oxigen2

Înhăitarea din prietenie

Câți prieteni e acceptabil să-mi fac pe bază de interese comune până să ajung în bulă ideologică? Unde-i locul în care prietenia se termină și începe înhăitarea?

Câți prieteni să-mi fac pe criterii de diversitate încât să nu devină formă împotriva formei? Înhăitat împotriva înhăitării? Bula celor împotriva bulelor? Alt interes comun în altă bulă ideologică?

Deja îmi sună înțelepciunea lumii: cel cu prieteni nu-și pune astfel de întrebări despre prieteni. Deși aceeași înțelepciune spune că cel cu mulți prieteni spre pierzania lui și-i face.

Nu părăsești cercul hermeneutic doar pentru că uiți semnul de întrebare de la urmă.

La umbra pariului lui Pascal

În răscolitul prin umbra lui Peterson pariez că dau și peste Pascal. Peterson aparent nu este confortabil cu întrebarea despre credința în Dumnezeu. Pentru că, spune el, e problemă cu definirea lui Dumnezeu. În schimb afirmă cu ușurință pariul lui Pascal când spune că ‘I act as God exists’. Acționez, mă comport ca și cum Dumnezeu există. Că doar vorba lui Pascal.. n-are nimic de pierdut.

Merită menționată explicit ipocrizia lui Peterson când îi convine ‘problema definirii lui Dumnezeu’ dar critică postmodernismul când amintește că problema cu definirea și definițiile nu se rezumă la Dumnezeu. Așa-zisa ‘problemă cu definirea, conceptualizarea și limbajul’ nefiind problema postmodernismului. Dacă este problema cuiva, atunci e a oricui afirmă că știe limitele lucrurilor. Acelora cu acces la lumea ideilor și formelor perfecte. Cu cunoștința ‘obiectului în sine’.
De exemplu problema e a lui Peterson când spune că nu-l poate defini pe Dumnezeu dar acționează ca și cum există. Păi n-ai mai putea să acționezi nimic dacă într-adevăr te-ai feri să-l definești pe Dumnezeu. Pentru că atunci când acționezi orice, înseamnă că exprimi ceva despre Dumnezeu. Îl definești pe Dumnezeu. Fac aia, sau nu fac aia pentru că așa cred că intenționează, gândește Dumnezeu.
Peterson nu-și ascultă propriul sfat pentru că își ia o responsabilitate mult peste ceea ce poate duce oricine. În cămăruța pe care o intenționează curată, ce sclipește e dulapul cu scheleți.

Bine. Există Dumnezeu. Acum ce?
Acum mai facem o adunare la umbra pariului lui Pascal și continuăm săpatul după conceptul de Dumnezeu în mormanul de credințe despre Dumnezeu.
Că doar vorba lui Pascal.. n-avem nimic de pierdut. Decât timpul.

Idealul cu pași mărunți al lui Peterson

Răscolesc prin umbra lui Peterson. Formularea următoare cred că e rezonabilă ca o condensare a filozofiei pe care o sugerează: e nevoie să tindem către idealul cel mai înalt dar trebuie s-o facem cu îngăduință și răbdare față de noi înșine.
Adică trebuie să devenim cea mai bună versiune a noastră (cât mai aproape de ideal, perfecțiune, Dumnezeu) dar cu răbdare și pași mărunți, pentru a nu fi copleșiți.

Sună rezonabil. Echilibrat.

Peterson pornește de la ideea că atunci când vine vorba de ideal, lucrul pe care-l poți afirma cu ușurință e că-i ideal să ajungi la ideal. Dar cu aceeași ușurință poți face pasul mărunt mai departe și poți afirma că mai ideal ar fi nu doar să ajungi la ideal, ci să ajungi acolo cât mai repede, chiar imediat. Un pas mărunt mai departe și poți spune că și mai ideal decât a ajunge acolo imediat, e deja să fii acolo, chiar acum.
Nu. Idealul adevărat, cel mai mare, e să fi fost dintotdeauna deja acolo. Adică să nu fi fost vreodată separat de ideal. Dintotdeauna, deja, să fi fost una cu idealul. Să fii idealul.

Se pare că orice am spune despre ideal, rămâne totdeauna ceva care încă mai poate fi spus. Rămâne un nespus. Un ideal adevărat, rămâne neatins. Cu alte cuvinte când tindem spre ideal, doar mergem. Doar suntem pe cale fără vreo destinație. La orizont se vede doar întunericul lipsei de capăt. Pribegim în gramatică pentru că avem libertatea să construim superlativ superlativului.

De exemplu ne-am oprit la cel mai ideal e să fii idealul. Dar încă se poate mai ideal. Unul ar fi acela unde nici măcar nu există posibilitatea de despărțire de ideal.
Sau mai mult, să nu existe chiar posibilitatea posibilității. Să nu existe posibilitatea în general (în sine), ca să nu fie posibilă posibilitatea particulară a despărțirii de ideal.

Dar să revenim mai aproape de condiția noastră. Unde datul e că separarea de ideal, deja este. Trăim în una. Și în acest context, în care suntem despărțiți de ideal, ce rămâne ideal, adică idealul devine: să ajungem înapoi la ideal cât mai repede.
Dar ne găsim separați și de acest ideal al „reîntoarcerii cât mai repede”. Pentru că dacă-i prea repede, devenim copleșiți.
De unde nevoia de pași mărunți a lui Peterson și nu de vreun dezamăgitor „salt orb al credinței”. E necesar câte o pauză, câte un respir, un răgaz de la ideal pe calea spre ideal. Avem nevoie din când în când de altceva decât ideal pentru a ne păstra pe calea îngustă spre ideal. Pentru a ajunge la ideal, avem nevoie de negarea și suspendarea temporară a idealului. Pentru că nu trebuie să înaintăm repede, imediat, cum e ideal – ci încet, cu pași mărunți, cum nu e ideal.

Un pas mărunt mai departe și ne întâmpină altă întrebare: cât de frecvent e ideal să avem aceste pauze și cât răgaz în ele? Peterson spune că nu știm. Depinde de fiecare. E specific și particular fiecăruia. E subiectiv. Nu poate fi determinată o rețetă, regulă generală.

Prea bine. Dacă nu este regulă generală și e subiectiv, atunci ghici ce: înseamnă că nimeni nu te poate învăța cum să tinzi către ideal. Degeaba asculți de Peterson.
Calea cu pași mărunți, neideală a lui Peterson e momentul când își îmbrățișează demonul fenomenologic și postmodernist: drumul e atât de particular și specific fiecăruia încât nimeni în afară de tine nu-l poate ști și parcurge. Pribegia pe calea îngustă a idealului este o experiența unică, individuală și subiectivă.
Idealul vasăzică se dorește un universal comun, unitar, pentru toți, dar calea către ideal e o fragmentare dispersată în experiențe subiective. În privința căii, ideal nu există. Nu există generalul care să poată fi repetat și aplicat la toți, ci posibil e doar un particular neideal pentru fiecare.
Peterson compromite calea către ideal. Calea nu trebuie să mai fie idealul salt orb al credinței ci mai curând, asemenea unui drog în doze mici.

În umbra lui Peterson aflăm că din moment ce limbajul ne permite superlativ superlativului, totdeauna avem garantată o versiune mai bună a noastră. Din același motiv, Dumnezeu nu se oprește niciodată din a crește și mai mare.

Re-capitulare

Mai socotim din nesocotite și spunem din nespuse. Avertizez că nu sunt informat teoretic și mă apăr doar cu experiență. Urmează o recapitulare, iar re-capitulare se întâmplă să fie și metafora potrivită pentru tema eseului.

Pentru omul cu frică de Dumnezeu, masturbarea face parte din paradoxurile care sunt mărturisite tocmai atunci când e evitat subiectul. Tăcerea fiind prețul mic relativ costului de a recunoaște că nimic nu funcționează. Nici măcar rugăciunea. Nici măcar cea repetată.
De altfel, putem spune și în dreptul actului de exorcizare a masturbării că toate interpretările.. s-au cam consumat și „[…n]-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu„.
Rămâne să treacă Dumnezeu peste păcatul onaniei pentru că noi, în urma tuturor tratamentelor încercate, culegem în continuare roadele repetate.

Despre răul masturbării, mi-a fost dat să aud din gură de patriarh că dacă oricum e de păcătuit, măcar să se merite. Socotit nesocotit. Clar s-a consultat doar cu Dumnezeu și soția a trebuit să tacă.
Sexul de ocazie e un fel de cuvenit sau măcar ceva de păsuit bărbaților pentru că este tocmeala cu Dumnezeu în schimbul trecerii femeii ca patrimoniu. Îi datorez lui Dumnezeu abstinența în ce privește masturbarea pentru că Dumnezeu, bărbat de gașcă fiind, ne înțelege greutățile și în empatia și înțelepciunea lui, a cuvenit să lase femeia ca posesie. Să ne putem oricând folosi de ea la nevoie. În consecință nu există scuză pentru a nu lăsa masturbarea să fie doar a lui Dumnezeu.

Onania e păcat mare pentru că îl reprezintă pe Satana. E artificialul care de-naturează naturalul lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că biblia sună mai îngăduitoare cu abuzul și violul – sunt mai naturale.
Ceea ce-mi amintește de altă perlă. Cică masturbarea e un act egoist. Păi dacă e egoist, pesemne că plăcerea împărtășită chiar cu forța e un rău mai mic nu? Că doar ce poate fi mai rău decât egoismul?

Apoi între raționamentele împlinirii poruncii avem altă pretinsă victorie: acelora care nu au nevoie de pornografie pentru că le ajunge puterea minții. A imaginației. Aceștia în imaginația lor, satisfac până și porunca.
Stârnește râsul strădania de a menține în scena imaginației doar soțul sau soția. Că doar nu e permis să poftești în afara cuplului.
Această putere a imaginației ar fi un deep fake mintal în care lipești fața partenerului peste orice scenă sexuală ai pusă la păstrare. În plus nu știu, în exercițiul ăsta de a împlini strict porunca, e necesar să menții partenerului fizicul real? Sau gândești că dacă tot ești în tărâmul imaginației, și pentru că ți-a fost îngradită imaginația la o singură persoană, meriți măcar să-ți fie permis să cârtești cu câte un retuș pe ici pe colo? Și dacă ‘persoana’ imaginată e din benzi desenate, realitate virtuală sau nu mai există în prezent, e permis de poftit? Că doar n-ai poftit de fapt pe nimeni în realitate. Sunt doar referințe fără referent, imaginate care nu părăsesc imaginația, zâne în fantezii.
Și altă întrebare: dacă onania e păcat pentru că e artificialul intervenit în naturalul lui Dumnezeu, atunci a avea o experiență din asta pur imaginată nu e tot un artificial intervenit în naturalul lui Dumnezeu? Nu e păcat să-ți imaginezi un act sexual chiar dacă e cu partenerul? Nu când imaginezi deja ‘artificializezi’? De exemplu dacă în imaginație satisfaci mai mult decât în realitate? Nu ai creat un surogat realității / naturalului cu care să te amăgești? Dacă Domnul atât a dat, cine ești tu să-ți imaginezi? Nu cârtești de la planul Domnului imaginând orice?
De exemplu Dumnezeu poate nu îngăduie dominatrix chiar dacă ai fost destul de cuminte încât să așezi biciul numai în mâna soției.
Sau poate Dumnezeu tocmai alege dominatrix pentru că are în plan o lecție din aia pe care noi nu o putem înțelege.
Nu poți ști. Prin urmare de ce să poluezi cu potențialitatea ta, imaginația ta, realitatea pe care oricum numai Dumnezeu are dreptul s-o decidă?
Isus n-a fost radical destul. Păcat poți să faci poftind în gând chiar propria jumătate.

Și dacă tot veni vorba de Isus care ridică standardul la cenzura gândului, o știți pe aia cu adolescența și gaura cheii?
Cum se poate mai catolic decât papa, se poate ridica standardul peste Isus. Păcat e deja dacă ți-a făcut cu ochiul gaura cheii. Păcat e să-ți imaginezi orice pentru că și soția poți să ți-o desfrânezi în gând.

O mică tangentă: conflictul imaginar / real, artificial / natural este prezent și în dualitatea știință / artă. Știința semnifică naturalul lui Dumnezeu. Mersul lucrurilor. Realul. Arta e imaginarul Amăgitorului. E abaterea de la mersul lucrurilor. De la real. Arta păcătuiește cu gândul. Desfrânează cu imaginația. Cu altfel decât este. Sinteticul, artificialul.

Revenind la onaniile noastre, masturbarea în adolescență e o problemă particular de serioasă pentru biserică. O știm pentru că singura ‘soluție’ o reprezintă ‘căsătoria grabnică’. Aceasta fiind de fapt recunoașterea faptului că da, nimic altceva nu funcționează. Riscul căsătoriei grabnice e deci răul mai mic.

Altă perlă de patriarh e răspunsul la întrebarea indiscretă cu privire la ce faci când soția n-are chef câteva zile pe varii motive. ‘Pofta vine mâncând’ e răspunsul deloc surprinzător.
Adică îndemnul bibliei că soțul/soția ‘are obligația să-și facă datoria’. Ba mai mult, cel cu datoria are parte și de bucuria în plus că purtatul crucii îi este acum mai însemnat. Pentru că e făcut în silă.
Dacă răbdarea cu celălalt e virtutea în general, când vine vorba de sex, biblia îndeamnă răbdarea să mai aștepte.

Nu sunt păcate și păcațele. Până când partenerul e plecat vreo două, trei luni de acasă. Atunci să dea Domnul ca prezența onaniei și numai a onaniei să rămână cu fiecare. De onanie depinde acum însăși integritatea cuplului. Aproape de partener, masturbarea e infidelitate. La distanță, e fidelitate. Distanța dă valoare masturbării.

Alt argument pretins solid împotriva masturbării e că te obișnuiești cu sinteticul și nu-ți mai place naturalul. Celor care spun asta le recomand o dezbatere cu cei care susțin că, pardon expresia, ‘nicio gaură nu-i la fel’. Pentru că dacă nicio gaură nu-i la fel, chiar o fi masturbarea gaura specială din care nu se mai iese? Dar știu eu.. poate doar îmi imaginez că în realitate nu se poate și mai ager de mână.

De spus ar mai fi. De aia tăcerea. Știm toți că știm cu toții de absurd. Dar ne amăgim că inspirația nu poate da pe lângă. Vorba lui Peterson: totdeauna ne imaginăm un standard mai înalt. Poftim altă amăgire și păcat cu gândul.