Veșnicia poveștii

Am mai arătat cum Epistola către Evrei (cap. 10) pune în gura lui Isus cuvintele aproximative ale unui psalm (cap. 40), fără să aibă „precedent” în evanghelii. Cele trei „citate” hristice din 1 Corinteni au în comun ecoul evanghelic. Pavel are și el un moment de creativitate maximală. În 1 Tesaloniceni 4:15 anunță că profețește despre sfîrșit „prin Cuvîntul Domnului”, fără să „citeze” din evanghelii, ba chiar contrazicîndu-le un pic. Limbajul e exact cel al Septuagintei din 1 Regi 13 de exemplu (versetele 1, 2, 5, 32). En lógo kyríou nu apare niciunde altundeva în Noul Testament și marcheză fără dubiu descoperirea oraculară.

Să rezumăm. Primul „martor” al lui Mesia nu l-a văzut pe Mesia decît cum l-au văzut și alții, în suluri și-n al treilea cer. L-a cunoscut pe Isus exact așa cum l-a cunoscut și Ellen Gould White în secolul al XIX-lea. Ne tot spune ce opinii are evreul care l-a văzut pe Dumnezeu. Ne tot amenință că evreul ăla se întoarce din cer cu vechiul foc vorace al Slavei lui Iao – să mănînce carne, să respire duh. Ne tot înghesuie pe altar, cerîndu-ne bani pentru dreptul de a arde sub umbrela feroce a unui nume nou (apropo, corintenilor, cărora se laudă că nu i-a jecmănit, le spune că i-a tîlhărit pe macedoneni de dragul lor – 2 Corinteni 11:8). Împlinește astfel profețiile vechilor suluri care prevedeau convergența neamurilor la Ierusalim – cu aur și jertfe.

Două mii de ani mai tîrziu noi punem încă botul. Kazantzakis are dreptate.

Și eu am Duhul

În Galateni 1, Pavel folosește patru prepoziții pentru a nega, sub aspecte subtil distincte, vreo filiație umană pentru proclamația lui – apó, diá, katá, pará (v. 1, 11, 12). Tot ce știe el despre Isus e de la Isus. Nu de la vreun Isus istoric prin intermediul vreunui martor, ci de la Isusul viu, prin comunicare directă.

Atunci cînd scrie în 1 Corinteni 11:23 „am primit de la Domnul”, Sinodala face bine să sublinieze singularul revelațional subliniat de Pavel: „eu de la Domnul am primit”. Pavel nu citează vreun document sau vreo tradiție care să conserve mantre. El îl citează pe Isusul ceresc. Și face asta încastrînd cuvintele Jertfei în propria învățătură cu privire la cum trebuie consumată Jertfa.

Celelalte două instanțe de invocare a unei opinii hristice, tot în 1 Corinteni (7:10-11 și 9:14), sînt și mai interesante. Divorț și bani – nimic revoluționar, nimic teologic, nimic revelațional. Doar două opinii halahice perfect rezonabile pentru un fariseu. Pavel își rezervă în ambele cazuri dreptul să extindă, să nuanțeze, să contrazică, să respingă pe de-a-ntregul dacă conjunctura o cere.

Nu e exclus ca mici colecții de logia hristice să fi început să circule deja. Sursele lor sînt clasice – exegeza sulurilor (Deuteronomul despre divorț și bani) și extazul mistic (răscroind creativ vechi idei). Pavel își arogă în tot cazul dreptul să aibă propriile opinii, ba chiar să propună el însuși doctrină hristică.

„Și dacă l-am cunoscut pe uns kata sárka, acum nu-l mai cunoaștem kata sárka”. Israelul cărnii e cu totul irelevant în proclamația paulină. „În Hristos Isus, nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur”. Făptura cea nouă a lui Israel e Duhul. A fi în Hristos nu trece prin Isusul biografiei. E suficient să Duhnești.

Miros de Hristos, parfum de gnoză

Trăiți în dragoste, după cum și Unsul ne-a iubit și s-a dat pe sine pentru noi ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu. E limbajul sacrificial al Vechiului Legămînt, desfășurat în perifrază pentru iubirea Unsului, sugerînd deja că „a trăi în dragoste” e a jertfi. Euodía e aroma plăcută a cărnii mistuite de Duh (nu stingeți Duhul!).

Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu… care răspîndește prin noi în orice loc mireasma cunoștinței (gnosis) lui. În adevăr, noi sîntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă (euodía) a Unsului – de la moarte spre moarte pentru cei ce sînt pe calea pierzării, de la viață spre viață pentru cei ce sînt pe calea mîntuirii. Participăm noi înșine la sacrificiul ambiguu al Hristului. Defilarea triumfală e spre flacăra de pe altar. Acolo, în focul veșnic, e pomul cunoștinței binelui și răului. Unsul miroase și a iad.

Am de toate și sînt în belșug. Sînt bogat de cînd am primit prin Epafrodit ce mi-ați trimis – un miros de bună mireasmă (euodía), o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu. Pînă să judece îngerii, trupul însîngerat al Unsului parfumează buzunarele apostolului. Pentru că Hristos a mirosit întotdeauna și a bani.

Cam asta e povestea.

Carul cu boi

Muzica sferelor a devenit cantilație la lectura sulurilor în cultul sinagogii, psalmodie în lectura codexurilor în liturghia bisericii. Literele încă au nevoie de vibrație să prindă zbor. Și preferă să ancoreze mișcările spiritului, condamnînd superstiția, denigrînd teurgia, disprețuind polifonia glosolaliei.

Proiectul filonic a constat tocmai în a demonstra că Moise e adevăratul șef al adevăratei școli filozofice al adevăratului Unic zeu. Bineînțeles că Israelul moșit de Moșe, deslușit prin prisma infinit refractantă a Spiritului, e Logos-ul. Pavel nu face decît să recunoască faptul banal că Spiritul nu are cum să fie în posesia exclusivă a vreunui sînge, pentru că nu-i în posesia sîngelui. Evangheliile trebuie să construiască apoi idol evreiesc pentru națiunea legămîntului niciodată negat de Pavel.

Căutați paradidomi în evanghelii. Nu înseamnă „a trăda”. Botezătorul e și el paradidomi. Iuda nu e subiectul, ci instrumentul lui paradidomi. Isus călătorește de bunăvoie de-a lungul unui lanț de predări – Tatăl îl paradidomi, Satana din Iuda îl paradidomi, preoții îl paradidomi, Pilat îl paradidomi. Isus însuși paratithemi sufletul în mîinile Tatălui, închizînd cercul predării. Nu-i de mirare că texte extracanonice l-au exculpat integral pe Iuda.

Imediat după faimosul său testimonium, Iosif Flavius ne povestește despre un evreu, specialist în suluri, care a luat bani și bunuri de la o patriciană din Roma, simpatizantă a lui Iao, sub pretextul că le duce la Ierusalim. Și le-a însușit împreună cu trei tovarăși. Le-a mai mirosit și altora, dar să speculăm voios: eu zic că evreul ăsta e Pavel al nostru. Cînd a fost pus pe fugă din Roma, și-a dat seama că trebuie să ofere un produs mai bun decît o vagă simpatie religioasă pentru un centru îndepărtat. Unsul e templul portabil, săracii de la Ierusalim sînt pretextul etic perfect, oricum apostolul merită să trăiască din evanghelie.

Sacha Stern explică, într-o scurtă contribuție la un volum colectiv mai vechi, cum aratul Ierusalimului în 135 e posibil să fie doar o legendă livrescă născută din suprapunerea a două tradiții divergente – una romană, care știa că sulcus primigenius e ritual de întemeiere, și una iudaică, care știa că profețiile se împlinesc. Cea din urmă citea texte precum Mica 3:12. Cea dintîi folosea vechile descrieri de ritual în simbolistica numismatică, fără să mai înjuge cel mai probabil vreun bou la vreun plug. Hadrian bătea monedă cu aratul Ierusalimului, proclamînd astfel alegoric victoria romană. Rabinii vedeau moneda și ziceau na, împlinire a profeției. La intersecția a două jeturi de propagandă se naște istoria.