Jocul poate continua

Scriam în vară: „Israel e Fiul dat de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Nu Israelul cărnii, ci al spiritului, trecut probabil prin pocăința botezului ioanin și, desigur, prin anagogia filonică.” Puneam bemolul „probabil” în dreptul Baptistului pentru că relația primilor creștini cu secta lui Ioan e fundamental complicată. Să remarcăm deocamdată că Ioan e mai bine atestat decît Isus, măcar pentru că Iosif Flaviu oferă în cazul celui dintîi detalii intruvabile în surse creștine.

Pavel nu-l menționează niciunde pe Ioan. Dacă n-ar fi dubioasa Epistolă către Efeseni, nici n-am ști că vorbește de botezul cu apă. Iar corintenilor le spune din capul locului că nu-i treaba lui să boteze. Mai important, Pavel derivă botezul din povestea exodului (și Ioan, printre alții, boteza în Iordan pentru a recapitula nașterea nației) și-l colorează misteric cu descărnarea Unsului. Pentru că, la Pavel, botezul e-n duh – și e mai curînd pe dinăuntru (Duhul se bea – 1 Corinteni 12:13; vezi și pomenitul 10:4, sau Efeseni 5:18).

Pavel nu știe ca Isus să fi fost botezat de Ioan. Din nou, nu fac afirmații despre vreun individ de acum două milenii, ci despre corpul de texte atribuite îndeobște autorului Pavel, așa cum le avem noi azi. S-ar putea argumenta chiar că, dată fiind teologia realiilor pauline, Hristosul antitipic nu-și poate fi deopotrivă tip – singurul botez prin care a trecut Logos-ul fiind cel al morții. În moartea lui participă, după tipic, și înduhovniciții, întregind jertfa de pe altar.

Istoricizind Unsul, evangheliile trebuie să explice specificitatea creștină în contextul botezurilor din epocă. Aleg astfel să ancoreze misiunea iudaică a Mîntuirii în practica baptistă a lui Ioan. Sînt în ultimul sfert de veac specialiști care sugerează că măcar parte din Q a fost de fapt material atribuit inițial lui Ioan Botezătorul. Dacă e să punem la socoteală și vechi sau noi voci care detectează în Marcu aceleași mari teme, instrumentate narativ diferit, poate că nu vorbim de tradiții multiple, ci de un singur corpus de materiale baptiste deturnate de povestea Unsului. Poate că Hristul paulin a îmbrăcat hainele Vocii din pustiu pentru a-și recupera sîngele evreiesc.

În felul acesta, spre disperarea ilariantă și a unui Carrier, și a unui McGrath, poate că Isus e și mit (paulin), și istorie (baptistă). Capra și varza se pot devora una pe alta la infinit.

Ceea ce contează cu adevărat

Are vreo importanță că Isusul primei proclamații creștine a fost o fantezie profetică? Niciuna. Vă spuneam încă din al treilea text publicat aici, acum șaisprezece ani, că e absolut firesc ca povestitorii să-și organizeze viața în jurul unor povești. Contează că istoria Coranului e mai complicată decît ar vrea-o textul Coranului? Nicidecum. Ne privește că zeul pe care-l penetrează Israel cu privirea există doar în cerul filozofiei? Deloc. Ne doare pe undeva că Hesse îl taie pe Buddha în două? Nu tot woke sfîrșește Siddhartha?

Hristul și anti-Hristul una sînt. Toate poveștile ne mîntuie. Toate poveștile ne pot justifica crima. Nu face nici cît negru sub unghie ce fel de om a fost Isus. Contează doar ce fel de om ești tu.