City Lights (on a hill)

Daca ati urmarit secventa din filmul mut (dar graitor) City Lights, intelegeti de ce nu pot interpreta ambele tabere ale razboiului icoanelor in Bizantul american altfel decat ca comedie.

Icoana americana, in sensul de canal al harului, este filmul. Toate statuile sunt idoli, indiferent daca vorbesc cu accent southern sau yank. La fel si paradele, inmormantarile cu drapel, inaugurarile prezidentiale. Eroul autentic este vagabondul cu mustacioara. Daca va ganditi la cineva nu e vina mea.

Monumentele confederate imi amintesc de monumentul soldatului sovietic. Invingatorii isi canonizeaza criminalii ca sfinti si demonizeaza eroii de partea cealalta. Este limbajul in care invingatorii scriu istoria. Aspectul ridicol este ca Sudul a pierdut razboiul. Only in Murika.

Prin aceasta arta (kitch) „monumentala” Sudul a ratat tocmai scopul ei, rascumpararea cauzei pierdute. Gone with the wind a facut-o mai bine. Rascumpararea cauzei pierdute se face prin descrierea ambiguitatii morale a razboiului. Razboiul de secesiune nu a fost in alb si negru. In cele din urma, razboiul, orice razboi, este o tragedie in care ambele tabere se intalnesc dincolo de idealurile abstracte ale politicienilor. Nici un razboi nu este intre bine si rau. Soldatii din ambele tabere se intalnesc in zona de dincolo de bine si rau descrisa de Tolstoi si Dostoievsky si mentionata cu realism brutal de Stalin in dialogul cu Djilas despre crimele Armatei Rosii.

Aceiasi lipsa de substanta se manifesta si la iconodoulii oficiali. Daca nu ma credeti, vizitai bulevardul Martin Luther King in orice oras american si uitati-va la mizeria din jur.

In ultima instanta, atat monumentele confederate si cat cei care le vandalizeaza reprezinta cauze pierdute. Invingatorii tin discursurile.