Faza doxologică

Strîns legat de discipol e verbul imperativului hristic „urmează-mă!” (ἀκολουθεῖν). Nici acesta nu apare în epistolele canonice decît o singură dată, cînd Mesia e Petra care îi secondează pe exodici cu cantina prin deșert (1 Corinteni 10:4). Îl avem însă și în Apocalipsa 14, unde faimoșii virginali se țin scai de Miel. Apocalipsa e încununarea creștinismului paulin, reunind colajul de texte cu extazul vizionar. Incelii celești nu fac ucenicie, ci defilează la pas prin Sionul strălumesc. E adevărat însă că germinează aici zelul martiric care va colora și discipolatul lui Ignațiu, cel care, deși episcop, știe că devine ucenic doar mucenicindu-se. Apropo, încă n-am găsit μαθητής mai devreme de epistolele antiohianului în literatura creștină extracanonică.

Se prea poate să vă întrebați cum a rezistat atîta vreme (poate vreun secol) creștinismul fără poveștile și predicile din evanghelii. Foarte simplu: prin poezie. Recitiți vă rog Odele lui Solomon. Înainte să-i pută a staul și să aibă părinți cu buletin, Hristosul se știa deja prelins din sînul Tatălui într-o anonimă, ca toți pogorîtorii. Grăia în stilul psalmilor, făcea teologie paulină (minus alarma eschatologică) și scălda binemăritorii în ioanină (filonică vreau să zic) lumină. E Hristosul slavei, și e perfect de ajuns pentru o vreme.

Arcul istoricizant al mitului creștin se vădește mult dincolo de evangheliile Noului Testament. Detaliile pululează. Legenda explodează. Listele se dilată. Aflăm mai tîrziu cum îi chema și pe cei 70 de ucenici, nu doar pe cei 12. Aflăm ce visa nevasta lui Pilat. Aflăm cum le chema și pe cămilele magilor etc etc etc. În excrescența mea favorită, Pavel însuși botează un leu. Mă duc să-mi scald mîța.

S-a născut Mesia

Ați observat că în pasajul din 1 Corinteni 15 discutat anterior apar pe același palier ierarhic „cei doisprezece” și „apostolii”? Că limbajul epistolelor canonice mai cunoaște, un nivel mai jos, „frații” (ca în versetul 6 din același capitol) și „sfinții”? Dar că niciunde în afara evangheliilor și Faptelor creștinii de orice rang nu sînt numiți „ucenici”? Ce reflectă oare absența discipolatului din lexiconul creștinismului timpuriu?

Nici Vechiul Testament grecesc nu cunoaște figura școlerului. Și e normal să fie așa, de vreme ce primul rabin din tradiția ebraică e ben Zakkai, care se afirmă abia după distrugerea celui de-al doilea templu ierusalemitan. Evangheliile și Faptele sînt producții din jumătatea de secol de după 70 e.n. Ele apar în dialog și la concurență cu nascentul iudaism rabinic. La început n-a fost așa. Isus nu era rabin, nu ținea discursuri, nu rostea pilde, nu făcea minuni. Abia dacă se năștea sub lege, murea sub puterile veacului acestuia și învia întru gloria vieții eterne. Vorba apostolului: „n-am avut de gînd să știu între voi altceva decît pe Isus Hristos, și pe El răstignit”.

Tot ce pare să conteze în proclamația paulină e realizarea tipologiei mesianice sugerate de lecturile Duhului din vechile suluri. Hristosul lui Pavel nu e istoric, e viu. E mai ales întregibil în trupul mereu multiplicabil al îndumnezeiților. ”Hristos în voi, nădejdea slavei.” Marele eveniment care declanșează apocalipsa paulină nu e istoric, e hermeneutic. La plinirea vremii, mahrama a căzut de pe fața inspiraților cititori ai venerabilelor texte. Acestea prefiguraseră dintotdeauna un Israel resorbit în zeul său. Cartea bîntuită de vizionarul demistificator naște pe Mesia.

Tind să cred că sectanții Unsului și-au început într-adevăr cariera în intervalul dintre instaurarea controlului roman direct în Iudeea (6 e.n.) și distrugerea Templului. În loc ca lumii lui Alexandru să-i succeadă împărăția sfinților Celui Preaînalt, teologia Păcii Romane dicta sorții imperiului. Profeția lui Daniel nu se putea să fi fost o prostie. Se impunea deci revizuirea viziunii. Noroc că prorocii nu știu niciodată ce vorbesc. 1 Corinteni 15 este și capitolul din autenticele pauline cel mai impregnat de Daniel.

În acest prim moment al iudaismului cuceritor, misiunea paulină e perfect confortabilă cu persistența sacrificiilor de la Ierusalim. Unsul e spiritualizarea lor portabilă, adaptată la diaspora elenizată, unsă cu alifiile filozofilor și șprițurile misterelor. E victoria tainică a zeului singuratic și fără idol de la Templu, mediat de înscripturarea lui post-exilică. Unsul nu e încă preot. Epistola către Evrei e, precum Evangheliile, răspuns la catastrofa Templului.

Atîta vreme cît a durat Templul, sulurile vechi (Septuaginta plus ceva enohice) au fost de ajuns. Epistolele nu se vor scriptură. Ele sînt doar lanțurile care încearcă să îmblînzească Duhul interpret. Odată distrus templul și cultul jertfelor, e nevoie nu doar de un substitut și o nouă Torah. E nevoie ca Duhul să se întrupeze în Magistru, ca victoria imaginației hermeneutice să-și capete eroul istoric. Doar așa se poate salvgarda evreitatea zeului biruitor. Doar așa Israelul e și vechi, și nou. Schema Mesianică începe să se scufunde în biografie, gesticulație și oracol. Și, pentru că apare Rabinul, apar discipolii.

Ăsta e frumosul paradox al creștinismului: nimic mai mitologic decît Isusul istoric. Acesta e doar soluția de avarie la succesul Hristosului paulin, încununat de catastrofa Templului.

Ploaia care va veni

Prefață: nu toți țiganii!

Îmi amintesc din perioada când câștigam experiență de viață – salahor prin Spania – cum povestea cineva de un grup de țigani care-și avea planul de descurcat ceva de genul: achiziționează apartament într-un bloc, pune puradeii să-și facă nevoile pe casa scărilor, așteaptă prețul întregului ansamblu să ajungă de rahat, cumpără apartamentele, zidește palat la Românica.
Cât e legendă, cât întâmplare, cât ambiția povestitorului nu știu.

În orice caz, dacă am încerca un reducționism am ajunge posibil în vecinătatea unui mit al „exploatării haosului”, exploatării prin haos. Sau mai precis la a face uz de un paradox în jurul haosului: paradoxul „haosului controlat”. O contradicție – pentru că tipic am spune că dacă ceva e haos, atunci nu-i controlat și dacă-i controlat, atunci nu-i haos.
Deci vorbim despre ceea ce e și nu e haos. Din perspectiva unei părți (a locatarilor), se vede haos. Din perspectiva celeilalte părți (a bișnițarilor), nu e haos. Din perspectiva noastră (a spectatorilor), e ceea ce e și nu e haos.

Tangențial ar mai fi o analogie pe care o putem face: contemporanii noștri de germinare de istorie – trumpiști și tech bros – sunt niște țigani. Căcăcioși de haos controlat ca să ne vindem ieftin.

Dacă odinioară m-ar fi gâdilat un blestem despre îndreptarul judecății de apoi, zilele astea o atârn mai hermeneutic: cuvântul învârte rândul. Orice construcție e și craca de sub picioare. Și așa își face loc încă o gură de aer.

Vorba inspiratului:
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate