăți e cel mai probabil să aibă consecințe asupra a ceea ce am stabilit ca judecată de valoare până în prezent.
Ține de noi să interpretăm și să determinăm noile semnificații pentru ce am stabilit până în acel moment ca adevăr, morală, etică, deontologie sau religie.

Asta găsesc ca fiind una din semnificațiile filozofice ale inversării ierarhiei dualităților din deconstrucția lui Derrida. O semnificație filozofică pentru exercițiul de a descoperi interpretări în care neprivilegiatul devine mai important. Când neprivilegiatul devine mai important, ordinea curentă trebuie să se reevalueze. Reevaluarea crește probabilitatea de a fi mai bine adaptați. Avem o șansă mai bună când pășim înainte.
E și unul din motivele pentru care Nietzsche e insistent cu depășirea prejudecăților și cu încumetarea dincolo de bine și de rău. Pentru a preveni sau evada dogmatizării înțelegerii dintr-un anumit timp.
Prejudecată e un cuvânt care probabil nu-i suficient de descriptiv. Nu surprinde destul din aspectul morfic și perpetuu. Mai precis: că în urma unei prejudecăți depășite, modul în care a fost depășită poate deveni la rându-i o prejudecată. Invitația la depășirea prejudecăților e invitația la perpetua reevaluare, fără finalitate; în a identifica dacă nu cumva lipsa de adaptare la noi realități e din considerente dogmatice.
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.

Căutarea de sensuri și interpretări poate fi și un imperativ rațional nu doar exercițiu de antrenat mușchiul imaginației. Există motivații pentru căutarea de sensuri și interpretări dincolo de ‘relativism pentru că nu Dumnezeu’ sau ‘scepticism de dragul lui Gică Contra’.
Multe din sensurile pe care le identificăm sunt de fapt reflexiile a ceea ce cândva a avut sau va avea rol și rost. Într-un anumit context, timp sau configurație o valoare e ‘bună’, în alt context, devine ‘rea’. Acel rost și context încă poate exista. Sau poate doar a fost cândva, deși se poate repeta când orice reprezintă o înțelegere nouă devine provocare pentru ordinea și înțelegerea curentă. Vine în minte noțiunea de trace din deconstrucție. Acel ceva (situație nu metafizic) care nu e prezent dar care influențează concretul.

Necesitatea interpretării inevitabil implică și din ceea ce numim artă, conspirație, politic și ideologic.
De exemplu poți să deduci din inversarea dualităților că reprezintă imperativul politic de a contribui la următoarea inversare a ierarhiei – la revoluție. Mai mult, că e necesar să fim într-o permanentă revoluție (sensurile sunt infinite). Poți interpreta capitalismul ca fiind o inițiativă de sfârșit al istoriei în dimensiunea economică pentru că se dorește a fi sistemul decis optim (bun) și final (refuzăm din principiu posibilitatea altuia). Perspective pertinente cu mențiunea că poți ajunge să impui chiar această critică prin violență, ca sfârșit al istoriei și să ajungi în contradicție.

Un alt aspect al antagonismului dintre viitor și sfârșitul istoriei e că dogma e cea care hotărăște că trecutul și prezentul sunt bune iar viitorul reprezintă un risc de schimbare, amenințare pentru dogmă, prin consecință, viitorul e rău. Dogma ocupă poziția discriminatorului, de ‘judecător’ – dar nu unul imparțial – din moment ce dogma nu are alte justificări pentru modul în care ‘face împărțeala’ decât ‘propriul interes’, decât pe sine ca și criteriu de discriminare.
S-ar zice că dogma stă în afara dualităților, își manifestă voința de putere și se impune prin violență în centru.
În afara dualităților pentru că dogma în sine nu e capabilă să se testeze pe sine dacă e bună sau rea prin propriile criterii. E nefalsificabilă pentru că prin propriile criterii niciodată nu poate greși. E ca o mare tautologie. Dogma are dreptate pentru că așa spune dogma.
Voință de putere pentru că optimizează doar pentru a-și justifica propria existență.
În centru pentru că e poziția de discriminator, de arbitru între dualitățile ‘bine’ și ‘rău’.
Prin violență pentru că nu are justificări fără conflict de interese pentru a ocupa poziția de centru.

Când dogma devine criteriu pentru a decide sfârșitul istoriei și al cunoașterii, dogma pretinde poziția de centru moral absolut. Sau ce pretinde centrul moral absolut e dogmă.

Din inițiativa de a nu dogmatiza cunoașterea și a nu opri timpul în loc, postmodernismul pune în centru scepticismul și incertitudinea. Ce au diferit scepticismul și incertitudinea față de dogmă?
Capacitatea de a se îndoi de sine și de a permite posibilitatea greșelii. Permite până a fi sceptic față de scepticism și incert cu privire la incertitudine. Sunt falsificabile pentru că prin definiție permit greșeala și corecția. Rămân deschise. Nu se absolutizează.
Referitor la incertitudine: Derrida menționează despre așa-numita ștergere a ‘/’ dintre dualități. Adică de a observa ce e dincolo de conflictul dintre dualități. Dincolo de ‘binele și răul’ dualităților. Despre cum conflictul e poate doar nevoia de schimbare și adaptare la care suntem provocați de viitor.

Un mod prin care ‘/’ dintre dualități este provocat e felul în care negația / opusul depinde de celălalt termen. Dar al doilea mod e în dansul inversării ierarhilor. Inversarea permanentă înseamnă că există probabilitatea ca oricare dintre dualități să apară pe oricare din pozițiile ierarhiei. Cu alte cuvinte să nu ne așteptăm de la viitor, ca orice să se stabilizeze într-o valoare permanentă de bine sau rău. Ci modul în care e mai potrivit să percepem viitorul e că după orice schimbare pe care o aduce, există probabilitatea ca orice să ajungă pe oricare din pozițiile de bine sau rău. Incertitudinea nu intenționează să descrie paralizia deciziei cât natura probabilistică. O decizie, da, fiind posibil dificilă într-un context probabilistic. Uneori paralizantă.
Postmodernismul ne pregătește pentru scenariul în care cunoașterea nu implică vreun act final ci e posibil să constituie doar permanenta căutare de soluții și adaptări la schimbări aduse de timp (care poate nu se vor termina niciodată). Pentru posibilitatea ca universul să nu aibă vreo agendă predefinită ci să se inventeze și reinventeze din mers.

Un exemplu de sfârșit al istoriei (intenționat provocator): reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie.
Dacă dogmatizăm și absolutizăm afirmația pe criteriul că așa e scris în biblie / biologie / evoluție / natură / etică, atunci nu permitem din principiu vreodată curiozitatea și cercetarea reproducerii artificiale. Și nu pentru că tehnic nu ar fi vreodată posibil ci pentru că noi ne interzicem asta prin dogmatizare. Înghețăm timpul în dimensiunea reproducerii omului pentru că am absolutizat / dogmatizat înțelegerea unui anumit timp.
Starea curentă, în care reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie este o constatare descriptivă a lucrurilor. În forma aceasta au ajuns să fie lucrurile pană în prezent.
Dar nu e o constatare normativă. Nu e și strict necesar ca lucrurile să rămână așa în viitor.
Natura nu are vreo referință ‘în afara naturii’ de unde își ia instrucțiunile despre cum să fie și ce trebuie să rămână. Întrebarea despre natură e ‘cum e’ nu ‘cum ar trebui să fie’.

Sigur, contemplării exemplului menționat i se poate reproșa îngrijorarea exagerată cu privire la viitor. Argumentul l-am mai remarcat: nu e legitim să forțezi în prezent măsuri pentru toate posibilitățile viitorului. Cu precădere al unui viitor îndepărtat.
Reproș pertinent dar rămâne valabil că e minim necesar o minte deschisă la posibilitățile viitorului și câte ceva din viitor e necesar să imaginăm.
Practic ambele argumente pot fi făcute: trebuie să fii deschis la posibilitatea că lucrurile nu vor rămâne așa, în același timp deschis la faptul că nu știi cât vor rămâne așa.

Dar decât să ridici critica viitorului îndepărtat de ce să nu ridici critica trecutului îndepărtat?
Până la urmă, ce este astăzi decât viitorul unui trecut îndepărtat?
E legitim să interoghezi prezentul despre prejudecăți și dogme pentru că prezentul e viitorul unui trecut unde e posibil să fi creat dogme care azi luptă împotriva posibilităților ce ne sunt la îndemână în acest moment. Viitorul îndepărtat e și azi.
E prezentul curent complet lipsit de dogmele trecutului și suficient încât să nu mai fie deschis posibilităților viitorului? E acest prezent vreun timp demn de sfârșitul istoriei?
E vreun prezent vreodată demn de sfârșitul istoriei? Foarte improbabil.

O altă implicație care decurge din necesitatea interpretări e că atunci când nu poți încadra pe cineva în stânga sau în dreapta, se poate datora tocmai efortului proactiv de a găsi sensuri noi. Și asta pentru a se păzi de prejudecăți, pentru a nu dogmatiza o anumită înțelegere, pentru a nu opri timpul în loc, pentru a păstra mintea deschisă acelui viitor care înainte de orice e – așa cum se amintește des pe oxigen – probabilistic.

Un risc în dansul interpretărilor e că inevitabil ajungi în contradicții. E de așteptat pentru că asta implică viitorul, trecerea timpului, informația nouă, testarea prejudecăților. E semnalul că ceva e de corectat / adaptat.
Ca în orice alt departament al gândirii, te lovești de contradicții și în postmodernism. Diferența e că postmodernismul admite posibilitatea greșelii spre deosebire de religie care apelează la metamorfoză sub perpetua scuză că greșeala nu e decât adevărul care îmbobocește mai tare. Religia mereu peticește dogma sub pretextul că e absolutul în continuă nevoie de îngrijire pentru că nu face față timpului.

În concluzie, problema pe care postmodernismul o înaintează e că pentru a exista un viitor, idealul trebuie să răspundă la schimbările viitorului. Trebuie să se adapteze. Are nevoie de reevaluare.
Cât timp este timp, nu există ideal absolut. Sau altfel spus, idealul absolut nu poate fi determinat pentru că nu poate fi analizat / surprins fără să oprești timpul, implicit schimbarea și cunoașterea.
Absolutul nu poate fi cunoscut decât la sfârșitul timpului. Dar nimeni nu dorește să oprească timpul și să nu mai existe nimic nou.

Înțeleg postmodernismul ca un moment al introspecției filozofiei. Când a devenit nemulțumită de observația că tinde să se închidă, să găsească un sfârșit, să se dogmatizeze. Filozofia ajunsă în dilema de a se preda ordinii absolutului sau dezordinii infinitului. Să se resemneze absolutizării / condiționării hardware-ului (a fi determinat de natură) sau să evadeze în infinitatea software-ului (a participa la natură).
Absolutul reprezintă ceea ce e închis. Ceea ce caută să cunoască tot, să știe tot. Vrea să fie tot pentru că dorește să fie finit, stabil, să aibă capăt, să fie determinat, să fie complet, să fie predictibil, să nu-i scape nimic. Să nu aibă surprize, necunoscute sau nou. Să nu joace zaruri. Fără excepții. Absolutul e dogmă.
Infinitul e opusul. Nedeterminat, deschis, incomplet, instabil, cu elemente încă necunoscute, cu excepții, are nou, joacă zaruri.
Am dat de dualități, dar cum ștergem ‘/’ dintre absolut și infinit? Ce e dincolo de ‘binele’ și ‘răul’ dintre absolut și infinit?
Cred că avem nevoie de ‘absolut local’ (temporal), certitudine temporară, de ‘nebunia deciziei’ pentru ca să testăm, să organizăm, să construim. Singurul absolut util e de fapt un maxim local – e operarea cu ceea ce e cel mai probabil.
Infinitul global e sursa de unde provin elementele noi, evenimentele surpriză, necunoscutul, e sursa liberului arbitru. În global începe deconstrucția pentru că eventual trebuie să integrăm elementul surpriză din global în local. Reevaluăm continuu localul pentru că probabilitățile sunt mereu schimbate de elementul surpriză. Infinitul global e natura probabilistică a întregului univers.
Dincolo de bine și de rău, deconstrucția e un memo pentru a nu uita cum respiră cunoașterea și cum respirăm ca omenire: prin reevaluare, recalculare, autocorecție.

De ce știința nu e absolută? Pentru că se corectează ca să țină pasul cu infinitul.
De ce religia e absolută? Pentru că îl face pe Dumnezeu absolut nu infinit.

Idea infinitului apare nihilistă din perspectiva lipsei unui capăt. Din cauza copleșirii în fața imensității de posibilități. Dar mai nihilist infinității de posibilități e absolutul fără vreo nouă posibilitate. În cele din urmă găsesc liberare în infinit.

Acum partea incomodă: dacă ești pro-istoria-să-continue, pro-viitor, ești pro-infinit, tehnic postmodernist.
Cu alte cuvinte: cum viitorul depinde de el, postmodernismul e demonul care nu poate fi respins ci doar îmbrățișat.

Filed under Editorial Tagged with , , , , , , ,

Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor

14 august 2022 de 24 comentarii

​Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.

Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.

1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai imp​​ortant.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.

2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.

3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).

4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.

Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.

Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.

Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.

Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.

În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.

Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.

Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?

În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.

Reflecții:

1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.

2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.

3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.

4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.

5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.

Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.

Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).

6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.

7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.

Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.

Filed under Editorial Tagged with , , , , , , , , , ,

Mitul: postmodernismul nearticulat

7 august 2022 de 30 comentarii

​​Ca unul între cei frământați de simultaneitatea necesității și disprețului cu limitele și condiționările, încerc să articulez câte ceva din legitimitatea ambelor poziții.

Probabil nu e mod mai potrivit pentru un demers despre de limite și condiționări cum e interogarea postmodernismului.
Care este propunerea postmodernismului în reevaluarea limitelor, fundamentelor, prejudecăților, apriorilor, absoluturilor, evidențelor, axiomelor, valorilor, credințelor, etc. relativ la cunoaștere?

Un răspuns și implicit prezentarea cât mai accesibilă, favorabilă și pe bună dreptate a argumentului postmodernist cred că îi face cinste analogia cu o sesiune de brainstorming.
Rolul deconstrucționismului în scena asta e să încurajeze depășirea pufnitului în râs și prefăcătoria că luăm exercițiul în serios. Deconstrucționismul așterne solemnitate cu introducerea unei dileme suficient de gravă încât exercițiul de brainstorming să merite toată atenția, deschiderea și participarea cu toată ființa.​​

Una din condițiile brainstormingului e lipsa presiunii. E important să se accentueze lipsa constrângerilor și limitelor în general. Nu există idei proaste iar timpul e cât se poate de îngăduitor. Chiar până a-l imagina infinit, de unde implicit, totul devine posibil.
Coregrafia sesiunii de brainstorming e locul unde deconstrucționismul caută să ne aducă. Locul unde ne pierdem până și cuvintele. În ‘spațiul gol, unde din nou poate să se desfășoare gândirea’. Putem reconstrui de la zero, iar dacă nu atingem un optim dorit, oricând este spațiu suficient pentru reinterpretare, deconstrucție și reconstrucție.

Fără a insista și mai mult, cred că putem recunoaște deja că asemeni brainstormingului, postmodernismul este o metodă care își are merite și face sens. Cu toate acestea, deducțiile filozofice ale deconstrucționismului își au costul. În abstract postmodernismul ajunge în tot felul de contradicții și paradoxuri. Dacă totuși părăsim domeniul abstractului pentru concret, putem identifica ipostaze nenumărate care pot apărea paradoxale dar sunt de fapt ‘doar o problemă de limbaj’. De exemplu există ipostaze simultan utile și impractice. Sau idei, soluții, algoritmi, filozofii, ideologii care funcționează într-un interval local dar sunt metode nesustenabile global. Paradoxuri aparente.

Un exemplu de ‘util impractic’:
Evidențiez câteva formulări care se regăsesc în brainstorming și postmodernism: reconstrucția/simularea de scenarii noi de la zero, preocuparea pentru prejudecăți/limite (biasuri), sustragerea constrângerilor impuse de timp, căutarea a ceva (răspuns, soluție, optim?). Aceste formulări sunt paradigme întâlnite și în lumea AI și a algoritmilor. Împreună, ca metodă, acești termeni sunt fezabili doar în lumea algoritmilor pentru că doar acolo timpul poate fi fentat prin creșterea capacității de procesare iar identificarea unui răspuns (optim) poate fi efectuată prin simulări excesive (reconstrucții infinite).

Într-o anumită măsură, brainstormingul și postmodernismul ca metode sunt un strigăt de disperare. De last resort (soluție ultimă) în cazul în care altceva nu funcționează. Sunt asemeni algoritmilor de brute force, care apelează la strategii primitive de permutări pentru a identifica o soluție. Pentru cei familiari cu domeniul, e similar rezolvării unei probleme apelând la metoda Monte Carlo.
Disperarea provine din faptul că o problemă din diverse motive devine impractic să o calculezi clasic (deterministic) și te decizi mulțumit cu o aproximație dobândită în urma unui număr excesiv sau suficient de aruncări cu banul (simularea de scenarii).

Metoda postmodernismului, speranța pusă în reconstrucția excesivă, e inițiativa de aproximare a unui răspuns prin apelul la metoda disperată a aruncării cu banul de destule ori.
Metoda este utilă dar impractică pentru orice nu este un algoritm.

Un exemplu de ‘valid local, nesustenabil global’:
Manifestarea filozofiei marxiste în cultură. Potrivită în familie, local, tot mai nepotrivită odată cu lărgirea domeniului social, global.
Ca să nu distrag prea mult de la subiect rămân în abstract și sugerez că cel mai bine idea este surprinsă de zicala „good ideology, wrong species” (ideologie grozavă, specie greșită).
Referința fiind la deducțiile filozofice ale marxismului nu la critica validată pe care o efectuează marxismul. Iar argumentului că nu înțelegi marxismul dacă îndrăznești să-l extrapolezi la cultură nu-i pot răspunde decât că nu este permis să atribui marxismului influențe asupra culturii în aceeași măsură în care nu e permis să atribui religiei influențe asupra culturii. Ori ambele au influență ori niciuna nu are dar nu-ți poți permite inconsistența intelectuală de a le alege după moft.

Ca o concluzie, e de evidențiat că postmodernismul rezultă în idei care sunt aparent paradoxale, adevărate și false în același timp. Rezolvarea acestor paradoxuri e locul unde simultan postmodernismul e validat și își găsește și poetic pierzania. Ce-i dă viață îl și ucide: necesitatea limitelor. Ceva da, poate fi adevărat și fals în același timp dacă implică limite și condiționări. Adevărat în anumite condiții și limite, fals între alte condiții sau limite.

Ce rămâne postmodernismului e că limitele nu sunt absolute, sunt greu de identificat, mereu schimbătoare și trebuie să le găsim manifestarea în timpurile noastre. Limitele există dar capătă detalii noi, unele sunt depășite, altele se impun.
Cu toate acestea, postmodernismul nu e nici singurul nici primul care vorbește despre asta. Din adâncul existenței, miturile spun aceeași poveste și sunt preocupate cu aceleași subiecte.
Mitul e precursorul postmodernismului. Postmodernismul încă nearticulat și în căutare de formalizare.
Mitul e tot despre limite, categorii, patternuri, arhetipuri, teme, observații fundamentale. În același timp despre interpretarea literei și despre căutarea semnificației pentru prezent.
Oarecum surprinzător dar nu întâmplător religia, exegeza și hermeneutica sunt încununarea postmodernismului deși religia îl precede.

În cele din urmă, pe cât mi se pare de legitimă pretenția postmodernismului pentru spațiu de brainstorming mi se pare legitimă și așteptarea ca brainstormingul să se rezolve într-o contribuție la organizarea informației, la sinteză, la cunoaștere nu la distrugerea ei. De altfel deconstrucționismul însuși pretinde că scopul e reconstrucția, chiar infinită dar în orice caz nu pledează pentru abandonul ei, pentru nihilism.
Cu alte cuvinte o aplicare corectă a postmodernismului și deconstrucționismului rezultă cel mult într-un agnosticism util și pertinent. Devine un mare paradox și o contradicție când postmodernismul capătă convingeri la care nu-și permite să renunțe.

Postmodernismul e și el validat. Toți suntem de acord în cele din urmă cu el. Diferența e că unii aud și partea cu reconstrucția, alții rămân mulțumiți cu golul care le oferă și lor portița mult dorită spre subiectivism. Prețiosul ‘prin credință’.

Învățătura: postmodernismul spune ceva și spune bine dar ține de noi să nu interpretăm ca Bulă la școală.

Filed under Editorial Tagged with , , , ,

Îndoiala filozofică despre sex

3 august 2018 de Un comentariu

Filed under Video Tagged with , ,