Tradiția trădării

O să ziceți bine bine, da’ prea știe Paulică detalii istorice, dă pildă în noaptea în care a fost vîndut… (1 Corinteni 11:23). Nicidecum! Căci și vîndut, și trădat, și orice mai găsiți prin infidele versiuni sînt echivalări post-evanghelice ale banalului predat (παραδίδωμι). Or, Paulică ne spune el cu gurița lui ce va să zică: Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispășire… Domnul nostru, care a fost dat (παραδίδωμι) din pricina fărădelegilor noastre… El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat (παραδίδωμι) pentru noi toți… Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine Însuși pentru mine… Hristos ne-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine pentru noi (Romani 3:25; 4:25; 8:32; Galateni 2:20; Efeseni 5:2). Pînă și imitatorul lui Paulică și-a făcut bine lecțiile: Dumnezeu se dă pe sine. Nici picior de iudă prin povestea paulină.

Bine bine, da’ de unde știe Paulică că era noapte? Păi, e la mintea cocoșului: noi nu sîntem ai nopții, nici ai întunericului… odinioară erați întuneric, dar acum sînteți lumină… împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac… El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului (1 Tesaloniceni 5:5; Efeseni 5:8; 6:12; Coloseni 1:13). Nadirul coborîrii din lumină e în noaptea predării de Sine (nu mai vorbim că Paștele se mănîncă noaptea – 1 Corinteni 5:7). Apropo, verbul din 1 Corinteni 11:23 e un imperfect, nu un aorist – traducerea hipercorectă ar fi în noaptea în care era predat, iar cea naturală pre rumînie în noaptea predării sale. Nu e vorba de un incident printre altele în noaptea cu pricina, ci de însăși totalitatea acțiunii nocturne, de natura însăși a întunericului. Din nou, nici urmă de iudă pupăcioasă.

Cicero are un paragraf delicios în De divinatione, discutînd ce sens ar fi avut ca primul JC să fi știut de la început cum avea să sfîrșească: Quid vero Caesarem putamus, si divinasset fore… quo cruciatu animi vitam acturum fuisse? Primul demnitar roman îndumnezeit murise rușinos, trădat și lăsat ore întregi sub statuia ginerelui devenit diavol, pînă s-au îndurat niște sclavi să-l adune de pe jos. Unsul Domnului avea să-i ia fața celui ce-a murit în binecuvîntată ignoranță. Al doilea JC avea să meargă la rușinoasă moarte pe-un drum deschis de profeție, în deplină beatitudine masochistă, iubindu-se cu trădătorul.