Particular de abstract

Tot pictez eseul acesta de ceva vreme și în cele din urmă a trebuit să scuip icoana ca să mă opresc din pupat. Dar tot răul spre bine deoarece critic universalul și astfel orice stângăcie a formei își găsește scuză semantică.

Se poate face argumentul că postmodernismul e un fenomen relativ nou doar în privința n​umelui. Ca substanță a fost și este mereu prezent în umbra dualității universalului și particularului. Temă care probabil bântuie de când suntem capabili să conceptualizăm.
Un particular al postmodernismului îl reprezintă critica universalului. Postmodernismul privilegind formele particularului: diversitatea, individualitatea, identitatea definită prin diferențe nu prin comun.
Bineînțeles e de savurat ironia că e necesar de menționat despre forme în introducerea particularului. Forma fiind (ironia nu discriminează), un particular al universalului.
Universalul și particularul sunt într-un joc al contradicției, reflexivității și recursivității. Un joc în vecinătatea noțiunii de reflecție sau introspecție. Sunt într-o dialectică. Dialectica fiind forma jocului dualităților. Și fiindcă i-am dat nume, dialectica e acum o abstractizare care descrie fenomenul dansului conceptelor. Ironic, această abstractizare, această nouă formă, acest universal peste universalul dualităților, reprezintă un nou concept, un nou.. particular. Un universal inventat pentru a descrie un fenomen particular cu care ne confruntăm în abstract. Cred că Hegel ar aproba contribuția la deformalizarea dialecticii prin formalizarea dialecticii.
Ironic și confuz nu? Mă dezic totuși de vină pentru că în mod autentic îmi dau toată silința să fiu cât mai abstract. Că doar forma (formalizarea), formula (formularea), extragerea patternului, descoperirea legii din spate, observarea regulii, protocolul, sintetizarea, rezumatul, sumarul, idea principală, concluzia, instinctul, reflexul, ‘ascunderea detaliilor’ sunt abstractizări menite să clarifice nu? Să fie simplitatea din care emană toată complexitatea. Cu cât mai abstract, cu atât explică mai mult, cu atât se potrivește cu totul, răspunde la orice, clarifică, leagă. Abstractul e logic, rațional, explicabil, coprehensibil. Face sens. Dă sens.
Abstractul totdeauna explică mult, e compresat și ușor de transmis. Are menirea să scoată totul din el. Abstractul conține, este, adevărul din spate.
Mitul de exemplu e și el un astfel de abstract. Leagă totul, stă la baza poveștii, explică mult. Poate fi compresat în câteva cuvinte ușor de transmis. Naște noi povești. Se vrea repetat în cât mai multe povești. În toate poveștile. Mitul e adevărul din spatele poveștii.

Tronul universalului tot primește. Ca un tron fără fund.

‘Problema nerezolvată’ a universalului și particularului este motivul pentru care postmodernismul este frecvent acuzat de incoerență. E și motivul pentru care filozofiile universalului sunt incoerente. Pentru că de fiecare dată când afirmăm importanța unui concept e ușor de lunecat în recunoașterea importanței opusului.
De exemplu poți pleca de la universal ca fiind conceptul afirmat (important) și nu durează mult până luneci în particular pentru că forma fără conținut, formula nepopulată vreodată de valori, universalul fără particular e nimic. E potențial nerealizat. Intenție nematerializată.
Sau poți pleca de la particular ca fiind ceea ce este important și luneci în universal. Pentru că imediat ce ai cel puțin două particulare, poți intersecta și extrage un comun sau poți unifica și crea un întreg mai mare. De fapt cu cele două particulare poți începe operațiile matematice pe mulțumi.
Particularul ca să existe implică cel puțin două entități pentru că ceea ce este singur nu are de ce să difere ca să fie particular. Și cu cele minim două entități ale particularului, poți imediat abstractiza. Patternuri, formule, forme, ordini, ierarhii, reguli, legi, societăți, culturi, guvernări, contexte emană din organizarea particularului. Toate sunt posibile odată ce ai particularul. Din particular, iese deci universalul. Deși stabilisem că universalul este forma care conține particularul. Din particular iese universalul care conține particularul.
Încă ironic și confuz. Dar iarăși mă dezic de vină pentru că îmi dau silința să întru și în detalii. Din moment ce forma își arată limitele.

Particularul. Cel care necesită un minim de două entități, identități, care sunt la fel și diferite. Două ca să aibă un particular de ce să difere. Să aibă particularitate, diferență față de ceva. Deci nevoia/necesitatea particularului face universalul posibil. Prezența particularului (particularul ca apriori), face posibilă organizarea, emanarea abstractului și universalului. Dar simultan implici și că particularul depinde de universal (afirmi universalul ca apriori). Pentru că dacă universalul nu ar fi prezent deja, din cele două entități necesare particularului, ar exista doar una și atunci particularul nu ar fi posibil. Ca și cum fără universal ar exista doar universalul. Universalul absolut. Care ar fi atât de unic încât îl poți considera și particular absolut. Sau ‘mai precis’ Monada. Pentru că e ‘ca’ un universal (dar nu chiar) și ‘ca’ un particular (dar nu tocmai).
Învârtitul acesta în jurul cozii descoperă problema stabilirii unei precedențe între universal și particular. Stabilirii care e necesarul apriori – problema determinării originii în Derrida. Precedență între oricare dualității cât și precedență în sensul de concept primordial al limbajului/conceptualizării.
Pe firul semantic, particularul, din care emană universalul, care face posibil universalul, este de fapt deja o categorie totalizatoare. Este un universal pentru că necesită cel puțin două entități dar poate primi oricâte. Pe toate. Ca și abstractul/universalul, concretul/diferența/particularul vrea să fie prezent în toate.
Și nu doar particularul are nevoie de existența a cel puțin două entități. Cum adică universal fără cel puțin două entități ca să poți universaliza?
Pentru că unde există în mod absolut doar singularitatea, una, unul, singurul, unicul îi zice Monadă nu Universal.
Cu alte cuvinte, cum începi să gândești despre particular în general, tehnic ai păcătuit deja împotriva Particularului. Pentru că vorbind de particular în general, deja ne referim la categorie. Deja am abstractizat și universalizat particularul. Exact la ceea ce teoretic, semantic, ‘în spirit’, particularul se împotrivește. Nu poți descrie particularul fără să-l universalizezi într-o categorie. Și nu poți descrie universalul fără să numești universalul particular la care te referi. Totdeauna este dans în obscuritatea dintre semantică și sintaxă.

Reiau un fir care își merită răgazul: imediat ce ai minim două particulare poți: 1. intersecta și extrage un comun sau 2. unifica și crea un întreg mai mare.
Intersectarea, extragerea comunului este un tipic atribuit fascismului. Pentru că determină identitate prin ceea ce face la fel. Intersecția exclude explicit diferența.
Uniunea, crearea unui întreg mai mare, e ceea ce atribuim diversității și globalizării. Un ecumenism inclusivist. Și nu că e vreo problemă cu asta până să ajungi la problema deciziei în privința la ceea ce refuză uniunea: excludere cu forța sau includere cu forța?
Uniunea determină identitate prin același apel la autoritate și virtute doar că înlocuiești națiunea, familia și religia cu un universal mai mare: globul, specia, omenirea, conștiința, inteligența etc.
În intersectarea comunului, totdeauna se poate pătrunde mai adânc iar cu uniunea întregului, totdeauna se poate include mai larg. Uniunea poți spune în cele din urmă că reușește un comun mai mare. Doar că e un comun care.. unește doar formal.
A treia operație pe mulțimi e diferența. Diferența e ceea ce rămâne după ce excluzi partea comună. E operațiunea opusă intersecției. Diferența afirmă identitate prin specific, particular, diferit. Exclude explicit comunul.
Dar toate (intersecție, uniune, diferență) atribuie identitate. Toate sunt categorii. Caută să definească. Sunt forme ale universalului care totalizează. Lăsate să se desfășoare, ajung tot la tiranie. Dar ce să vezi.. sunt tiranii ‘la fel dar diferite’. Tiranii cu nuanțe diferite.

Deci cum ‘lămurim problema’ din moment ce lămurirea e tocmai falsa promisiune că alesul rezolvă? Că trebuie decis să iei partea. Că poți afirma un concept fără să recunoști necesitatea și inevitabilitatea celorlalte? Subliniat celorlalte pentru că opusul unui concept nu este o altă ‘entitate concretă’. Opusul, negația este universul tuturor celorlalte concepte exceptând conceptul pe care-l afirmăm.
Aici este prezentă ultima operație pe mulțimi: complementaritatea.
E mai ușor de înțeles ce e în spatele ideii de opus când luăm exemplu un concept care nu are un ‘opus explicit’, care nu are propriul nume. De exemplu conceptul ‘animal’. Opusul pentru ‘animal’ nu are un nume explicit, de aceea ‘non-animal’ (opusul) e ușor de înțeles că se referă la ‘tot ceea ce nu este’ animal. Acum ne putem întreba dacă nu asta se întâmplă și în cazul conceptelor care au ‘opus explicit’. De exemplu conceptul ‘bun’. Opusul pentru ‘bun’ este ‘rău’. Dar ‘rău’ e doar un alias/nume pentru ‘non-bun’. ‘Rău’ este ‘tot ceea ce nu este’ bun. Toate ideile, conceptele care nu sunt conceptul ‘bun’. De observat că aceeași analiză se poate face dacă pleci inițial de la conceptul de ‘rău’ în loc de ‘bun’.

Sau alt mod de a vedea opusul ca ‘tot ceea ce nu este’ un anumit concept, este prin a urmări în revers modul cum se formează limbajul. Dacă limbajul se lărgește prin necesitatea numirii unor nuanțe noi, atunci noua nuanță este de fapt un ‘asta nu’ relativ la grupul de concepte din care derivă. Avem nevoie de noul concept (o nouă nuanță) pentru că toate conceptele disponibile NU sunt ceea ce dorim să articulăm. Conceptul nou este un ‘asta nu’ față de conceptele din care derivă, care îl fac necesar. Conceptele apropiate sunt la rândul lor un ‘asta nu’ față de conceptele lor apropiate. Și astfel conceptul nostru nou, simultan împărtășește cu toate conceptele dar este și un ‘asta nu’ față de toate conceptele.
E interesant că de la oricare dualitate, putem sări din nuanță în nuanță, adică din concept în concept și putem explora tot universul limbajului, implicit al cunoașterii. Sau altfel spus limbajul, modul cum gândim, e construit prin continua conceptualizare a particularului. Continua inventare de nume noi pentru nuanțele noi pe care le observăm.
Atunci când într-un dialog (cu sine sau altcineva) realizăm că este necesară o nouă nuanță, inventăm un nume nou (un nou concept). Îl inventăm dacă nu este deja inventat, caz în care îl cautăm. Îl căutăm și îl găsim, dar chiar și atunci îl inventăm pentru că îl interpretăm, din moment ce 1. nu e demarcat nicăieri în mod precis și exhaustiv și 2. nu facem noi înșine efortul cercetării în profunzime a nuanței/conceptului (de necondamnat). Imaginăm o demarcație prin relativizare față de toate celelalte concepte. Prin cum se deosebește de acestea. Nuanța nouă este așa numita diferență. Particularul. Iar conceptul de bază (cuvântul care ne frustrează că este foarte apropiat dar nu tocmai potrivit, care nu este destul de precis să surprindă nuanța dorită) este rădăcina care justifică invenția (introducerea, numirea) noului concept. Acest cuvânt de bază devine un universal. Devine intersecția, partea comună din care vor deriva alte nuanțe care vor fi ‘la fel dar diferite’. Care vor avea un comun dar vor avea și diferență. Care vor afirma și universalul și particularul. Care devin comun la rândul lor pentru că din nuanță se naște altă nuanță. Particularul devine comun, abstract, universal, bază, fundament care naște alte particulare. Iar ‘comunul ultim’ sau ‘comunul original/inițial’ nici nu contează pentru că aceleași nuanțe/concepte (adică același limbaj) se poate naște plecând de la oricare altă nuanță/concept ca bază. Devine astfel imposibilă o istorie a conceptelor pentru că orice nuanță poate servi ca fiind conceptul de bază din care să derive toate celelalte nuanțe. Din nou se ivește dilema determinării originii. Sau mai degrabă de data aceasta a lipsei de importanță a originii. Nu mai contează atât de mult originea limbajului/conceptualizării când orice concept poate servi ca origine. Care semantic, ‘în spirit’, ar reprezenta o ‘lovitură’ originii dar simultan face din nou frecție abstractului și universalului pentru că structural privilegiază ‘rolul’ în detrimentul ‘ocupantului’. Adică rolul/forma/universalul în detrimentul ocupantului/individului/particularului.

Imediat ce ai o nuanță nouă, un concept nou, opusul său există ‘de la sine’ prin operația de complementaritate. Complementaritatea fiind cea de-a patra operație pe mulțimi.
Opusul, complementul este ‘tot ceea ce nu este conceptul nostru’ (vezi definiția complementului). Acest ‘tot ceea ce nu este’, e un imaginar infinit. Infinit pentru că acest ‘tot ceea ce nu este’ deja include toate nuanțele care vor fi inventate vreodată. Conceptul nostru nou, are cu sine un opus care deja are referințe către toate conceptele imaginate și încă neimaginate. Sau reale (deja imaginate) și imaginare (încă neimaginate). Opusul (‘tot ceea ce nu este’) reprezintă un nesfârșit etcetera (deoarece include/se referă la tot ceea ce va fi posibil de menționat vreodată). Este o realizare care te dă puțin peste cap. Orice aparține de viitor (concepte încă neinventate) este deja antagonizat cu orice este deja prezent (deja inventat). Pentru că orice concept nou inventat va fi automat deja prezent în complementul tuturor conceptelor existente. În opusul, negația fiecărui concept.
Deci opusul, negația, complementul noului nostru concept sunt toate conceptele existente și viitoare. Cu excepția ‘sinelui’, a conceptului în speță. Cu excepția ‘momentului unic’ pe care conceptul nou îl reprezintă. Conceptele deja existente le poți interpreta ca fiind trecutul, conceptele încă neimaginate viitorul iar ‘conceptul nou’ (tocmai inventat/definit) ar fi prezentul. Prezentul este momentul conceptualizării, momentul care observă, care delimitează, identifică, numește, face istorie.
Ajuns în acest punct cu reflecția, găsesc dificil să discern dacă mă confrunt cu înțelegere sau pură imaginație. Dar apoi.. care-i diferența? Rezum interjecția la a constata că reflecția asupra limbajului îți cam răscolește fundamentele.

Operația de complementaritate. Complementaritatea este punctul (momentul) unde se stabilește o recursivitate prin auto-referință. Opusul unui concept include o referință către orice alt concept (existent sau încă inexistent, adică deja imaginat sau încă neimaginat, adică real sau imaginar). Iar orice alt concept (imaginat sau încă neimaginat) deja are la rându-i în opusul său conceptul de la care am pornit.
Observație: deoarece orice concept se regăsește în negația celorlalte concepte ai putea spune că avem de-a face doar cu negații din moment ce orice concept poate fi interpretat ca ‘negația negației sale’.
Reiau: orice concept are în opusul său referințe către toate celelalte concepte. La rândul lor fiecare din toate aceste concepte au deja în opusul lor referință către conceptul de la care pornim. De unde conceptul de la care am pornit devine negația negației.
Opusul (care include auto-referința), complementul, e ceea ce este descris în filozofie și literatură ca ‘The Other’ sau ‘Otherness’. Dar opusul (otherness) nu e tocmai un ‘complement adevărat’ pentru că ascunde referințe către opusul opusului (conceptul original). Cu alte cuvinte, sinele și other nu pot fi separați ‘complet’ pentru că sinele e ‘other’ pentru ‘other’. E negația negației. Complement complementului său. E antagonizarea necesară ca să poată observa sinele că există.

‘În lumina’ a ce am înțeles despre negație/opus:
– că negația se referă la toate celelalte concepte
– că negația ‘se întoarce’ către conceptul original prin faptul că originalul, conceptul de la care pornim, e prezent în negația conceptelor care îi sunt negație, reiau întrebarea: cum mai poți afirma/privilegia un concept când negația lui implică deprivilegierea/desconsiderarea tuturor celorlalte concepte dar și deprivilegierea/desconsiderarea conceptului în sine (din moment ce e prezent în negația conceptelor negate)?
Afirmarea absolută (completă, deplină, totală) e anularea absolută. Ce există numai el, e în crepusculul unde nu-l mai observă nimeni.

Și imaginea cât cele 1000 de cuvinte (pentru zoom, click dreapta pe imagine și selectați să fie deschisă imaginea într-o filă nouă):

Cum se leagă povestea complementarității de Derrida? Deconstrucția când se ‘poziționează împotriva’ dualităților, binarelor, nu susține că sunt una (‘complet la fel’). Deconstrucția atrage atenția asupra la diametral opus. La complet opus, total opus. Are problemă cu partea de diametral, complet, total nu de opus per se. Provoacă la reflecție asupra definirii conceptului de opus. Anume că e o absolutizare să crezi în totalitatea separării. În exteriorizare. În complementaritate. În lipsa comunului. Diferența este o operație care implică recunoașterea că există un comun. Care da, este dat la o parte (sustras, ascuns) dar există. Comunul reprezentând abstractul, universalul și absolutul. Deconstrucția practic afirmă universalul și absolutul. Dar îl sustrage, îl deprivilegiază, îl ascunde. Totuși noi ajungem să observăm cum îl ascunde și-l scoatem la iveală. Găsim deconstrucția vinovată de păcatul pe care-l condamnă. Și tocmai acesta e momentul succesului deconstrucției: practicarea scoaterii la iveală a universalului și absolutului. Chiar și din particular. Chiar și din deconstrucție. Chiar și din diferență. Și mai ales din ce este comun.

Care e semnificația acestei discuții despre semnificații?
Asta e în cele din urmă treaba fiecăruia dar un exemplu ar putea fi că învârtitul în jurul cozii și relativismul nu e născocirea postmodernismului, științei sau diavolului. Dacă e ceva, atunci e și născocirea postmodernismului, științei și diavolului pentru că relativismul e deja dintotdeauna prezent în conceptualizare. De relativism se fac vinovați și știința și postmodernismul și diavolul și religia și Dumnezeu.
Sau din moment ce negația este o mulțime de concepte și din moment ce orice concept este și negație (negația negației), am putea să observăm cum orice concept este de fapt o mulțime de concepte.
De exemplu această mulțime este vizibilă când descriem orice obiect/fenomen sub forma unei mulțimi de atribute. Orice concept este o mulțime de alte concepte. Inclusiv ca indivizi ne conceptualizăm în acest mod. Enumerăm o mulțime de proprietăți/atribute și considerăm că asta suntem. Atributele identifică/determină/definesc.
Dar atributele au fost însele identificate/definite/determinate pe baza unor observații făcute pe mulțimi de indivizi. Deci indivizii determină atributele de la care am pornit că definesc indivizii. Oul sau găina?
Indivizii sunt determinați de atribute pe care le determină. Poftim recursivitate, autoreferință și relativism.
Alege altă mulțime de indivizii și aceleași atributele își schimbă limitele și semnificațiile.
Argumentarea pe baza unui eșantion (unde se include și empiricul), poate fi criticată pentru că discriminează ce exclude eșantionul și pentru că nu ia în considerare totul. Critica va fi că eșantionul e absolutizat, privilegiat ca esență reprezentativă pentru ‘empiricul întreg’, pentru ‘adevăratul empiric’, pentru ‘empiricul real’, pentru ‘realitatea empirică’, pentru ‘realitate’.
De cealaltă parte, argumentarea care ar lua în considerare totul, e din capul locului o absolutizare și o imposibilitate. Pentru că e lesne de înțeles că nu ne este accesibil totul.
Deci să extrapolezi e rău pentru că idealizezi și absolutizezi eșantionul. Să nu extrapolezi e tot rău pentru că e o idealizare și absolutizare să pretinzi posibilitatea accesului la tot.
Deci nu e ‘unde dai și unde crapă’ ci ‘unde dai, tot crapă’.

Atributele nu sunt valori absolute ci ascund în spate un calcul efectuat pe o mulțime de indivizi. Atributul, proprietatea, este o observație, o generalizare, un comun, ceva ce se repetă în fiecare individ din mulțime. Deci atributele, proprietățile ascund în spate niște ‘eșantioane empirice’.
Atributele, proprietățile sunt universaluri. Universaluri definite pe baza particularelor de la care am pornit (mulțimii/eșantionului empiric de indivizi). Dacă indivizii încep să varieze într-un mod diferit, universalul își schimbă semnificația. Indivizii își pierd (modifică) identitatea.
De exemplu un atribut (un universal) poate să fie o medie efectuată pe o colecție de ‘exemple observate în natură’. Exemplul veșnic la îndemână e conceptul de ‘normal’. Atributul (universalul) ‘normal’ e o medie bazată pe un eșantion din totalitatea indivizilor. Adică pe o mulțime din universul tuturor indivizilor. De obicei acest eșantion sunt indivizii care există în prezent, eventual în trecutul recent. Eșantionul în sine devine o problemă pentru că prezentul și trecutul recent variază. Sunt relative.
Odată obținut un rezultat pe eșantion pentru ‘normal’, indivizilor le atribuim un nou atribut: devierea de la normal. Și întâlnim referința circulară: universalul nostru, ‘normalul’ este bazat pe o medie a indivizilor care există. Atributul ‘normal’ odată determinat, caracterizează acum acei indivizi care există. Universalul ‘normal’ trebuie acum recalculat pentru a lua în considerare schimbările pe care le determină în indivizi tocmai prezența acestui nou atribut. Evident orice recalculare a normalului produce altă schimbare în indivizi și tot așa.

În sensul mai larg ne confruntăm cu problema determinării de universaluri pe bază empirică. Pe bază de ‘exemple existente deja în natură’, nu pe o ‘referință obiectivă’. Exemplele existente deja în natură reprezintă prejudecată (bias). Nu vor fi o reprezentare adecvată pentru ‘totalul adevărat’. Partea nu poate reprezenta întregul. ‘Universalul adevărat’ mereu îți va scăpa: de ce eșantionul universalului să fie bazat doar pe x indivizi? De ce doar dintr-o clasă socială? De ce să reprezinte doar o cultură? De ce să reprezinte doar ultimii 100 de ani? De ce să nu reprezinte toți indivizii din toate locurile și din toate timpurile (asta ar fi referința, universalul așa cum trebuie (proper)). Mai mult de atât, universalul ‘normal’ îl considerăm în contextul unui alt universal: ‘uman’. Care la rându-i e problematic: de exemplu unde e delimitarea în timp pentru uman? Când definești uman, ce perioadă de timp ai în vedere? Incluzi în determinarea universalului ‘uman’ ultimii 100 de ani, 1000? 6000? 200000 de ani? De ce să te oprești la 200000? De ce să nu incluzi și formele mai primitive care ne-au făcut posibili? Nu sunt ele constituent la fel de important pentru ‘uman’? De ce nu și particulele elementare?
Universalul se mănâncă pe sine pentru că totdeauna există un eșantion mai mare.

Un alt moment de reflecție e în jurul la cât de mult operează limbajul cu mulțimi și operații pe mulțimi. De unde veșnica preocupare filozofică pentru categorii. Dacă limbajul este atât de îmbârligat cu operații pe mulțimi atunci e de așteptat să fie îmbârligat și cu problemele mulțimilor. Cu alte cuvinte Godel și paradoxul lui Russell sunt cât se poate de relevanți în ce privește limbajul și conceptualizarea.
Și dacă tot am adus vorba, o altă tangentă interesantă: parte din Godel, Russell’s paradox, halting problem, care și Derrida observă la nivel de limbaj (conceptualizare) e problema originii care nu poate fi fixată. A lipsei ‘referinței din urmă’ care să reprezinte fundamentul, capătul. A lipsei ‘accesului la sursă’. Acces care printre nenumărate altele, ridică probleme și în jurul noțiunii de aleator (random).
Pentru că fără ‘acces la semantica sursei’ nu poți interpreta sintaxa (structura) randomului.
În funcție de semantica sursei, random poate fi cel mai puțin repetabil eveniment posibil. Sau random poate fi cel mai repetabil eveniment. Mai încărcat filozofic: dezordinea poate fi dogma și regula sau ordinea poate fi dogma și regula.
De unde imposibilitatea de a confirma empiric, experimental dacă randomul în univers e ‘cu adevărat’ random. ‘Cu adevărat random’ ar implica evaluarea din afara fizicului (metafizic). Ar implica să ai access la semantica sursei (intenției, gândului lui Dumnezeu) și să te situezi la sfârșitul istoriei, în afara spațiului și timpului unde desfășurarea informației e încheiată iar tu acum, având semantica sursei și datele complete, poți efectua meta-analiza pentru a stabili cât de random a fost randomul. Evident în momentul următor te vei întreba cât de random e ca tu să fii acolo făcând asta. Globalul se mănâncă pe sine. E victimă idealismului pentru că nu te poți opri din întrebat cu privire la globalul ideal. Cu privire la unde se oprește globalul – care e cel mai mare, ultim, decisiv, cu autoritate, suprem, definitoriu global?
La fel cum arbitrară e limita preciziei în interior, în micro (inwards), la fel de arbitrară e o limită globalului, în macro (outwards). Precizii până la urmă sunt ambele. Una fuge de 0 alta către 0.

‘Semnificații concrete’ găsim și în domeniul inteligenței artificiale. Oferim date de test (‘date empirice din realitatea noastră’, un eșantion, ‘exemple care există deja în natură’) pentru ca IA să-și creeze ‘propriul model’, propria definiție, propriul universal pentru ‘uman’ de exemplu.
Problema persistă: datele de test sunt deja afirmarea arbitrară a unui universal.
Cum am menționat, odată că nu ai toate datele indivizilor din toate timpurile dar nici din ceea ce ai nu dai tot (din considerente de precizie suficientă/eficiență) ci hotărăști arbitrar un ‘set reprezentativ’. Setul reprezentativ e deja ceva ce noi hotărâm ca reprezentativ pentru un universal. Setul reprezentativ e un ‘universal inițial’. O mulțime pe care noi o hotărâm, iar pentru IA reprezintă universul. Noi cu datele de test suntem apriori pentru IA. Empiricul pentru IA. Datele de test sunt așa-zisele ‘exemple existente deja în natură’.
Odată determinat un ‘nou/superior’ universal pentru ‘normal’ de către AI, indivizii din datele de test vor căpăta acum semnificații relativ la acest nou ‘normal mai universal’. Asta poate determina consecințe practice pentru acei indivizi din ‘realitatea noastră’. Pe baza calcului efectuat de IA, indivizii din datele de test, din ‘realitatea noastră’ capătă acum atribute noi, categorii noi.
Odată ce indivizii din datele de test au fost alterați/influențați/modificați de rezultat, luați din nou în calcul ca date de test, ei ar constitui un universal diferit față de data trecută. Rezultatul inițial ar fi diferit de a doua execuție.
Cum ar trebui întreruptă această recursivitate? Sau poate doamne ferește, tocmai asta nu ar trebui vreodată să întrerupem?
Poți spune vreodată că vreo precizie (un eșantion) e suficientă pentru totdeauna în toate timpurile? Poți pur și simplu să oprești ciclul și să ignori că un universal alterează membrii (particularele) pe baza cărora este determinat? Că un algoritm bazat pe datele mele mă schimbă și asta schimbă algoritmul? Că eu și algoritmul suntem la fel dar diferiți?
Unde/când se oprește recalcularea normalității umanității? Unde/când se oprește recalcularea umanității?

Din aceste întrebări referitoare la unde trasezi limita se nasc alte întrebări. De exemplu când am menționat despre dificultatea în a trasa limita a ceea ce participă în definirea umanului și am ajuns la forme primitive de viață, apoi la particule elementare, este prezentă de fapt tema dihotomiei minte/corp sau corp/mediu. Poți defini/universaliza umanul doar prin furnizarea de date cu privire la oameni fără să furnizezi date despre mediul în care aceștia există? Mediu pe care îl definim și care ne definește? Și unde te oprești cu definirea mediului? E un eșantion reprezentativ suficient? Sau definirea cu acuratețe a mediului implică datele empirice pentru tot mediul? Inclusiv cel din trecut la care nu mai avem acces? Sau tocmai pentru că eșantionul nu e suficient și tot mediul inaccesibil, dorim ecuația lui Dumnezeu (theory of everything). Abstracția care ne-ar permite să nu avem nevoie nici de eșantion, nici de acces la tot. Care e altă gaură de iepure pentru că inclusiv cu ecuația sub peniță, nu controlezi variabilele care trec prin ea. Printre care variabilele alea random. Dar să lăsăm zilei necazul ei.

Tema universalului și particularului e cât se poate de deschisă și încă nu se zărește vreo posibilitate de închidere.

Citind pe Derrida făcând critica lui Rousseau, remarc cum amenințarea pe care o reprezintă scrisul pentru Rousseau e comparabilă cu amenințarea pe care o percepem noi în privința IA: ambele sunt complice în depășirea limitelor ‘naturale și normale’. Pericolul scrisului fiind forma de ‘extindere a memoriei’ dincolo de ce e ‘natural memoriei omului’. Pericolul IA e altă formă de ‘extindere a capacității’ dincolo de ce e ‘natural și normal omului’.
Alt păcat care scrisul aduce cu sine e lipsa comuniunii și părtășiei între oameni. Comuniune care este naturală vorbitului. Aceeași critică o auzim referitor la tehnologie și social media. Și nu că n-ar fi și adevăr în asta dar să pretindem că putem anticipa definitiv traiectoria către o categorie ultimă de bine sau rău e doar amăgire.
Și de ce să ne oprim aici când totdeauna putem găsi un universal mai mare? Nu de fapt tehnologia în general e acceași formă? Pericolul ‘depășirii naturalului și normalului’? Nu și țăranul când gândește calul îmblânzit sau plugul face tehnologie? Mai mult, nu e cunoașterea în sine acceași formă? Nu e tocmai gânditul ceea ce totdeauna rezultă în noi moduri de denaturare a ‘naturalului și normalului’? Nu gânditul și cunoașterea născocesc mereu cum să controleze și să domine naturalul și normalul? Sau poate nu e nimic mai natural și normal ca gânditul?

Dacă postmodernismului credem că se datorează scoaterea la suprafață a temei universalului și particularului, a instabilității dualităților și relativității sensului, atunci pot spune împăcat: slăvit fie numele postmodernismului. Să ne amintim mereu că ne izbăvește de noi înșine.

Câteva exemple de ironii, ipocrizii, dialectică, deconstrucție, dezbateri, discursuri, dileme, dualității, binare, diseminări, ideologii, ‘șerpi care își mănâncă propria coadă’, ‘back and forth’, ‘imposibilității de lămurire’, incertitudini, sau orice alt termen vă vine în minte:

Există umor în lozinca ‘stânga se mănâncă pe sine’ pentru că surprinde modul ironic în care stânga lunecă la rându-i în universalul și identitarianismul pe care îl condamnă.
Dar la fel de copioși sunt cei care se amuză și nu văd ironia când universalul în care se află e mereu înghițit de un universal mai mare.

Ironie abundentă e și când enunțăm că ‘orice este contextual’. Că orice idee/concept/lucru/obiect/fenomen este definit(ă) de context. Deși enunțăm propoziția, ceva rămâne nespus. De exemplu rămâne nespus dacă de fapt vrem sau nu vrem ca orice să fie definit de context. E enunțul ‘orice e contextual’ un reproș sau o aprobare?
Pentru că dacă e un reproș, dacă nu vrei să existe definire dată de context, înseamnă că vrei obiectul să fie absolut. Vrei existență prin sine în afara oricărui context. Vrei ca obiectul să aibă identitate prin sine. Proprie.
Dacă e o aprobare, că vrei să existe definire de context, atunci justifici contextul. Adică exteriorul, abstractul, universalul, idealul, absolutul, perfecționismul, autoritatea, instituția etc.
Deci ‘orice este contextual’. Bine, bine.. dar e de bine?

Sau să iau din însăși ceea ce s-ar putea pretinde o concluzie a acestui eseu: totul e aproximație, semnificație. Bine, bine.. dar e de bine? Înseamnă asta că ar trebui să ne oprim din a aproxima/semnifica sau să acceptăm violența care însoțește orice nouă aproximare/semnificație?

Se poate face argumentul că pasibili de credință în conspirații sunt cu precădere cei care cred în universal și posibilitatea totalizării (posibilitatea controlului a tot). Credința în Dumnezeu (totalizarea supremă) fiind un exemplu. ‘Cabalul din spate’ (diavolul/agenții lui?) capabil să controleze totul fiind alt exemplu.
Dar se poate inversa sensul din perspectiva că e incert care e conspirația mai mare: să crezi în conspirații sau cert că nu există conspirații?
În sensul că dacă deschiderea spre idea de totalizare facilitează credința în conspirații, atunci negarea categorică a posibilității conspirațiilor e tocmai acea idee totalizatoare. Pentru că tot totalizator e să crezi 100% în inexistență. Certitudinea cu privire la lipsa posibilității conspirațiilor e o formă de totalizare care tocmai am spus că formează mintea să creadă în conspirații. Să menții coerența în incertitudine e treabă serioasă.

Sau ideea de teză/antiteză/sinteză. De ce sinteza (esența) la urmă? De ce înaintare spre adevăr? De ce nu invers: sinteză/teză/antiteză? Adevărul de fapt lăsat în urmă? De ce nu sinteza (esența) la început, primordială și de acolo totul devine o continuă descompunere? Sau dacă vrei o continuă derivare? Emanare de detalii, particular, nuanțe și diferențe? Entropie, haos și confuzie? De ce pozitivismul înaintării spre sinteză, capăt, parusie și mesianism când poți interpreta invers. Ca negativism: denaturarea originii. A căderii în păcat.
Sinteza care tot duce înainte spre rezolvare nu e același lucru cu a descoperi rețeta sau adevărul de la început? Nu ambele sunt în cele din urmă despre descoperirea adevărului? Care mai precis e despre eliminarea frustrării cu instabilitatea sensului? Cu dorința de fixare a sensului? Despre justificarea obiectivității? A impunerii obiectivității?

Sau alte ironii care pot fi scoase la suprafață sunt în tensiunea temei ‘vărguței la copii’. Argumentul suprem: „domle’ eu nu mi-am bătut copiii niciodată”. Păi stai puțin, să folosești argumentul propriului exemplu ca standard ideal pentru toți nu e păcatul suprem al generalizării și universalizării? Nu e tocmai acel tip de idealism care poate fi impus tocmai, doar prin violență?
Nu e ironie cum cei mai înverșunați împotriva autorității slăvesc autoritatea protecției copilului iar poveștile de groază nu se opresc ci doar capătă (ce să vezi..) altă formă? De la forma abuzului fizic și emoțional la o formă mai pură: pur emoțională? Nu e ironic cum e nevoie să absolutizezi pentru a disloca absolutul? Ce inversiune și câtă ironie.
Dar există speranță. Chiar și cei care păcătuiesc cu vărguța pot să slăvească idealul: credința în ‘Vărguța Adevărată’ (aia exact cum trebuie, cât trebuie, când trebuie).

Iar dacă tot suntem în preajma familiei: subiectul port-armă.
Teza: port-arma e uniformizarea, egalizarea, echilibrarea imbalanței de forțe între cei mai înzestrați de natură cu testosteron și resturile. Care sună bine până să ajungi antiteza care implică să incluzi și mulțimea celor care ar trebui să rămână excluși: copiii, cei cu tulburări psihice etc.
Sinteză: Deci anti-port-armă e bun. Până să ți se întoarcă din nou în față antiteza că nu permiți sexului feminin egalizarea de forță. Sau nevinovaților să se apere.
Noua sinteză atunci: nici una nici alta nu-s ideale. Atunci mai multă poliție. Altă gaură cu viermi zic alții și iar e dimineață (iar de la început, teză).

Sau critica din partea conservatoare: ne permitem detaliile liberare doar în vremuri bune. Vremurile grele ne întorc la valorile conservatoare.
Replica: Întocmai. Dacă în vremuri bune nu intrăm în nuanțe și detalii, atunci când? Tocmai că vremurile bune sunt momentul potrivit pentru critică și detalii.
Inversarea următoare: problemele globale nu sunt tocmai vestea bună pentru că supraviețuim atât de bine încât să ne permitem astfel de probleme (globale)? De exemplu nu faptul că ne plângem de geriatrismul politic confirmă că ne descurcăm foarte bine cu supraviețuirea?
Replica: Întocmai. Culmea, supraviețuirea ne amenință supraviețuirea. Supraviețuirea e și nu e totul. Instabilă și supraviețuirea asta. Tot undeva între psihopatia afirmării și nevroza îndoielii.

Nu e ironic cum devii secular pentru că vrei să nu te identifici cu ipocrizia și contradicția din ideologie? Și imediat te trezești în contradicția că ai ambiția de a te pretinde referință în afara contextului? Un standard pe care îl vei dovedi posibil și demn de urmat? Un Isus secular? Nu fiind în exterior e afirmația că nu te murdărești cu aceleași ideologii ca în interior? Că tu ai identitate prin sine, posibilă să existe independentă de contextul cu care interacționează?
Ca și în cazul capitalismului, se poate face ușor argumentul că e nevoie doar de timp, adică de desfășurare, până s-o găsești pe Maria că poartă și pălăria secularistă. Că doar n-o fi având secularismul ingredient special ca să fie dogmă demnă de sfârșitul istoriei.
Cum să mă mai consider secular? Cum să nu mă consider secular? Sunt și secular.

Ironie și ipocrizie e și cum critic abstractul și universalul utilizând limbajul, încununarea abstractului. Și ironia continuă pentru că tocmai astfel își face loc până și ipocrizia în lumea binelui.

Aportul formalizării se dovedește în cele din urmă a fi empiricul pe baza căruia să tragem concluzia că nici o formalizare nu e suficientă. În sensul că vom avea atât de multe repetiții eșuate ale încercării de formalizare a tot încât repetițiile devin ‘dovezile empirice’, ‘exemplele repetate din natură’ care formează argumentul pentru futilitatea încercării de formalizare. Negarea formalizării fiind simetric de futilă, însăși necesitând formalizare. Rămânem deci în limbo, în purgatoriul incertitudinii care ne e casa, raiul și infernul. În care urăsc și mă bucur că sunt deși mereu lipsesc. Cică nihilismul nu e o poziție legitimă. Nu doar legitimă, binevenită. Un aparent răgaz de la iluzia că mă opresc din fuga după identitate și universal.

Sper în final să apreciați ironia și gluma. În general și concretul ce urmează. Conținut nou în forme reciclate.

Ați auzit că modalitatea de a arata respect între filozofi nu este prin a evidenția acordul ci prin a indica diferențele. Adică prin a prezenta fiecare universalul particular.

Universalul e trasul de ureche al particularului pentru păstrarea ordinii în general. Particularul e șutul în fund universalului să nu uite mersul concret.

Și pe gustul celor care apreciază sensul doar în scris:
Un individ și un general intră într-un bar.
Generalul: Dumnezeu este Ordine.
Individul: Eu cred Diferit.

Perlă din cer: desăvârșirea

Strângeți-vă comori în cer. Vă veți bucura de ele la fel de mult cât veți face și binele: deloc.

Cerul promite că binele pe care nu-l putem face în mod desăvârșit pe pământ, îl vom putea face pe deplin acolo, în cer. Dar în cer nu putem face nici un bine pentru că în cer totul este deja bine și din abundență.
Binele în cer e cel mult indiferență: poftește cât binevoiești pentru că oricum nimic vreodată nu va lipsi. În abundență toți suntem profund binevoitori și pe deplin sinceri.

Romani 7
Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

Cu alte cuvinte: izbăvit de firea pământească, voi avea puterea să fac binele. Putere o fi dar oportunitate?
Ce cu neputință pe pământ, e cu putință în ceruri. Oare?

În ceruri, milă pe deplin și adevărată de cine vei avea? Compasiune curată față de cine? Vei ajuta cum trebuie pe cine? Vei fi complet sincer față de cine? Vei fi total curajos în ce situație? Vei fi martir fără ezitare pentru ce cauză? Te vei lepăda de sine pentru ce? Vei sacrifica fără rețineri ce?

Binefacerea cea stângace de pe pământ, în cer e imposibilă. Cu desăvârșire.. doar lipsește.

Umilința lui Dumnezeu

A avut vreodată Dumnezeu experiența umilinței? Sau a fost Dumnezeu vreodată impresionat?

Dacă da, atunci Dumnezeu e nesincer și ipocrit. Pentru că doar se preface din moment ce nimic nu îi este superior și necunoscut. Nu poate fi impresionat și nu poate simți în mod sincer umilința pentru că este unic atotștiutor și atotputernic. Și deja știe asta.

Dacă nu, atunci Dumnezeu are cel puțin alte două probleme:
1. Rămâne că e arogant și plin de sine?
2. Suntem noi superiori lui Dumnezeu prin faptul că avem ceva în plus față de el? De exemplu că putem fi impresionați și știm în mod sincer ce-i umilința?

Poate măcar acum Dumnezeu are puțină umilință din moment ce nu știe ce-i umilința.

Articularea obiectivului

​Cei pentru subiectiv articulăm pentru recunoașterea că obiectiv e că orice obiectiv e subiectiv. Cum greșeala e de partea noastră, se întâmplă să mai articulăm și noi obiectivul.
Cei pentru obiectiv articulăm pentru obiectiv. Pentru că obiectivul trebuie susținut. Nu stă singur în picioare și trebuie articulat regulat ca să-și amintească obiectivul că e drept.

E obiectiv că încă e subiectiv dacă obiectivul progresează sau dacă progresăm spre obiectiv.

Raiul, veșnicia care nu se repetă

​Una din criticile pe care le aduce religia științei și filozofiei e că acestea nu scot nimic la capăt. Sunt într-o veșnică deschidere.
Culmea: promisiunea raiului e că-i o veșnicie care n-o ia niciodată de la capăt. Pentru că dacă s-ar repeta, la un moment dat ne-am prinde și ne-ar lua groaza.
Deci și raiul, ca și știința și filozofia, are motivele lui să fie într-o continuă deschidere. Să fie o veșnică sursă de nou. Raiul mereu va trebui să ne amăgească cu un capăt la hotarul căruia vom cunoaște pe deplin și mereu va trebui să ne refuze capătul pentru că altfel n-ar mai fi nimic nou și ne-ar lua groaza.
Raiul, nu face diferență. ​​

Addendum:
Printre altele, raiul e acelora care-l vor cunoaște din plin pe Dumnezeu dar își inhibă întrebarea despre originea lui Dumnezeu. Pe veci.
Iată cum raiul ar fi iad pentru unii, cum Dumnezeu minte (nu e atotștiutor) și cum nu-i de mirare că Dumnezeu e atât de fascinat de sine. E atât de special încât nici măcar el nu se poate explica (defini). „Absolut în criza de identitate” ar face titlu bun unui editorial separat.

​Poftim coerență

​Dacă nu explici/demonstrezi totul, metafizicul ia forma misterului din necunoscut. Derivarea infinită a sensului păstrează mereu gaura pentru Dumnezeu.
Dacă explici totul, metafizicul ia forma violenței. Lui Yahweh îi este plăcut și arderile pe altarul științei.

Poftim întrebare: a fi incoerent înseamnă a fi niciodată coerent sau a fi uneori coerent dar nu totdeauna?

Nu mi-e clar dar ce e clar (adică ce putem abstractiza, adică mitologiza), e că incoerența trebuie să aibă o anumită coerență în incoerența ei. Adică trebuie să fie coerent incoerentă.

Și treaba cu incoerența negația coerenței. Intuitivul care deduce că incoerența nu poate exista fără coerență din moment ce incoerența presupune a fi cel puțin uneori coerent. Argument pentru care coerența devine primordială, originală, originară. Ceea ce este. Realul.
Incoerența, negația devenind o născocire din dorință sau necesitate. Imaginarul.
Dar n-o fi intuiția asta manipulată de forma unui prefix? De un ‘non-‘ sau ‘in-‘? In-coerență. Non-coerență.

Ce e atât de neconceptut ca frustrarea inițială, care a dat naștere conceptului de coerență, să fie tocmai prezența incoerenței? Apriori conceptului de coerență, era deja incoerența?
În sensul că sunt atât de frustrat de prezența haosului (incoerenței) încât îmi imaginez (doresc) ordinea (coerența).
Imaginarul, virtualul, dorința, utopia e tocmai coerența. ‘Realul’, originea, e incoerența în care ne scăldăm.
Coerența e numele (aliasul) imaginat (inventat) pentru negația incoerenței în care existăm. Coerența e invenția. Un mic pattern, repetabil, coerent, în interiorul unui eveniment unic, irepetabil și incoerent. Contextul unei secvențe de zecimale care se repetă în acel pi care nu se termină niciodată într-o repetiție.

Cu alte cuvinte.. poftim coerență. Poftim în toate sensurile.

Justiția și covid: paradoxul rețetei individualizate

​Despre cum analiza conceptului de justiție se aplică episodului covid.
Rețetă: standardizare, regulă, repetare oarbă, general, abstract, automatism.
Individualizare: excepție, diferit, particular, unicitate, concret, abatere de la regulă/rețetă.

​Sumarizez critica derrideană în ce privește justiția cu toată injustiția pe care o implică sumarizarea:
Justiția e aplicarea legii. Legii pe care o definim.
Dat fiind un set de reguli, dacă ar fi pur și simplu să urmăm ‘orb’ legile pe care tocmai le-am hotărât, justiția nu ar fi împlinită. Pentru că ar implementa un automatism. Am ‘judeca’ nu mai mult decât o mecanizare algoritmică.
Pentru ca justiția să fie justă, trebuie să găsească și să aibă experiența tensiunii între regula/legea instituită și particularitatea situației. Justiția trebuie să respecte regula (generalul, esența, abstractul, repetabilul) și să acorde toată atenția particularului (concretului, individualității, singularității, unicității cazului).
Acesta e motivul pentru care avem procesul judiciar unde are loc ‘rejudecarea’ regulii/legii în contextul cazului particular.
Existența conceptului de proces judiciar este o recunoaștere a faptului că legea nu este perfectă. Nu poate fi pur și simplu repetată în mod automat pentru orice caz. Fiecare proces este o reevaluare a legii într-un context particular. Ai putea spune că regula caută excepția pentru a se schimba. Fără să aibă vreo destinație finală.

Chiar și cu judecata individualizată, fără automatism, justiția ‘așa cum trebuie’ nu este împlinită. Pentru că nedreptate încă se face. Motivul: ‘timpul’ și ‘spațiul’. Tensiunea între urgența deciziei și aria cunoașterii.
O justiție corectă trebuie să se întâmple acum și având la dispoziție toate datele. Adică o decizie instantanee și în deplină cunoștință.
Instantanee pentru că orice întârziere a unei decizii înseamnă amânarea dreptății unui nevinovat sau amânarea sentinței unui vinovat. Prin urmare decizia trebuie să se întâmple cât mai urgent, ideal în acest moment.
Urgența deciziei este în conflict cu accesul la toate datele și informațiile. Pentru o decizie corectă, este necesar accesul la cât mai multe date, ideal toate informațiile. Dar accesul la informații nu se poate efectua decât prin amânarea urgenței deciziei.
Urgența trage timpul și decizia cât mai aproape, accesul la date împinge timpul și decizia cât mai departe. Justiția perfectă mereu vine dar rămâne neajunsă. Ce putem spune cu siguranță, ce știm apriori, e că decizia va fi luată sub presiunea urgenței și fără disponibilitatea tuturor datelor.

Justiție, regulă, prescripție, rețetă, medicină.

Problemele justiției sunt prezente și în evenimentul covid.
Covid a implicat tensiunea între general și particular. Între regula reprezentată de protocoale existente și situația particulară, covidul. A implicat și tensiunea dintre ‘spațiu și timp’. Conflictul dintre urgența deciziei și aria cunoașterii a fost remarcabilă în contextul vaccinării.
Rețeta generală, vaccinarea în masă, chiar repetată, regulată (în toate sensurile cuvântului) a fost justificată în numele urgenței.Timpul e injustiție pentru cei care vor muri de covid.
Ce scapă e injustiția pentru cei care mor din cauza urgenței (sub diversele-i forme). Urgența se întâmplă în detrimentul cunoașterii: cunoașterii despre covid, cunoașterii despre efectele vaccinării în timp, cunoașterii efectelor vaccinării ‘în spațiu’ (adică în diversele grupuri de populație și până la individ), cunoașterii impactului măsurilor asupra multiplelor compartimente ale existenței.
Decizia perfectă, atitudinea corectă, gândul lui Dumnezeu rămân inaccesibile.

Totul a fost departe de ideal dar idealul a avut cel mai mult de câștigat.
Lozincile ‘zero covid’, ‘o singură moarte, e una prea mult’, ‘vaccinare totală’, ‘100% sigur și eficient’ sunt ofrande idealului.
La fel cum ‘testarea cum trebuie’, vaccinul perfect, ‘slujirea protocoalelor existente’, ‘decizia corectă’ sunt ofrande idealului.
Adevărul spunem că e undeva la mijloc. Dar știe careva care e mijlocul corect sau proporția ideală?

Ajung să mă întreb dacă nu cumva toate întrebările sunt de fapt o identificare de absolut. Dacă nu orice argumentație în cele din urmă tinde de fapt către apărarea diverselor forme de absolut. Pentru că orice argumentație mereu pătrunde în detalii. ‘Ascuțirea’ argumentului e o continuă îmbunătățire de precizie, nutrirea unui complet, unui definit, unui neschimbabil, unui capăt, unui lămurit. Unui așa și nu altfel. Orice întrebare nu încetează până nu atinge răspunsul care e același oridecâteori ai repeta întrebarea. Și nu încetează niciodată pentru că oridecâteori primești același răspuns nu e și dovada că ai ajuns la un capăt. Dovada presupune măsurarea, compararea cu ceva. Un ceva care trebuie și el măsurat și comparat cu altceva.

Prin urmare, întrebarea despre întrebare: cum evadăm metafizicului? Putem evada metafizicului? Nu de fapt întrebăm cum să scăpăm de gândirea simbolică utilizând gândirea simbolică? Cum să ne salvăm anulându-ne? Întrebarea despre întrebare este o întrebare transcedentală.

Poftim dilemă pentru știință, AI și extratereștri. Locurile unde ne proptim speranța de când Dumnezeu nu mai vorbește. Speranța că ceea ce ne este superior va veni, ne va rezolva problemele, ne va fi reper, ne va conduce, ne va salva de decizie, de ceea ce suntem, de noi înșine.

Dumnezeu este mort. Slavă Domnului.

Ambiți​​e: buna neascultare

​Un lucru care mi-a călăuzit căderea de la credință a fost ambiția. Nu a mea personală pentru că treaba cu ambiția e că nu poți avea vreodată destulă. Dincolo de glumă mă refer la tensiunea din conceptul de ambiție.

Ambiția de la cel rău pe care uimitor toți dușii la biserică o nutresc în ascuns copiilor lor. Cap și nu coadă.
Deși pentru orice ‘cap și nu coadă’ există un ‘cu capul în nori’ și o coadă în vecinătatea lui ‘cu picioarele pe pământ’. Cap și nu coadă poate fi oricând întors cu fundu’n sus.

Ce decidem în privința ambiției din moment ce ‘cap și nu coadă’ e bun dar inevitabil se plătește cu neascultare? Ambiția nu rămâne niciodată frumos compartimentată. Deci de la Dumnezeu sau de la cel rău?
Răspunsul mi se spune că nu-l voi găsi în biblie pentru că biblia e scris supus interpretării. Biblia e supusă confuziei (greșelii, păcatului) de care suferă și conceptul de ambiție.
Lămurirea o pot primi doar în prezența șoptirilor duhului sfânt. Duhul vorbește unde biblia muțește. Duhul lămurește unde biblia se împotmolește.

De la Dumnezeu, la biblie. De la biblie la duhul sfânt. De la duhul sfânt ajungem iar dați dracului pentru că duhul sfânt, cel cu lămuriri, cu certitudini, cu sensul adevărat, cu obiectivitate, e cel care unește. Unește pentru a naște noi religii. Duhul e dogmă și schismă în aceeași suflare.
Duhul sfânt reușește aceeași performanță care ne iese când ne descurcăm și singuri. Cu diferența că da, cu puțină inspirație.. vine mai repede.

Duhul e sămânța schismei. Unește pentru a dezbina. Dar tot răul spre bine: cu cât mai multă schismă a sensului, cu atât mai multă indecizie. Sau spune-i toleranță. Sau diversitate. Din constrângere și acestea că doar despre asta discutăm: despre idealul care ne tot scapă și babelul de la care nu avem răgaz.

Cu ambiție e rău, fără ambiție e rău. Rămâne să căutăm ambiția corectă în echilibru. Echilibrul corect care ce să vezi, doar Dumnezeu îi știe proporția potrivită. Care sperăm că ni l-a lăsat scris în biblie. Biblie care ne trimite la duhul sfânt. Duhul sfânt care ne bagă din nou în origine.

Și de la capăt, mai cu ambiție.

Mă asigur

Ca atunci când impun, s-o fac cum trebuie.

Întrebare pentru știință: ce e dincolo de știință?
Știința recunoaște că întrebarea o depășește deci dincolo de știință sunt întrebări.

Cine a spus că nu se poate răspunde prin lipsa unui răspuns?

Ce caracterizează întrebările dincolo de știință (theory of everything, ecuația lui Dumnezeu) ar fi răspunsurile care nu subscriu speranței/dorinței/pretenției de obiectivitate. Ce este obiectiv în răspunsurile dincolo de știință e că toate răspunsurile sunt subiective. Rămâne ca obiectiv doar că to​​tul e subiectiv. Desigur, ironia și paradoxul își fac de cap; sunt.. dincolo de orice limită.

Contemplarea dincolo de știință descoperă cum știința reprezintă meteahna căutării de reper. A referinței în care să ne ancorăm. A referentului la care să ne raportăm. Prescripția din afara universului pe care universul o împlinește. Nesupusă schimbării, anistorică, atemporală, fără referință către sine care s-o altereze din interior. Fără introspecție și corecție. Prescripția permanentă, emanentă și consecventă. Stă scris, noi împlinim. Cu centru, gravităm.

Universul e capul de imprimantă care țese după codul prescripției transcedentale.
Obiectele se supun și iau forma obiectului în sine (prescris).
Nu ne certăm cu natura pentru că e împotriva voinței naturii (stă scris).
Rugăciunea este doar laudă pentru că dorința e intervenție, supliment, păcat, uman (proscris).
Noi împlinim voia Tatălui, reperul fără greș. Scrisul, în sine. Numele, în sine. Pentru că este încumetare să i se dea nume. Conceptul, în sine. Pentru că este încumetare să-l definești.

Importantă la Prezența logosului e de fapt Permanența. Iar când e vorba de permanență, scrisul e superior vorbirii. Prezența, vorbirea, Eu sunt, e doar confort. Siguranța, pacea, deplinătatea, garanția provine din Permanență, din stă scris. Prezența nu e destul să fie prezentă. E adevărata Prezență dacă e și neschimbată și din totdeauna. Cu dublă afirmare, existentă prin sine, nederivată, cu identitate intrinsecă, definită complet, tautologică, absolutul fără nevoie de îndoială care să-l confirme. Absolutul absolut. Prezența prezentă.

Penița nu e literă spune prescripția. Dar penița mai face exces de cerneală. Stă scris și din scăpări nu doar din Permanență. Suplimentul de cerneală neintenționat, scursura, denaturează inocența literei. Sensul este pervertit. Intenția alterată. Păcatul întră în lume și aduce suflare (mustrare) de conștiință peste suflarea de viață. Greșeala, denaturarea, păcatul deja există când este de ales.

Știința trebuie urmată pentru că e cea mai de încredere să ne descopere cum și ce sunt obiectele în sine, întrebuințarea lor corectă, relațiile propice dintre ele și ierarhiile care trebuie respectate. Știința ne prezintă cât de minunat se potrivește totul. Cum e în Ordine. Chiar și în haos. Știința e descoperirea totului care merge ca uns.
Știința ne ferește de păcat. Avem nevoie de știință ca să aflăm ce stă scris, pentru ca atunci când impunem, s-o facem cum trebuie.
Și în știință se pitește speranța întoarcerii la timpul când greșeala nu mai este posibilă. Când noi nu mai avem de ales. Pentru că nu depinde de noi, e științific. Știința ridică voalul prescrisului. Știința corectează greșeala și imperfecțiunea care suntem. Suplimentul care suntem capătă un sens nou: de pată, dar ștearsă. Sau mai precis, mai științific, mai pe limba lui Isus: pată, răscumpărată.
Aici e pacea, umplerea golului, eternitatea, unirea cu prezența prezentă. Locul unde totul devine posibil. Locul unde totul lipsește. Prezența prezentă sau absența absentă.

Iată cum ‘In God we trust’ și ‘follow the Science’ găsesc că nu sunt nici măcar fețele diferite ale aceleiași monede.

Mă plâng

​E o senzație ciudată când umblu după definiția unui cuvânt și mă arunc imediat către sinonimele lui. Un sentiment că trișez, rămân dator, că mă bântuie încă o fantomă și ard fără voie altă jertfă Originii.​​

‘Descifrarea’ conceptului prin sinonime mă face să aflu în primul rând despre ce au în comun conceptele. Despre familia cuvântului (originea) nu despre cuvânt în sine. Nu despre nuanța particulară a cuvântului în speță.
Am putea spune că facem nedreptate conceptului pentru că-l ignorăm și în schimb îi privilegiem familia/tradiția/istoria din care face parte. De unde inevitabil urmează ‘prejudecăți’ cu privire la concept pentru că îi vom însuși sau confisca atribute care îi aparțin sau nu îi aparțin. Am aproximat, rotunjit conceptul. L-am diluat și redus în înrudirea din care este deja parte. L-am observat și ignorat. L-am adoptat și abandonat.
Posibil cândva să cresc rezoluția conceptului. Să intru în detalii și să cunosc mai mult despre concept în sine. Sau e posibil să nu o fac și să rămân doar cu impresia despre concept. Cu familiaritatea lui. Cu fantoma conceptului.

Postmodernismul ar spune că ne regăsim în această experiență.
Întâlnim o persoană pentru prima dată. Interogăm sau suntem interogați despre familia din care suntem parte, cum și unde am crescut, despre cunoștințele comune, educație, interese și preferințe. Definim și suntem definiți de alte ‘sinonime’, de surogate.
Dar vom ajunge vreodată la persoana în sine? Ajungem să putem articula cum diferă persoana de toate surogatele? Ajungem la individualitate? La originalitatea persoanei?
Poate că nu dar cel puțin ar părea că avem o direcție în care să insistăm.

Până să intervină post-structuralismul și să remarce că diferența e zero. Direcția în care insistăm e fix de unde am pornit. Originea dracului!
Inițiativa de a ajunge la ‘persoană/concept în sine’ e de apreciat, utilă și necesară. E și goană după vânt. Pentru că diferența e și ea o identitate, adică esență, adică platonism.
Diferența, identitatea, individualitatea, originalitatea, definirea (proper name) nu rămân permanente. Individul și conceptul sunt într-o continuă mișcare și schimbare.
A caracteriza individul sau a defini conceptul înseamnă a-i refuza dreptul la schimbare. Etichetarea e prescriptivă, e însoțită de imperativul că obiectul trebuie să rămână așa. Individul sau conceptul nu mai au voie să se schimbe pentru că nu se conformează etichetării. Etichetarea odată ce își manifestă prezența, luptă și ea pentru propria-i supraviețuire. Supraviețuire care dorește afirmare. Afirmare care dorește dominare. Dominare căreia nu-i rămâne ambiție decât Absolutul.
Intenția de a ajunge la individualitatea și originalitatea persoanei e parte din problemă – riscul atribuirii unei identități implică refuzul schimbării pentru că schimbarea amenință identitatea.

Astfel întrebarea: purtăm sau nu purtăm vinovăție când nu ne facem partea să cunoaștem conceptul sau individul cu adevărat?
Postmodernismul ar spune că purtăm. Pentru că urmărește ‘echilibrarea balanței’ în favoarea neprivilegiaților a căror identitate nu e recunoscută.
Post-structuralismul e mai lucid. Confuz de lucid. Răspunde prin a evidenția incertitudinea în problema vinovăției. Spune că și da și nu.
Da, purtăm vinovăție pentru că doar așa faci dreptate individului și conceptului.
Nu, nu purtăm pentru că ne-am îngropa sub o povară insurmontabilă. Neprivilegiații nu sunt imuni la creștere de moț. Conceptul sau individul ar deveni centrul existenței pentru că nici unul nici altul nu pot fi vreodată definiți și satisfăcuți pe deplin. Cunoașterea lor cu adevărat ar implica toată atenția. Identitatea lor ar asimila identitatea mea. ‘Slujirea’ lor e ‘neglijarea’ mea. Satisfacerea pe deplin a unui concept sau individ nu ar permite să existe ‘un următorul’ concept sau individ.

Să ignori e rău dar e bun. Să nu ignori e bun dar e rău.
Echilibrul nu e decât o altă extremă.

Derrida nu poate lucra doar cu ideea de ‘diferență’ pentru că trimite către identitate, definire (definiție), esență, secvență în timp, refuzul schimbării. De unde différance: tot o diferență, dar una explicit mereu amânată. O ‘identitate’ în continuă schimbare. Veșnic neterminată, nedeterminată, instabilă. Un paradox. Identitatea care se identifică cu lipsa identității.
Ca de altfel o ‘identitate’ care descrie bine conceptul, semnul, limbajul. Identifică dar niciodată nu surprinde destul. Nu te poți opri niciodată cu descrierea încât să identifici cu adevărat.
Nu doar că identitatea are o problemă, dar orice concept are o problemă pentru că implică identitatea cu problema ei.

Ne plângem când nu ne este recunoscută identitatea pentru că suntem discriminați. Ne plângem când ne este recunoscută identitatea pentru că ni se refuză dreptul la schimbare.

Dar cel mai mult mă plâng că mă plâng. Pentru că mă plâng, deci exist.