Madianitele din Atlanta

Moise s‑a mâniat pe conducătorii oștirii – pe conducătorii peste mii și conducătorii peste sute – care se întorceau din război. El le‑a zis: „Cum? Ați lăsat în viață toate femeile? ată, ele sunt acelea care au urmat sfatul lui Balaam și au fost un prilej de păcătuire a fiilor lui Israel împotriva Domnului, în cele întâmplate la Peor, astfel încât comunitatea Domnului a fost lovită de o urgie. Acum, ucideți toți băieții, precum și toate femeile care au cunoscut un bărbat, culcandu‑se cu el, iar pe fetele care nu s-au culcat niciodată cu un bărbat, păstrați‑le în viață pentru voi…

Prada rămasă din jaful făcut de războinici era de șase sute șaptezeci și cinci de mii de oi, șaptezeci și două de mii de vite, șaizeci și unu de mii de măgari și treizeci și două de mii de femei care nu s-au culcat niciodată cu un bărbat…

Moise a dat acest tribut preotului Elazar, ca o contribuție pentru Domnul, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.

Femeile sunt de doua feluri: kosher si terefa, adica necurata. In idish: kurveh. Pe românește: tarfa si curva. Cum ar spune pastorul, doctor, profesor, poet, Iacob Coman, scrie în Biblie fraților, e vocabularul lui Dumnezeu.Sexul cu minore este kosher dacă minora este gatita si consumata kosher. I-ai taiat unghile si parul si a făcut baia rituala. Băieți care nu manifesta încă semnele păcatului originar pot fi considerați kosher, dar Moshe a preferat sa greseasca de partea principiilor.

Problema cu femeile este ca unele rumega dar nu au copita despicata. De aici confuzia. De unde ști că telemeaua pe care o cumperi nu e făcută cu cheag de porc? De unde ști, vorba unui Mefisto moldovean din basmele lui Creangă, ca fata pe care o vrei de sotie nu-l are pe Dracu? Tot el îi explica lui Stan Patitul ca femeia care nu are nici un drac nu e femeie. 

Nu toata lumea e de acord. De exemplu John Winthrop, parinte peregrin puritan si autor al sintagmei “city on the hill”. Winthrop studia cu atenție embrionii avortati spontan ca sa vadă dacă femeile au avut relații ilicite cu Satana. Spre groaza lui, embrionii arătau a peste, broasca, reptila, cimpanzeu. Satana încerca sa se intrupeze în noul Israel și femeile cooperau. În cele din urma, puritanii din Massachusetts au adoptat soluția lui Moshe și rezultatul a fost procesul vrajitoarelor din Salem.

Păcatul originar al Americii nu este rasismul, nici sclavia, ci puritanismul. Celelalte doua sunt efecte secundare.  Puritanismul este cauza obsesiei americanilor cu sexul. Obsesia se manifestă în două aspecte interdependente ale culturii americane: “purity culture” și hipersexualizarea. Una o alimenteaza pe cealalta. Americanii se declara de o parte sau alta în războaiele culturale dar majoritatea sunt prinși la mijloc.

Ultimul exemplu este Robert Aaron Long, care a luat in serios porunca lui Moshe și a pornit pe cont propriu o expediție de pedepsire a madianitelor din Atlanta si Florida. 

Long un “super creștin” născut din nou și fiu de pastor southern baptist are trei pasiuni nobile: Dumnezeu, armele de foc, și valorile familiei. Din nefericire, Satana, folosindu-se de madianite, a adaugat la pasiunile nobile pofta păcătoasa pentru pornografie si masturbatie. Dupa propria declaratie, Long are o „adictie la sex”, și a decis sa se sacrifice crestineste eliminand ispita din calea altor tineri inocenți. Băiatul era la capătul funiei, avusese o zi rea, se gandise chiar la sinucudere, dar a decis ca mai bine omoara ispita decat victima ei.

Mulți americani simpatizează cu el deși nu toți au făcut gafa sa se exprime public. Adică, dacă un adictiv la heroina ucide traficantul de droguri, da, nu e bine, dar omul secera ce a semanat.

Problema cu acest argument este ca nu exista adictie sexuala. Exista doar psihicul retardat care reduce sexul la instinctul primar și este strivit între o teologie manipulativa care a i-a blocat dezvoltarea sentimentelor sociale complexe și instinctul primar care nu poate fi controlat de aceeași teologie. La fel ca în cazul madianitilor din Numeri 31, mintea primitiva proiecteaza propriile conflicte asupra femeii străine.

Asa-zisele pasiuni “nobile” ale lui Long, Dumnezeu, pistolul, și valorile familiei, reprezinta de fapt expresia instinctului primar de frica, alimentată de teorii conspirative, demagogi ai războaielor culturale, predici, talk-show-uri, etc. Nu este nici o contradicție între religie și sexualitate în sociopatia lui. 

Exista dreptate pe lume și Long va petrece restul vieții ca madianita ispititoare pentru Jamal și Jose în sala de dușuri. Poate va deschide chiar un fel de SPA cu masaj erotic până ce un negru care a avut o zi rea îl va spinteca ca pe madianitele care au cunoscut bărbat. Pana atunci, va combina probabil activitatea de madianita cu cea de misionar a lui Moshe. Caile Satanei sunt al naibii de intortochiate. 

Zelatorii pietății

Identitatea noastră aglutinativă este perfect ilustrată de o injurie bizantină de secol XIV adresată unui aspirant balcanic la scaun patriarhal: boulgaralbanitoblachos. Sîntem corcituri cu fantezii de puritate etnică și imperiu universal – întocmai ca o seamă dintre autorii Vechiului Testament.

Prima Valahie atestată documentar (în jurul anului 1000) e în munții Tesaliei (printre care și Olimpul). Românii ăștia sînt – surpiză – neîmblînziți, evazioniști fiscal, păgîni (ori barem cu obiceiul dubios de a da copiilor nume din Vechiul Testament). Încep probabil să-și spună „români” pentru că știu că trăiesc în Romanía – numele informal al statului bizantin. Sînt priviți cu dispreț de ierarhia bisericească: un episcop local acordă ușor divorțul unui grec pe motiv că nevasta era valahă (cu nume de botez Rusa – sîntem deja în secolul al XIII-lea).

Prima mănăstire de pe teritoriul României a fost probabil cea cisterciană (deci catolică) de la Cîrța (am petrecut o splendidă oră acolo acum cîțiva ani – mulțumesc Nicușor!), înființată pe la 1200. E adevărat însă că maghiarii transilvăneni au fost pentru scurtă vreme, în jurul anului 1000, supuși Constantinopolului (înainte de Marea Schismă). Încreștinările medievale au fost de regulă opțiuni politice ale nobilimii, cu difuzie îndoielnică în masa populațiilor înfeudate. A existat, tot vremelnic, o dioceză catolică cumană pe Milcov – pentru că hanul cuman căuta aliați creștini împotriva amenințării mongole. Iar Cantemir zice (fantezist, dar reflectînd aceeași dinamică a tensiunilor intracreștine) că grafia slavonă a limbii române a fost impusă în Moldova într-un exercițiu anticatolic de către Alexandru cel Bun.

Prima tipăritură în limba română (realizată în Sibiul mijlocului de secol XVI) e calvină. În Psaltirea Hurmuzaki (manuscris de pe la 1510), „Dumnezeu” nu e încă fixat ca nume al Tatălui creștin (de exemplu, Psalmul 19/18 sună astfel: „Cerurile spunru slava Dzăului” – textul e rotacizant). În secolul al XVII-lea, Udriște Năsturel îl traduce pe Thomas à Kempis în slavonă (nu în românește). La 1700, gruzinul Antim încă deplîngea faptul că, la București, românii ascultau ca proștii slujba în biserică, nepricepînd nimic (se tipărise deja, la 1688, prima traducere completă a Bibliei în românește – dar biserica dintotdeauna are viteza ei).

În fine, n-am luat de la ruși doar francofilia, ci și aberația care e grafia numelui „Iisus”. Slavona bisericească și primele texte românești (Codex Sturdzanus de pildă) au scris „Isus”. Abia „zelatorii pietății” (fundamentaliști ortodocși) din Rusia secolului al XVII-lea (printre ei patriarhul Nikon) l-au inventat pe pseudosavantul Iisus (atestat în limba română abia în secolul XIX). Lipovenii scriu și azi Isus.

Chescăse un român

Am completat zilele trecute chestionarul pentru recensămîntul pe care guvernul britanic îl face luna asta. Ajuns la rubrica despre etnie, a trebuit să stau pe gînduri. Englez sigur nu sînt, deși vorbesc engleză din copilărie de-aș putea să mă consider cu îndreptățire bilingv (imaginația mea erotică s-a alimentat, înainte de epoca internetului, nu doar citind și recitind scene cheie din Rebreanu, dar și pagini consistente din James Dobson în original). Român sigur nu sînt, că n-am fost niciodată ortodox (Nae Ionescu mi-ar lăsa plăcerea străduinței de a fi „un bun român”, nicidecum dreptul de a mă numi simplu român). Așa că am scris în cele din urmă în formular „european” – bucuros să le aduc aminte naționaliștilor englezi că pașaportul meu face pipi pe pașaportul lor.

Dubiul ăsta identitar m-a determinat să arunc din nou o ocheadă în ograda multidisciplinară a chestiunii „etnogenzei” la români. Dacă un vechi precum Alexandru Niculescu sau un nou precum Răzvan Sibii m-ar face fericit să-mi asum românitatea, aerul de acasă e încă irespirabil, viciat de români adevărați. Printre ei, Radu Preda – invitat la lansarea cărții lui Niculescu (pe care n-o citise) numai pentru a face corecturile ideologice de rigoare în prezentările altora (doar „buni români”). Sau, tot printre ei (românii adevărați de care mi-e scîrbă), profesorii de la Universitatea București care au organizat lansarea-simpozion și i-au dat ultimul cuvânt lui Radu Preda – pupînd astfel cur de popă pentru a-și mărturisi românitatea (și impostura academică).

Realitatea e că în România zilelor noastre nu există români. „Român” a fost endonimul etnicilor numiți de medievali v(a)lahi – populație de transhumanți balcanici și carpatini de limbă romanică. „Român” a devenit apoi, la nord de Dunăre, numele unei clase sociale care a asimilat o multitudine de etnii. În fine, „român” a ajuns și rămîne numele unui stat, un construct politic. Sînt cetățean român. Etnic, habar n-am ce sînt. Probabil că daco-ilirico-gotico-avaro-huno-gepido-slavo-pecenego-ungro-cumano-saso-bulgaro-greco-tătaro-iudeo-rromano-sîrbo-albano-armeano-vlah. Sigur mi-au scăpat ingrediente. Și nici n-am luat-o fix de la origini. Dacii înșiși (traci, sciți, geți – ce-or fi fost) proveneau probabil de la est de Marea Caspică – n-au fost în niciun caz primii „români”.

Primele „țări românești” (Valahia basarabeană și Moldova bogdănească) n-au fost nicidecum state etnic românești, ci state multietnice construite pe imperative de „politică externă” – declinul celui de-al doilea imperiu bulgar (sub atac otoman) și expansionismul defensiv al Ungariei angevine sub presiunea nou-veniților din stepă. Cancelaria și biserica (astea erau cele două puteri ale statului medieval) au fost de ambele părți ale Milcovului slavone. Abia la mijlocul secolului al XVII-lea s-a accelerat decisiv românizarea statelor românești. Biserica a opus rezistență, invocînd inadecvarea liturgică și teologică a limbii române (și adoptînd alfabetul latin abia spre sfîrșitul secolului XIX, decenii după ce Cuza îl introdusese în statul secular).

Cît despre versantul creștin al mitului național, înjur și eu ca un român adevărat: futu-ți cristoșii mă-tii.

Homoousia – Om – Masina

A murit Dumnezeu si in America?

Cei care au facut America „mare” s-au inchinat altui Dumnezeu

Trumpismul implica dubla redimensionare a Americii: Make America small again. O redimensionare geopolitica, in care America abandoneaza pozitia de conducator al lumii libere in favoarea „interesului national”, asa cum este inteles de un redneck. O redimensionare teologica, in care One nation under God devine One nation under Santa-Claus. Siti, cel care implineste dorintele copiilor.

Problema cu MAGA este ca cei care au facut America mare s-au inchinat unui alt Dumnezeu decat cireada evangelica-penticostala.

Am citit prima data despre Thomas Paine in tr-o carte numita „Daruri Spirituale”. Am aflat ca Paine fusese „ghost writer” pentru Satana. Cum suna un vechi imn metodist:

„Satan, the world, and Tom Paine, fought the metodists in vain…”

Apoi am citit „The Age of Reason” si am constatat ca Satana e mai coerent decat John Wesley.

Am petrecut adolescenta strivit intre doua totalisme: biserica si statul comunist/national-ceausist. Am fost luat de mana si condus la o libertate launtrica inconfortabila de marii scriitori americani. Incepand cu parintele literaturii americane, Mark Twain, si terminand cu primul laureat american al premiului Nobel pentru literatura, Sinclair Lewis (autorul lui Elmer Gantry), numitorul comun al clasicilor americani a fost respingerea hotarata a sintagmei give me the old time religion.

Generatia mea a fost leganata in legenda lui Winnetou. Legenda origineaza in experienta coloniei germane din Fredericksburg, numit asa ca un tribut la Iluminismul prusac, care a avut curajul sa experimenteze fratia intre albi, indieni, si negri, intr-u Texas bigot. In timpul razboiului civil, cand cetatenii valizi din Fredericksburg luptau de partea Uniunii, orasul a fost victima unui pogrom al celor din vecinul Waco, Harvartul southern-baptist care i-a daruit omenirii pe David Koresh si G.W. Bush.

Am privit cu ochii lipiti de ecranul televizorului pasul urias pentru omenire facut de Neil Amstrong. Peste o ora voi urmarii amartizarea lui Perseverence. Exista un secret inconfortabil in spatele programului spatial NASA: s-a nascut din Thelemism. E de la Satana. La fel ca tot ce a fost mare in stiinta, literatura, politica, rock-and-roll, film, in America.

Mesajul meu catre gloata MAGA: dumnezeul vostru este prea mic. Oane small nation under a small god. Exista cativa intre voi care au pariat in secret pe Diavolul. Cu acestia putem negocia.

Coman + Lăiu = Farfuridi

Parafraza metodologică a celebrului rîu heraclitean este: nimeni nu se poate întoarce de unde a plecat. D-aia xenofobii sînt, înainte de toate, proști. D-aia cei care cred că presupozițiile (metafizicalele) sînt imune la metodă (știință) sînt idioți. Și d-aia sîntem toți nostalgici – ducem dorul irealizabilei întoarceri.

Parafrază metodologică, pentru că „metodă” vine de la meta + hodos („drum”, ba chiar „prag” – metodologia e numele ocult al peratologiei). Metoda pune limite teoriei. Orice reglaj metodologic repercutează asupra presupozițiilor. Orice călătorie alterează iremediabil portul de origine.

Coman și Lăiu reprezintă, în cercul strîmt al momentului adventist, două clase de teologi ratați: unul pretinde că se întoarce, literal(ist), la Scriptură, deși orice întoarcere e imposibilă („să nu se revizuiască, primesc! – dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”); celălalt pretinde că face teologie cu metodă, științific, dar nu admite ca rezultatele cercetării să-i contrazică prejudecățile („să se revizuiască, primesc! – dar să nu se schimbe nimica”). Sînt amîndoi, cu tot cu fanii lor, celebrul personaj din Caragiale.

Adevăratul teolog e Frank Wilczek – fizicianul care vrea să le ia evanghelicilor jucăria (fundamentele și nașterea din nou). Apropo, dumnezeu însuși (mai exact, zeii – pentru că la început n-a fost monoteismul) a fost o ipoteză naturalistă (ca în Romani 1:20). Ipoteză pe care recursul la metodă a dezmințit-o. Așa devine problema, ăsta-i mersul chestiunii sau, în româna veche, împănată de slavonisme, hodu delei (unde „hodu” e fratele bun al grecescului din „metodă”).

În fine, întorcîndu-ne imposibil de unde am plecat, pentru Heraclit, Dumnezeu era însăși schimbarea în care ne bălăcim și în care ne găsim, nostalgici, ființa. Prin ochii mei, Doamna Zi se privește, mereu alta, pe sine.

Vectorii istoriei

Ireductibilul reductibilității

Miracolul inteligibilității lumii e miracolul reductibilității ei. Toma de Aquino a fost genul de teolog pentru care cunoașterea este imposibilă fără reductio in principia. Dumnezeu însuși e de găsit la capătul unei reducții – illud in quod conceptiones omnes intellectus resolvit est ens (gîndirea reduce toate conceptele la ființă). Neotomiști de talia lui Przywara sau Rahner au reafirmat sarcina reducționistă a teologiei – reductio in mysterium. Pînă și un afon metafizic ca Florin Lăiu mărturisește despre miracolul reducționismului cînd comite profunzimi precum „eu rămîn la gradul acesta de ‘complexitate’, preferînd s-o reduc la credință”. Puț al gîndirii în care, apropo, găsim și novacula Occami – care nu e invenția lui William și care a fost folosită de acesta pentru a justifica arbitrarul miracolelor divine.

Cît de prost trebuie prin urmare să fii pentru a acuza omul de știință de reducționism? Și există pleonasm mai ridicol decît „reducționism metodologic”? Orice metodă este prin definiție reducționistă. Credinciosul care explică apariția vieții prin metoda recursului la supranatural e și el reducționist. Singurul lucru care îl deosebește de omul de știință este că insistă să se automutileze ritual – precum William de Ockham cu propriul brici sau închinătorii lui Baal – în așteptarea focului din cer. Între timp, Isus ne-a arătat că flacăra Duhului e-n noi, iar oamenii de știință ne-au spus povestea universului care arde de dorul vieții.

În rest, Dante îl reduce pe Dumnezeu la un punct (care, e drept, conține universul), Barthes reduce ireductibilul unei fotografii la punctum (care e rana fără de sfărșit din noi), iar MDMA a fost, înainte de comercialul ecstasy, terapeuticele window, Adam și empathy.

Destul cu scarpinatul dupa ceafa

Neville Chamberlain: A Failed Leader in a Time of Crisis - The New York  Times

Andre Malraux a făcut o excelentă descriere grafica a situației internaționale în Europa interbelică: fascistul pune cizma pe masa, comunistul bate cu pumnul în masa, iar democratul se scarpina dupa ceafa. Dacă fascistii ar poseda forța militară a Statelor Unite, Angliei și Franței, continuă Malraux, lumea ar fi fost de mult sub călcâiul lor. Dar democrațiile vor sa fie politicoase.

Nu pana la capat. Problema cu psihopatii este ca nu știu cand sa se opreasca și democrațiile au fost nevoite în cele din urma sa riposteze în singurul limbaj pe care îl înțeleg fascistii: pumnul și cizma. 

Demisia comunismului a dus la reinvierea speranțelor fasciste. La început și-au drapat ideile în limbaj filosofic și religios, dar, pe masura trecerii timpului, cizmele au început sa apară pe masa. Cum era de așteptat, Antifa s-a trezit din hibernare cu pumnul pregătit. Reprezentanti democrației s-au scarpinat dupa ceafa si au raspuns retoricii tot mai belicoase apeland la nevoia de dialog și sentimentalism civic. 

In ultimul an, s-au scarpinat pana la sange. Dar ce s-a intamplat astazi, 6 Ianuarie, în US, arată iarăși ca psihopatii nu știu cand sa se opreasca. Trebuie sa le vorbim în limbajul pe care-l înțeleg.