Domnul zeu, Doamna zi

Sînt, în reflexul adorabil al celui care sare la bătaie cînd îl înjuri de mamă, două păcate: reacția asta nu e decît „exces de corectitudine politică” (pentru că nimic n-o face pe mama ta specială, în afară de faptul că e a ta) și semn de gravă imaturitate emoțională (pentru că mama ta, ca orice mamă, n-a fost decît om – și bună, și rea, și demnă de prețuire, și demnă de dispreț). Violența celui înjurat de mamă nu e decît blocaj în stadiul oral – stadiul ad-orației. Omul care a acceptat să crească știe că mama care l-a zămislit, protejîndu-l în însuși trupul ei, e mama care îl aruncă în lume (Geworfenheit), pradă cruzimii, indiferenței, imaturității, insuficienței, absenței ei (ale lumii și, mai întîi de toate, ale mamei înseși).

Aceleași păcate îl bîntuie pe cel înjurat de Tată. Am mai spus-o: Dumnezeu se nutrește inevitabil dintr-o formă de cenzură a gîndirii, însoțită de poliția limbajului și a reprezentării – pe de o parte; iar pe de alta, credinciosul nu poate să nu fie naiv moral – împarte lumea în buni și răi (el fiind mereu de partea bunilor), vede în opoziție pe Diavolul (cel pe de-a-ntregul dincolo de bine, de izbăvire), face orice (inclusiv relele cele mai mari) în numele Tatălui ultragiat. De aceea, dualismul apocalipticii creștine (ca al oricărei apocaliptici) e infantil și, în ultimă instanță, imoral.

Primul cîmp de bătaie (Armaghedon) al oricărei apocalipse e sinele. Aici – în sine – se cultivă neputința învățată de a integra binele și răul lumii. Și de aici – din egoismul luptei cu sinele – se naște violența. Nu e de mirare că Augustin, cel care hotărăște să facă război cu animalul incontrolabil din sine, ajunge foarte ușor la concluzia că e în regulă să impui altora cu forța credința ta (Isus-ul tău). Violența față de semen decurge din violența față de sine. Toți jihadiștii fix asta ne explică – războiul sfînt începe cu lupta împotriva firii. Război civil în care ambele părți (și binele, și răul din sine) cad victimă (pentru că oricine cîștigă e Cain – violența oricărui bine e abjectă).

Etimologic, doar o bifurcație de gen gramatical separă zeul de ziuă – ambele cuvinte sînt forme ale aceluiași etimon indoeuropean care denumea „strălucirea cerului” (Jupiter, suveranul trinității capitoline, e, din aceeași rădăcină, „Dumnezeu-tatăl”). Carpe deum – înșfacă-l pe Dumnezeu și nu-l lăsa să fugă de lumina dimineții, cum a făcut Iacov la Iaboc. Satanistului, care descoperă virtuțile Diavolului (dintre care de căpătîi e nesupunerea), trebuie să-i răspundă teistul care înțelege că Tatăl are și părțile lui de umbră (începînd tocmai cu violența de care, din povestea potopului încoace, încearcă să se pocăiască). Tolerăm astfel matur propria ambiguitate morală. Și învățăm în sfîrșit să iubim.

Gabriel, frate de cruce

Situata cumva in continuarea a doua carti anterioare – Nebunia de a gandi cu mintea ta si Asteptand o alta omenire – Isus al meu ne opreste insistent in frumoasa intersectie a adevarului cu binele. “Dumnezeu si Isus nu sunt decat personaje intr-o capodopera a spiritului uman.” “Ca sa poti face cu-adevarat hermeneutica Bibliei, [trebuie] sa nu crezi, ca un copil mare, in mitul ei.” “Dumnezeu e… in buna intilnire cu celalalt.” La rascrucea asta de drumuri deplingem “mintile adanc avariate” ale celor care rateaza simburele etic tainuit de coaja epica, mitologica a crestinismului. Pentru ca “important nu e daca Dumnezeu exista, ci daca dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noi”.

Ca sa-l incifreze pe Isus-ul sau “marmoreean”, dezghiocat din zorzonul povestii, Liiceanu recurge la definitia de sine a lui Socrate (din Theaitetos) ca om a-topṓ-tatos – fara-de-loc in lume, extrem de ciudat, bizar sau, cu un termen drag mie, excentric. Anomalia reprezentata de Isus (ca om desavirsit) tinde sa se prabuseasca – are dreptate Liiceanu – in aporia surprinsa delicios in carte in (cautati-l!) “syllogismus diaboli”. Or, exact in asta consta exceptionalismul socratic – in curajul de a-i pune pe oameni in incurcatura (cum traduce Andrei Cornea textul platonic), de a-i inchide in aporie (confuzie, mirare, deruta). Pentru ca arta socratica de mosit idei (maieutica) nu-si refuza cruzimea de arunca la gunoi rebuturile – idolii (iluzia, fantasma, vagabondajul gratuit al ratiunii dezlegate de constringerile adevarului – “paralogismul baroc al dogmei”). 

Credinta, s-ar putea spune, e iesirea lasa din aporie – investitia emotionala intr-un raspuns arbitrar la o chestiune indecidabila. E refuzul fudul al “ascezei epistemologice” pe care ne-o impune dragostea de adevar. Liiceanu ilustreaza sofistica credintei chiar si cu nume populare sau dragi – crestinismul esentializat al lui C.S. Lewis si angelologia lui Andrei Plesu. Credinta ar trebui mai degraba “sa ramana in ceata prelucrarii personale a intrebarilor, sperantelor si angoaselor fiecaruia dintre noi”. Nu pot decit sa-i urez si lui Gabriel Liiceanu bun venit pe cruce!

Dar, pentru ca tot sintem la capitolul patimi, hai sa trecem in revista si citeva dintre ezitarile cartii. Scrie Liiceanu: “Bisericile n-au purtat in general lupte pe tema valorilor cardinale ale umanismului crestin, ci mai cu seama pe tema dogmei de sorginte mitologica.” Se corecteaza imediat, pomenind exceptiile donatismului si a Reformei. Nu era cazul. Condamnarea donatismelor e tocmai apararea dreptului ilicit de a face dogmatica in raspar cu etica – dreptul povestii de a batjocori si persecuta adevarul. Iar aceasta lupta e lupta de capatii si dintotdeauna a Bisericii. Un curent restaurationist (nume impropriu, de vreme ce vrea sa reia revolutia etica a evangheliilor) – in care putem, fara probleme, incadra si multe ateisme – bintuie istoria crestinismului.

Sint probleme si in conceptualizarea “libertatii non-gravitationale” ca monopol divin. Avem kenoza, auto-limitare divina – ne spune un Jürgen Moltmann – chiar in actul creatiei, iar von Balthasar (pomenit chiar de Liiceanu) vorbeste despre “kenoza eterna” din interiorul “trinitatii imanente”. Fenomenologic, subiectul (chiar si subiectul divin) e imposibil in afara limitarii (a gravitatiei). Iar Genesa 1 sugereaza o inevitabila pluralitate in Dumnezeu.

Apoi, avem o tradarea a eticii seamanului chiar in Biblie – in sciziunea dintre Vechiul si Noul Legamint. Crestinismul are, in Isus insusi, o relatie ambivalenta cu propria evreitate (antisemitismul nu e un copil din flori al evangheliei). Biserica il paraziteaza pe Isus (cautind sa acumuleze, in numele Lui, un “capital de putere”), dar si Isus il paraziteaza pe Moise in goana dupa capital de legitimitate.

Cind pune plusurile si minusurile crestinismului in balanta, Liiceanu il lauda pentru productia artistica. Dar nu exista nicio linie directa, univoca si ineluctabila intre crestinism si istoria arhitecturii, a muzicii, a sculpturii si picturii (cu alte cuvinte, nu stiu sa deosebesc arta crestina altfel decit sub raportul continutului mitologic). Chiar si sub aspect moral, pe masura ce se coace in noi, modelul hristic e depasit – Isus n-a condamnat niciunde sclavia sau abuzul de minori. Nici n-a laudat libertatea de constiinta (Liiceanu identifica corect “crima contra spiritului” – “cenzura constanta a libertatii gandirii” – ca adevaratul pacat impotriva Duhului Sfint).

Sint de acord ca putem detecta in valorile umanismului “adierea fundamentului transcendent” – insa numai daca admitem si ca nu poti fi latin daca n-ai supt din tita lupoaicei capitoline. La fel, Dumnezeu e “conditia de posibilitate a binelui” – doar daca realizam ca si raul isi are temeiul in El. Pentru ca Dumnezeu e primul personaj biblic care se caieste. Asa cum Liiceanu il prefera pe Isus lui Yahweh (pe urmele simpaticului Marcion), si eu prefer prima venire a lui Isus celei de-a doua. Pentru ca moartea lui Dumnezeu e, intr-adevar, iesirea din scena a maestrului care si-a vazut discipolii maturi (si, de ce nu, o binemeritata sabatizare). Iar omul copt n-are nevoie de baile de singe ale Apocalipsei pentru ca sa paseasca, liber, dincolo de bine si rau.

O viata de om

Avatarurile povestii

Chiar in interiorul povestii, sau in imediata ei vecinatate, Duhul se inspira dintr-o multitudine de scripturi trecute cu vederea de cei care vor sa-i puna Duhului zabala. Autorii NT citeaza din sau elaboreaza conceptual pe texte extracanonice. Iar Parintii, incepind macar cu Iustin Martirul, ne spun ca si filozofii grecilor au profetit despre Isus. Nu degeaba Virgiliu e ghidul lui Dante in cerul crestin.

Apocalipticismul iudaic, in diferitele lui intrupari si bine incadrat in istoria profetismului antic, e exhaustiv documentat. Merita sa remarcam ca si celelalte doua invataturi evanghelice au pedigriul lor. Filozofii faceau de sute de ani critica cultelor singeroase ale antichitatii. Ashoka interzisese sacrificiile animale inca din secolul III a.Chr. – si stim sigur ca reformele lui au avut ecouri dincolo de subcontinentul indian. Comunitatea de la Qumran denunta chiar din interiorul iudaismului Templul de la Ierusalim, refocusind loialitatea lor religioasa pe o preotie cereasca.

Revalorizarea periferiei avea radacini chiar in Vechiul Testament. In interiorul povestii, Israel – natie de preoti/imparati – se naste dintr-o comunitate de nomazi ajunsi sclavi. In istorie, evreul este cel mai probabil continuatorul etnic al pestritului habiru din epoca imperiilor de bronz. Yahweh e pastorul imigrantilor, al mercenarilor, al minerilor si transhumantilor. Ce aduce nou Noul Legamint e moartea zeului national si nasterea subiectului, a individului – si ea cu moase printre pagini.

In contextul asta, merita subliniata din nou eroarea celor care vor sa confiste Duhul pentru ideologii de dreapta. Religia Bibliei este de la un capat la celalalt, in filonul ei cel mai substantial, revolutionara – in sensul politic al cuvintului. Critica imperiul si templul, desi – impartasindu-se din pacatul dintotdeauna al revolutiei – cauta sa edifice Imparatia sub pumnul de fier al Marelui Preot. Si da, religia sclavilor nu poate sa nu fie instrumentul reactiunii. Deci confiscati, va rog!

Intorcindu-ne la oile noastre, e clar ca oricine abordeaza onest scripturile crestine nu ajunge decit la concluzia lui Laplace – “nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Nu e nimic in Biblie care sa se sustraga evolutiei geniului omenesc. Reusitele si prostiile Bibliei sint toate ale noastre – pentru ca nimic nu e mai omenesc decit sa ne facem zeu dupa chipul si asemanarea noastra. Asa cum e clar ca le datoram enorm excentricilor care ne invata ca fiecare dintre noi e centrul lumii. Si ca, in cele din urma, niciunul dintre noi nu e centrul lumii. Buda, Isus, Copernic, Darwin, Freud.

Nu ne ramine decit un pariu pascalian cu fundul in sus: ce te faci daca singura viata care ti-e data e aia pe care o pierzi pregatindu-te pentru o alta?

Neputinta povestii

Nu, nici macar in povestea evangheliei profetiile nu se implinesc. Inaintea lui Pilat, Isus e nevoit sa recunoasca: „Imparatia Mea nu e din lumea aceasta”. Imparatia a venit, dar trebuie sa mai vina o data. Eschaton-ul e doar „inaugurat”, adica traim de 2000 de ani intr-un sfirsit fara sfirsit. Profetiile se implinesc inca zi de zi, pentru ca nu s-au implinit niciodata. Isus e Domn – dar pina una-alta aparatorii credintei sint Trump si Putin. Nu mai vorbim ca, tot in marginea povestii, unii vor sa reconstruiasca templul de la Ierusalim.

Povestea evangheliei e complet neputincioasa si in confruntarea cu fanii ei. Crestinul nu are niciun avantaj moral fata de alti credinciosi sau fata de necredincios. E la fel de lacom, de prost, de nesimtit. Sau de bun, umil, destupat. Isi bate nevasta la fel de mult. Isi fute copiii – macar metaforic, daca nu si pe bune – la fel de mult. Minte si copiaza la examen cot la cot cu restul lumii. Mai rau, tradeaza chiar in biserica invatamintele povestii – reface ziduri de despartire, inventeaza noi jertfe si fabrica noi masti in dosul carora sa piteasca, fara prea mult succes, coltii si coarnele fiarei.

A, si vine ca boul pe O2 sa arate cu degetul sloganuri pe care le-am imprumutat din evanghelie („adevarul va va face liberi”) sub steagul unui slogan pe care nici macar nu l-a gasit in Biblie – sola scriptura.

Puterea povestii

Cind spun ca evanghelia e doar o poveste nu inseamna ca incerc sa fug de tilcul povestii. Dimpotriva. Povestea evangheliei e plina de invataminte pentru cel care o citeste corect, fara prejudecatile credintei.

Prima si cea mai importanta morala a povestii evangheliei e ca nicio jertfa de animal nu te poate „apropia de Dumnezeu” – adica nu te poate face mai sfint decit esti deja. Daca punem la socoteala si ca, in poveste, Isus inviaza, adica nu e deloc o jertfa pe care te poti baza, pricepem ca evanghelia e chiar mai categorica: NICIO JERTFA nu te poate face mai sfint decit esti deja. Poate sa coboare Dumnezeu insusi din cerul povestii, nu are cum sa adauge vreun dram de sacru vietii tale. Esti sfint, asa cum Dumnezeul pe care ti-l imaginezi e sfint (sau nu). Apropo, Isus moare ca Dumnezeu. De inviat, invie doar Omul. Povestitorul.

A doua morala a povestii evangheliei, strins legata de prima si deloc mai putin importanta, e ca centrul e pretutindeni, mai ales la periferie. Templul e irelevant, pentru ca tu esti templul. Niciunde nu e mai prezenta „slava Domnului” decit in pleava societatii. Oamenii de nimic sint tot ce avem mai de pret – axa lumii, pomul vietii, muntele sfint. Prostituata in ochii careia ejaculezi victorios e Dumnezeu.

A treia si deloc ultima lectie a evangheliei e ca a trage de profetii esuate pentru ca sa le asiguri, intr-un miine mereu aminat, implinirea e un joc mizerabil. Mizerabil moral – pentru ca, in cioburile inevitabile ale oricarei apocalipse, Unsul e Fiara.

Haznaua hermeneutica

Când vrem să înțelegem corect Scriptura, în primul rând trebuie să ținem seama de modul de interpretare pe care îl găsim chiar în ea. Nu putem studia matematica cu ajutorul metodelor empirice folosite în biologie sau sociologie. Nu putem studia fizica folosind aceleași instrumente ca pentru istorie. Nici adevărurile spirituale ale Bibliei nu vor fi cunoscute și înțelese corect prin metodele ateiste care abordează Biblia ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ci modul în care interpretăm Scriptura trebuie să ia în serios dimensiunea divino-­umană a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ca să putem să o interpretăm corect, noi trebuie să abordăm Biblia cu credință, nu cu scepticism sau îndoieli metodologice. 

De pe undeva, de prin lectiile SS din primavara asta.

Paragraful asta e rezumatul sublim al mizeriei intelectuale in care lincezeste putrid adventismul de ziua a saptea (impreuna cu – fiti pe pace – sumedenie de alte crestinisme). Credinta nu poate fi punctul de plecare al unei abordari oneste a Bibliei. Credinta e, in cazul bun, in care Biblia se dovedeste de incredere, rezultatul interpretarii ei atente. Acuza nerusinata potrivit careia ateismul e o optiune metodologica nu e decit frunza de smochin pe care o poarta tantos hermeneutica gaunoasa a celor care pun carul inaintea boilor – credinta inaintea interpretarii. Oricine iti cere sa crezi ca sa intelegi e un trisor. 

Aveti nevoie de vreo demonstratie sa vedeti ca asa stau lucrurile? Uitati-va numai cum citesc crestinii orice alta scriptura – cu scepticism, indoiala metodologica, ateism. 

Ellen White minte si cind spune adevarul

Când studiați, lăsați deoparte opiniile voastre preconcepute, precum și ideile moștenite și cultivate. Nu veți atinge niciodată adevărul dacă cercetați Scripturile pentru a vă justifica propriile idei. Lăsați-­le pe acestea la ușă… Dacă, pe măsură ce citiți, apare convingerea și realizați că părerile pe care le prețuiați atât de mult nu sunt în armonie cu Scriptura, nu încercați să o faceți să se potrivească cu aceste idei ale voastre. Nu permiteți ca ceea ce ați crezut sau practicat în trecut să vă controleze înțelegerea.

Solii pentru tineret 260 apud lectia SS de miine

Cind ai deschis Biblia azi, ai lasat deoparte prejudecata potrivit careia e o carte speciala care, pentru a fi inteleasa corect, trebuie interpretata cu reguli pe care nu le aplici niciunei alte carti? Ai abandonat ideea mostenita cum ca autorii ei nu se pot contrazice intre ei – idee care te face s-o fortezi sa spuna si ce nu spune sau mai putin decit spune? Te-ai dezbarat de prostul obicei de a-i impune sa-ti vorbeasca tie, in 2020, desi niciunul dintre autorii ei nu-si imagina un public dincolo de generatia lui?

Credinta in Dumnezeu nu este citusi de putin in armonie cu realitatea textuala a Bibliei, ci doar prima dintre multele prejudecati pe care ar trebui sa le abandonezi ca sa ajungi, citind si aceasta scriptura, la adevar.

M-a pus dracu’

Sa va spun o poveste. M-a pus dracu’ sa deschid azi cartea lui Laurentiu Mot Morphological and Syntactical Irregularities in the Book of Revelation. A Greek Hypothesis (Brill 2015) – versiunea lustruita a disertatiei lui doctorale. Am trecut cu succes peste pagina de dedicatie, unde autorul isi inchina opul nevestei si, modest, lui Dumnezeu. M-am impotmolit insa intr-o nota de subsol din pagina 3.  

Acolo, intr-o paranteza cu un citat latinesc [“Dionysius Graecae Dictionis in Evangelia & Epistolis Caftitatem Nimis Extulit” (sic)], trei lucruri mi-au aprins brusc toate beculetele: un f care tine gresit locul unui s lung din tipografia clasica (caftitatem in loc de normalizatul castitatem), majuscule folosite aberant la inceputul tuturor cuvintelor si, cel mai grav, evangelia in loc de ablativul neutru evangelio. Evident ca, pentru o lucrare de lingvistica in care se reface abundent si istoria cercetarii pe subiectul ales, apelindu-se si la surse fara versiuni moderne, constelatia asta de erori ridica imediat intrebari. 

Cartea din care provine citatul e disponibila gratuit si integral pe internet, chiar in editia consultata de domnul rector. E vorba de Curae philologicae et criticae a lui Johann Christoph Wolf. Referinta bibliografica din infranota noastra contine alte trei erori: cind mentioneaza editorul, include si latinescul sumtibus (care e echivalentul functional al lui “publicat de”) inaintea numelui care ar fi trebuit redat la nominativ (Johannes in loc de Johannis – apropo, bibliografia e plina de pacatul asta, nici el practicat macar consecvent) si, infinit mai grav, ne trimite la volumul 3, cind e de fapt vorba de volumul 5. Se inmultesc astfel semnele ca Laurentiu Mot nu stie latineste. Nici sa numere.

Ajuns in sfirsit la adresa prost indicata, ce sa vezi? Nu doar ca domnul rector nu pricepe textul (confirmind fara drept de apel ignoranta lui in privinta limbii latine), dar nici macar nu sesizeaza ca nu e tocmai din Curae-le lui Wolf! Teologul german i-a jucat aici o festa: a inclus, ca extensie a introducerii sale la notele despre Apocalipsa, versiunea proprie (condensata si tradusa in latina) a volumului trei din A Critical Examination Of the late New Text and Version of the New Testament in Greek and English apartinind lui Leonard Twells – care, intimplarea face, a pastorit acum trei sute de ani o biserica pe linga care trec frecvent. Macar de-ar fi stiut domnul rector atita latina cit sa-si dea seama ca, macar in acest caz, nu trebuia sa-si bata capul cu latina! 

Semidoctismul asta impopotonat cu diplome si titluri academice m-a facut sa inchid cartea, sa-mi fac semnul crucii cu limba-n cerul gurii si sa admir tupeul celui care vine pe O2 sa se distreze („pentru relaxare”, ca sa fiu acribios).

Oameni de poveste

Pasajele veterotestamentare invocate ca profetii implinite de catre autorii Noului Legamint se impart in mare in doua categorii: predictii care nu au nimic de a face cu Isus si texte in general poetice care nu sint deloc predictii. Litera Legii spune x. Vine Duhul de viata si ne spune ca x e de fapt y. Sint posibile doar doua concluzii: ori Duhul minte, ori ateismul (alaturi de ortodoxie, catolicism, protestantism, evanghelism, islam, comunism, satanism, misefringism etc.) e si el o interpretare legitima a Bibliei, iar Nietzsche e profet inspirat. In ambele cazuri, Dumnezeu e literatura. 

Ca hermeneutica spiritualizanta a “implinirilor” NT anuleaza orice limita a interpretarii o stie pina si Duhul insusi. Tocmai d-aia, muscindu-se de coada, le da unora darul deosebirii duhurilor – adica un criteriu absolut arbitrar de stabilire a “adevarului”. Adevarul e redus la ce vrea episcopul sau conciliul sau coana Fana sau muschiu’ meu sa fie adevarat. Nu spunea insusi Johann Eck ca toti ereticii se bazeaza pe Biblie? Si nu cred adventistii in “ploaia tirzie” chiar si fara vreo baza biblica? 

Nu e absolut nicio diferenta epistemologica intre “Dumnezeu este iubire” si “Mos Craciun poarta barba” sau “Kama calareste un papagal”. Toate propozitiile astea se impartasesc din acelasi tip de adevar. Adevarul povestii. In lumea povestii, adevarul apartine celui care minte mai frumos. De aceea, cind Florin Laiu recunoaste ca nu are, pentru adevarul credintei lui, decit criteriu estetic, iar Laurentiu Mot se lauda cu libertatea alegerii de a crede, marturisesc amindoi ca traiesc intr-o lume de basm. E perfect sanatos sa vizitezi, din cind in cind, lumi de poveste. Dar sa confunzi adevarul povestii cu adevarul e fix de poveste.