oxigen2

Purgatoriul ontologic: neîntâlnirea cu Dumnezeu

Te abții de la a judeca un om în urma unei traume. Uneori spunem că nu mai e același om, iar în unele cazuri e dificil de estimat dacă omul pur și simplu e traumatizat sau doar mai înțelept.

Încă nu mi s-a arătat Dumnezeu, dar i-am pregătit din timp întrebarea ca să-mi fiți martori că a avut ocazia să stea de vorbă și cu mine. Nu doar cu intimidatul pe care gurile spun că știe cum să-l scoată la iveală.

De altfel, Isus arată că în traumă până și Dumnezeu strigă după Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic e modul în care nu avansezi cu nimic chiar dacă accepți argumentul necesității existenței lui Dumnezeu. Dincolo de argumentul ontologic persistă incertitudinea cu privire la ‘ultimul Dumnezeu’, ‘cel mai mare Dumnezeu’. Pentru că prea bine, o fi necesar ca Dumnezeu să existe dincolo de imaginar, în realitate, pentru a fi cea mai potentă entitate posibilă. Dar rămâne întrebarea: ‘de unde știu că ești cel din urmă Dumnezeu și nu e altul peste tine?’.
Întrebare deloc aiurea dacă ținem cont de contextele în care lamentăm că dumnezei se tot arată și idoli tot distrugem.

Dacă răspunsul la o astfel de întrebare e cazul lui Iov, în care trebuie să nu cârtesc arătarea care mă poate distruge, atunci de ce aș mai ajunge până la Dumnezeu și nu m-aș lăsa supus primului tiran capabil să mă distrugă?

Dacă Dumnezeu are un răspuns la întrebarea mea (pentru că așa și așa…), atunci recunoaște că există o lege căreia însuși trebuie să se supună. Din acest motiv, găsește de cuviință să răspundă întrebării și nu doar să se impună fără justificare. Admite deci o regulă, lege, morală căreia până și el i se supune. Admite că e supus unui Dumnezeu mai mare.

Dar bine, poate își face singur această lege și o respectă. Dumnezeu manifestându-și astfel subiectivitatea absolută.
Insistă totuși întrebarea: de unde știm că răspunsul lui, oricare ar fi, nu e doar un șiretlic, o minciună? Nu-i putem permite lipsa de suspiciune doar pe motiv de intimidare și supranatural.
Poate e o arătare potentă capabilă de supranatural care vorbește înțelept dar totuși minte. Cel puțin una astfel de arătare, spunem că există.
Dacă un Dumnezeu există peste acest Dumnezeu pe care îl întâlnești, închinarea-i a’celuia mai mare și ar fi idolatrie să te închini acestui prim-descoperit-îndoielnic-ultim Dumnezeu.

Dar poate Dumnezeul care mi se descoperă refuză întrebarea. Caz în care mă abțin de la închinare. Îmi rezerv să cred că nu e cel de pe urmă Dumnezeu. O întrebare n-ar trebui să-l coboare la pământ.

Iar dacă-mi spuneți că răspunsul e dincolo de înțelegerea noastră, atunci n-am nicio vină pentru neînțelegerea mea.
Tihnească-i borșul din astă găină.

Pariul lui Pascal susține că n-am nimic de pierdut dacă afirm credința în Dumnezeu. Dar iată cum pot pierde totul, inclusiv mântuirea fiind generos cu credința în Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic, problema argumentului ontologic, descoperă limitele raționalismului. Da, formal, teoretic, logic, rațional există o origine, primă cauză. O cea mai potentă entitate, Dumnezeu, care necesar face parte din realitate. Dar față în față, confruntat cu această origine, cauză, Dumnezeu, pe ce bază poți asigura că nu există origine, cauză, Dumnezeu mai mare? De unde știi vreodată că originea sau Dumnezeul care ți se arată nu e tot ceva de mijloc? Tot creatură nu capătul fără capăt care există prin sine. Preocuparea cu această întrebare, epistemul, conduce către necesitatea experienței, simțurilor, empiricului. Nu poți să te încrezi în pur raționalism pentru că nu poți detecta când ești în teritoriul pur imaginarului. E nevoie să-ți probezi ideile, ipotezele, cu experiența, experimentul, simțurile adică empiricul. Care este un pas înainte, o metodă mai bună, superioară, dar nu scoate din gaură de șarpe.

Epistemul rămâne orb fără reflecție. Fără reflecție adică fără conflict, critică, căutarea contradicției, falsificabilitate, negativitate. Adică fără nihilism. Pentru că tocmai îndoiala de sine, pasul înapoi de la afirmare, nihilismul, e ceea ce menține epistemul ancorat în ceea ce numim realitate. Scriem ca să păstrăm, să cunoaștem. Reflectăm, interpretăm ca să ne salvăm de la ce-i scris.

De exemplu: oare gestul de a ține cont de empiric nu e tocmai un act rațional?

În căutare

Și eu sunt căutător. Atât de căutător încât caut înainte de căutare. Ai zice că atunci când cauți ești în lipsă. Dar când cauți, ai deja mult. Înseamnă că ai găsit ceea ce trebuie să cauți.

Când cauți, deja într-o căutare nu mai ești.

În fărădelege naște noua lege

Regulile sunt importante. Nu putem trăi fără ele. Un evident atât de comun tuturor încât pretinde absența discursului. Necesitatea legii e un nenegociabil.

Și totuși. De ce inspiră mai multă încredere cel care își permite libertatea să încalce puțin regulile? De ce e liniștitor să știi că nu e un teleghidat? Că judecă, e nuanțat, știe spiritul? Că e conștient de ceea ce scapă legii și simte mai bine idealul la care aspiră legea?
Ca și cum cel care își permite să încalce limitele reprezintă speranța ‘adevăratelor’ limite. Spiritului îi este permis încălcarea de lege. Dezleagă.

Spiritul, care ce este? Greul de exprimat în cuvinte pe care îl simți. Nedefinibilul care se manifestă. Ceea ce face să ne înțelegem în cuvinte puține. Uneori, de ajuns un îngânat. Chiar o singură privire. Sau nici măcar atât, pentru că știu deja ce gândești. Doar ești de-al meu. Avem atât de multe în comun. Spiritul leagă. E comunul care unește.

Spiritul încalcă legea. Se distanțează, nuanțează, se diferențiază. Pentru a descoperi noul comun. Care apropie, generalizează, aseamănă. Comunul actualizat. Relevant. Spiritul e nașterea din nou a evidentului. Redescoperirea legii. Reinventarea poveștii.

Spiritul e întoarcerea răzvrătirii fiului risipitor. Pentru că în fărădelege naște noua lege.