Geneze…

13.05.2019

Constat că atitudinea literalist – fundamentalistă față de textul sacru al Bibliei, este pe cât de paradoxală, pe atât de dezordonată. Specifică, de altfel, unor oameni cu o brumă semidoctă de cultură, unui mediu vulgar, în sens popular, fără nicio urmă peiorativă, fiindcă mă socotesc, eu însumi parte.

Pe de o parte, clamarea rigidă: ‘Sola Scriptura’, „Așa zice Domnul!”, „Stă scris!”, iar pe de altă parte, frecventarea cu asiduitate doar a fragmentelor care susțin poziția adoptată, ignorarea tuturor celor care contrazic, sau sunt incomode, jenante – prin detalii, metodologia ‘proof text’, etc. 

Unii cărturari, începând de la Karl Barth, nu mai vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu și sugerează tot mai insistent că Biblia este o culegere de texte ale unor autori care își relatează experiența lor cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un produs cultural, spiritual.

Pretindem și am creat concepte sacrosante ca „inspirație”, „revelație”, dar aceste sunt valabile doar la prima mână. Nu poate fi revelat, ceea ce este povestit, la mâna doua!

Fiecare dintre noi am avut câte o străfulgerare, iluminare, ne-a căzut fisa într-un moment crucial al vieții și am făcut alegerea potrivită, sau am dat-o în bară, rău de tot. Semnificațiile ulterioare le ajustăm ca să se potrivească. Facem asta, o viață de om. Scriem eseuri, alcătuim devoționale, predici, pline de bune intenții și bună credință.

Eu însumi, am rostit de la amvon: ‘Vă rog, în numele Domnului!…’ Am ieșit eu din anticamera divinității? Pot eu pretinde că știu cum gândește și ce simte Dumnezeu? Crasă încumetare!

Dar gândiți-vă cât material s-a adunat în ultimii 2500-3000 ani! Aceasta este inspirația, revelația, istoriografia religioasă și istoria tuturor religiilor, care au – în mod, de loc surprinzător – aceleași teme generoase, etice, morale, de bună conviețuire banală. 

La care, conform imaginației populare, folclorice, se adaugă – în decursul a multor generații – legendele, basmele, miturile pline de subtilități, semnificații și învățăminte. Abia mai apoi, vin niște învățați care alcătuiesc o teologie sistematică.

Astăzi, noi privim la acest monument și suntem uimiți de măreția și grandoarea lui, ni se pare de neimaginat, ca să nu fie revelat, inspirat, miraculos, supranatural. Fatima și Lourdes stau mărturie. Pentru ultimul secol. Dar și Lascaux, pt ultimii 38000 ani.

Adevarul trait versus vorbit/jucat

Nu stiu daca unii dintre voi au auzit de medicul chirurg Pedro Cavadas, care face pe an o medie de aproximativ 1800 operatii, cunoscut printre altele pentru a face primul transplant de fata in Spania si pentru multe alte transplanturi si operatii inovative in domeniul lui de specialitate plastica reconstructiva. Faceti doar o cautare pe Internet si veti gasi informatii mai multe. Articolul acesta se bazeaza cel mai mult pe aceasta expunere desi am scos unele detalii si din alte surse.

Ceea ce ma intereseaza in schimb cel mai mult la acest om, este interesul lui dezinteresat pentru oameni. Merge de 3 ori in Africa, cu proiecte ’’mici’’ sau realizabile, finantat aproape in totalitate de salarul lui din motivul ca nu vrea ca proiecte incepute si subventionate de altii sa fie terminate inainte de termen din cauza ca se inchide robinetul prea devreme.

Pe langa asta, Pedro Cavadas, un medic prestigios, de succes, care poate avea tot ce isi doreste inainte sa gandeasca sau macar sa ceara, renunta la o viata de consum si de banalitate. De la a avea masini Porsche si alte obiecte ’’moderne necesare’’, Cavadas intelege ca toate astea sunt o minciuna si o capcana, in cuvintele lui. Isi da seama ca fericirea este mereu promisa cu noile versiuni (in orice) care nu fac decat sa indeparteze si mai mult telul implinirii. Intelege ca suferinta, fericirea si alinarea durerii sunt universale atat in ce priveste negrul dintr-un colt uitat al lumii cat si albul saturat (intelegem ca suna bine din punct de vedere retoric) din occident.

Daca revenim la ajutorul dezinteresat, Cavadas cu siguranta ca da lectii multor organizatii implicate in ajutor umanitar tocmai pentru ca agenda lui nu contine nimic altceva decat un interes genuin pentru suferinta umana. Mai mult de atat, chirurgul stie ca oamenii pe care ii ajuta in mod gratuit, nu ar face-o la randul lor daca el ar avea nevoie si spune ca are foarte multe exemple despre asta. Cum ar fi ca ramas in the middle of nowhere fara benzina, trec pe langa el oameni pe care cu o saptamana inainte i-a operat care refuza sa-i dea macar 2 litri din diferite motive. Pe langa asta, spune ca foarte multi au incercat, incearca si vor incerca sa-l fure si sa-i faca rau dar intelege ca astea sunt regulile jocului si ca si el daca ar fii in locul lor probabil ca ar face la fel.

Motivul pe care il da pentru continuarea implicarii in ciuda tuturor circumstantelor, este decenta. In acest sens, Cavadas enumera placerile noastre bazice ca si animale cum ar fi mancatul, dormitul, sexul si afirma ca alte placeri sublime care pot fi chiar mai puternice ca aceastea, trebuie cultivate. Printre altele vorbeste de muzica de opera si de placerea de a darui. Ca si medic, spune ca are o putere imensa de a alina suferinta, de a darui o noua viata si resursele necesare sa o faca. Ca si atare, pentru el ar fii indecent sa nu faca nimic.

Ca sa nu mai spunem ca acest om este ateu si ajuta pe altii nu pentru a castiga o coroana in cer, sau pentru alte recompense infantile ci pentru ca a inteles ca un alt fel de viata este traita degeaba adica fara implinire reala. Nu inseamna oare asta viata traita din belsug, nebunia crucii sau faptele duhului impotriva carnii? Pana la urma nu la asta se rezuma si exemplul lui Isus? Un om care atinge excelenta dar o foloseste nu pentru a se ridica pe el insusi ci pe cei mai slabi si defavorizati, stiind ca majoritatea nu vor intelege nimic, ca sa nu mai vorbim despre recunostinta. Acest ateu da lectii zombiilor ’’crestini’’.

Puneti-vă ochelarii

In scena de mai sus, Roddy Piper, protagonistul din They Live (John Carpenter, 1988), descopera ca lumea este dominată de extratereștrii, care manipulează oamenii să consume, să se reproducă, și să accepte status quo, prin mesaje subliminale in media. In mod ironic, reacțiile negative ale criticilor de film au intarit mesajul lui Carpenter în cultura populara. Ce a uitat însă Carpenter este că „They”, oricine ar fi ei, au propria teorie conspirativa cu privire la natura imaginilor manipulative din media. Se numeste marxism cultural.

Priviti imaginea de alături. Este o mostra de junk-food vânduta la preț pipărat. Marks & Spencer a coborât de la 652.6 M £ profit net in 1996 la 29.1 in 2018. Este clar ca M & S este in căutarea unei piețe noi.

Insa ambalajul marfii incearca sa ne convinga ca bucata de junk-food este consubstanțiala cu hristosul intersecționist. Împărtășirea cu nitriți de sodiu este sacramentul LGBT.

Ochelarii lui Piper decopera aici o diversiune de la adevărata problemă, care este cinismul corporat în exploatarea consumatorului. El vede deasemnea că intersul pentru grupele marginale al politicienilor are ca scop să abată atenția de la  problemele social-economice ale majorității care produce.

”They” îi vor explica că mișcarea LGBT este o schemă a marxiștilor culturali pentru a distruge familia și comunitatea lui Piper (pe care ei au distrus-o) și că problemele lui se datoresc faptului că profiturile lor sunt amenințate de conspirația comunistă a celor care vor să reguleze capitalismul.

Nu de mult, media a celebrat-o cu entuziasm pe Halima Aden, care ”a făcut istorie” pozând în burkini pe coperta revistei Sports Illustrated. ”A făcut istorie” vrea să spună că

Halima este noua Roasa Park, femeia de culoare care a declanșat Mișcarea Drepturilor Civile refuzând să cedeze locul unui bărbat alb în autobuz.  Halima a refuzat să cedeze pe copertă locul femeii asupritoare în bikini.

Nouă din zece cititori ai revistei nu cunosc numele unei singure medaliate olimpice la natație. Nici noi nu cunoaștem numele unei singure campioane în burkini. Ne amintim doar echipa egipteană de volei coaptă în suc propriu pe plaja braziliană, bătută măr de asupritorele  germane în bikini (problema germanelor va fi rezolvată curând). Însă, cum am spus, revista se adresează unor alte interese decât sportul.

Cum apare imaginea lui Halima Adel prin ochelarii lui Roddy Piper? Protagonistl descoperă uimit că imaginea dispare și este înlocuită cu textul: Femeia nu este stăpână pe corpul ei. Orice femeie este o sclavă în religia păcii.

Eroul nostru alege un  număr cu bikini pe copertă și pune ochelarii. Bikini dispare. Liniștiți-vă, nu e ce credeți. Pe copertă apare: In God We Trust.

Dar acum vine extraterestrul și ne explică cum că marxismul cultural mai întâi subminează morala creștină și apoi introduce multiculturalismul.

O Făclie de Paști

”Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

Nu, Leiba Zibal nu este părintele Nicolae Steinhardt.  Religia la care se convertește hangiul din Podeni în Noaptea de Înviere este definită de soția lui ca o boală:

”Fără îndoială – gândește Sura – Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are idei la cap„… Rabinul va trage cu siguranță aceiași concluzie și satul ortodox ar fi de acord cu diagnosticul.

O Făclie de Paști ete una din cele câteva povestiri în care Caragiale și-a încercat  mâna în Naturalism. Miezul povestirii este conflictul între hangiul evreu, Leiba Zibal, și argatul concediat, Gheorghe. Cel din urmă promite fostului stăpân că se va răzbuna în Noaptea de Înviere.

Caragiale își introduce personajele în stereotipurile vremii. Gheorghe este țăranul antisemit, o forță a naturii combinată cu rebutul social/economic. Leiba este evreul firav și fricos, strivit între rigorile dumnezeului său și resentimentul moldovenilor bătuți la jocul capitalismului primitiv. Gheorghe tâlhărește și ucide sadic familii de negustori evrei. Leiba dă peșcheș la subprefect pentru protecție. Subprefectul răspunde la fel ca dumnezeul lui Leiba: ia peșcheșul, îl admonestează, și nu face nimic.

Leiba se molipște de idei la cap în sâmbăta paștilor, ascultând doi studenți din Iași, unul la medicină, celălalt la filozofie, conversând despre crimă și liberul arbitru. Medicinistul crede în predeterminarea biologică a criminalului.

Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepție… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!

Darwin… Haeckel… Lombroso…

„Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!”.

Leiba este deja bolnav de friguri și boala este un bun catalist pentru idei noi. Nu înțelege mult, dar recunoaște portretul lui Gheorghe în descrierea studentului. Leiba începe să gândească lumea. Adică să existe. Înviează.

Noaptea, când satul este la Înviere în biserica de deal, Leiba il așteaptă pe Gheorghe calm și calculat. Gândul bate natura. Dimineața, sătenii, întorși de la biserică, gasesc cadavrul tâlharului agățat de poarta hanului, cu brațul ars de făclia lui Leiba.

„Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.

– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.

Unde duce drumul lung al lui Leiba Zibal? Caragiale ne spune că intenționa să se mute la Iași, unde se considera în siguranță. Știu la ce vă gândiți, dar omul nu e profet. Fiul său va merge la universitate unde va înțelege mai bine ideile care l-au virusat pe tatăl său. Le vor discuta la un pahar la fel ca cei doi studenți la hanul din Podeni, spre spaima lui Sura. Cu siguranță, urmașii lui vor cunoaște fața sinistră a determinismului biologic care l-a luminat pe Leiba. Lumea va rămâne împărțită în triburi etnic-religioase.

În Podeni, oriunde s-ar afla, discoteca a înlocuit cârciuma lui Leiba și Gheorghe înjură americănește ca-n filme că lumea s-a civilizat. Oamenii conversează despre crimă și cauzele ei în social media dar tema discutată de cei doi studenți a devenit haram. În noaptea de înviere satul se duce la biserică. Undeva, în sat, cineva a rămas acasă și aprinde făclia învierii  de la o carte sau un de la un sait pe Internet.

Zizek contra Peterson: o dezbatere între ne-persoane

Numitorul comun la Zizek și Peterson este că amândoi sunt unperson. A fost ca si cum ai fi urmărit o dezbatere între Trotsky și Buharin pe timpul lui Stalin.

Pentru ca comparația să fie completă, Sam Miller și Harrison Fluss, scriu într-un articol din Jacobin, întitulat Prostul și Nebunul: „this is not Žižekism or Petersonism, but the old metaphysics of bourgeois pessimism”. Fraza sună ca scoasă dintr-o critică a lui Boris Pasternak în Pravda.

De partea liberală, The Guardian, unde jurnalismul este stenografie, conclude :„They needed enemies, needed combat, because in their solitudes, they had so little to offer”. Este opinia lui Stephen Marche care nu are nimic de oferit. Lipsește doar remarca că, la fel ca unperson Assange, Zizek este jegos. Peterson, ce-i drept, a încercat (oarecum) să fie la patru ace, dar costumul nu stătea bine pe el.

Dezamăgirea fanilor, de ambele părți, este că rumble in the jungle nu a fost exact rumble in the jungle. Peterson a încercat să danseze în ring cu contradicțiile logice ale Manifestului însă, cum remarcă criticii informați, nu prea știa despre ce vorbește. Zizek i-a dezamăgit pe cei care așteptau să-și dovedească pumnii într-un domeniu în care este expert. S-a mulțumit să-i spună lui Peterson că nu-l poți înțelege pe Marx dacă nu te întorci la Hegel. Idea aparține de fapt lui Lenin, dar Zizek evita prudent să recunoască dumnezeii la care se închină.

Zizek îi cere mai degrabă elegant lui Peterson să-i ofere nume pentru marxismul cultural și Peterson îi oferă procente în sondaje de opinie și o vagă remarcă cu privire la post-structuraliști francezi. Zizek știe mai bine în ce ape se scaldă post-structuralismul și îi amintește pe nume pe profesorii marxiști din US. Reiese că sunt la fel de bineveniți în campusurile universitare ca Peterson. Adică, ca un grand wizard KKK.

La fel ca Ali, Peterson se retrage în rope and dope, adică în colțul de ring familar al psihologiei clinice, dar, spre deosebire de el, nu găsește combinația fatală. Dimpotrivă, spre dezamăgirea fanilor de ambele părți, dezbaterea se transformă într-o conversație între psihologia clinică și psihanaliză. În sfârșit, Zizek o dă pe teologie și îi explică lui Peterson că strigătul lui Isus pe cruce dovedește că Dumnezeu însuși are îndoieli ateiste. Se pare că evanghelia după Zizek îi merge la inimă catolicului.

Să ne întoarcem însă la subiectul central: relația între fericire, marxism, și capitalism. Ambii protagoniști sunt de acord că fericirea este prin har mai degrabă decât prin fapte. Prin fapte, spune Peterson, este ieșirea din mizerie, adică din starea de nesiguranță și sărăcie. De aceea capitalismul este mama fericirii. Dar este de acord că, pentru a oferii condițiile fericirii capitalismul trebuie ajustat cu mai multă protecție socială, mai ales în US.

Zizek răspunde că cetățenii fostelor republici socialiste din Europa centrală declară că au fost mai fericiți sub dictatura comunistă tocmai din cauza că le oferea un nivel minim de prosperitate împreună cu un nivel crescut de siguranță. Nu este un argument pentru dictatura comunistă, spune el, ci un argument că iluzia fericirii corupe. Fericirea este opiumul maselor. De unde suspiciunea lui față de regulile pentru fericire ale lui Peterson.

Pune-ți camera în ordine și nu încerca să schimbi lumea – găsește Zizek că este ideologia defetistă în regulile pentru fericire. Peterson răspunde că prima trebuie doar să o preceadă pe a doua. Atunci, răspunde Zizek, soldații SS sunt idealul de urmat. Un exemplu straniu cu toaletele germane este oferit ca dovadă că ideologia pătrunde până în cele mai private aspecte ale vieții. Nu-ți poți pune ordine în viață dacă nu confrunți mai întâi iluziile ideologiei și asta înseamnă a încerca să schimbi lumea.

Ambii protagoniști urăsc politicile de identitate, dar, în timp ce Peterson crede că acestea reprezintă infiltrarea marxismului cultural, Zizek vede o diversiune ideologică de la contradicțiile capitalismului. Argumentul este Africa de Sud, unde exploatatorii negrii justifică mizeria prin apelul la moștenirea colonialismului și apelează la identitate rasială împotriva fantomelor Apertheidului.

Am punctat doar ceea ce mi s-a părut mai important. În opinia mea, dezbaterea a fost bună tocmai din motivul care i-a dezamăgit pe alții. Cei doi nu au oferit spectacolul de insulte și pugilism intelectual care a fost anticipat, ci mai degrabă deschidere și o dorință onestă de comunicare peste bariere ideologice. Sala ticsita și biletele vândute timpuriu, la prețuri de loc modeste, dovedesc că ne-persoanele nu mai vor să meargă la groapa comună.

Notre-Dame: Ce a voit acel Apus?

Nietzschedenkmal auf dem Holzmarkt in Naumburg, By Eandré, CC BY-SA 3.0 de, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=34054646

Notre-Dame nu reprezintă pietatea medievală ci prima încercare a Europei de a se elibera de sub tirania ei. Într-o Europă în care călugări cu pupilele dilatate predicau Apocalipsa, iar ciuma bubonică era tratată cu procesiuni religioase și omorârea pisicilor negre (cei mai eficienți predatori împotriva șobolanilor care mișunau noaptea pe străzi), proiectul catedralei construite în decurs de generații reprezintă credința în istorie, adică secularismul. O credința pe care Biserica nu a avut-o niciodată și postmodernitatea a pierdut-o.

Notre-Dame a fost produsul micilor renașteri europene inițiate de Carol cel Mare și Otto, care au precedat Renașterea. În contextul dezbaterilor între via antiqua și via moderna, arhitectura gotică o reprezintă pe ultima. Pe plan filozofic, nominalismul preferă știința celor observabile și trecătoare științei celor nevăzute și eterne a realiștilor. Trubadurii nu cântă viețile sfinților ci frumusețea damelor și faptele cavalerilor. Constructorii liberi sunt mai interesați de traducerile arabe din Euclid și Arhimede decât de textele sacre, și introduc simboluri faustiene subtile în programul iconografic al catedralelor pe care le construiesc.

Și, ca să așezăm puțină sare pe rană, modernitatea medievală începe cu victoria lui Carol Martel împotriva Califatului și este susținută în continuare de experiența cruciadelor.  

Întrebarea pe care o ridică titanismul simbolic al catedralei gotice este: Ce a voit acel Apus?

Emil Cioran este de acord cu poetul că Apusul a voit puterea. Spre deosebire de el, nu vede superioritatea spirituală a celui care apără sărăcia și nevoile neamului. Catedrala medievală – spune Cioran – reprezintă voința de putere. Noi nu am construit catedrale (medievale) pentru că baciul mioritic, în mod evident, nu are voință de putere și viață. Catedrala modernă a salvării neamului reprezintă de fapt același simptom.

Incendiul de la Notre-Dame este simbolul auto-imolării Europei, nu pentru că Europa a renunțat la sacru, adică la eternitate, ci pentru că Europa a obosit de istorie. Europa nu mai are voința de putere. Corectitudinea politica si hedonismul mandatoriu au reușit acolo unde nu a reușit ciuma bubonică. A distrus voința de supraviețuire și credința în viitor.

În altă ordine, incendiul de la Notre-Dame a oferit Bisericii o excelentă ocazie să abată atenția de la scandalul preoților pedofili la pericolul care îl reprezintă pentru civilizația apuseană lipsa de respect față de institutiile ei. Poate  din cauza că respectul câștigat prin frică se pierde o dată cu ea? Ultima dată Biserica a fost „respectată” în Franța sub guvernul din Vichy când Parisul era ocupat de naziști și Franța lui Petain era disprețuită de axă și aliați în mod egal.

Însă nimic nu dovedește irelevanța Biserici (și a mediei) mai bine decât celebrarea pioasă a salvării relicvelor din incendiu. Acele relicve plimbate de călugări pe străzi insalubre pentru a salva Europa de ciuma bubonică. A fost salvată coroana de spini. Perfect. Biserica va putea continua circul încoronării lui Isus început în camera de tortură a lui Pilat din Pont și continuat de monarhiile europene de drept divin și dictaturile fasciste ale secolului XX.

Ignoramus