City Lights (on a hill)

Daca ati urmarit secventa din filmul mut (dar graitor) City Lights, intelegeti de ce nu pot interpreta ambele tabere ale razboiului icoanelor in Bizantul american altfel decat ca comedie.

Icoana americana, in sensul de canal al harului, este filmul. Toate statuile sunt idoli, indiferent daca vorbesc cu accent southern sau yank. La fel si paradele, inmormantarile cu drapel, inaugurarile prezidentiale. Eroul autentic este vagabondul cu mustacioara. Daca va ganditi la cineva nu e vina mea.

Monumentele confederate imi amintesc de monumentul soldatului sovietic. Invingatorii isi canonizeaza criminalii ca sfinti si demonizeaza eroii de partea cealalta. Este limbajul in care invingatorii scriu istoria. Aspectul ridicol este ca Sudul a pierdut razboiul. Only in Murika.

Prin aceasta arta (kitch) „monumentala” Sudul a ratat tocmai scopul ei, rascumpararea cauzei pierdute. Gone with the wind a facut-o mai bine. Rascumpararea cauzei pierdute se face prin descrierea ambiguitatii morale a razboiului. Razboiul de secesiune nu a fost in alb si negru. In cele din urma, razboiul, orice razboi, este o tragedie in care ambele tabere se intalnesc dincolo de idealurile abstracte ale politicienilor. Nici un razboi nu este intre bine si rau. Soldatii din ambele tabere se intalnesc in zona de dincolo de bine si rau descrisa de Tolstoi si Dostoievsky si mentionata cu realism brutal de Stalin in dialogul cu Djilas despre crimele Armatei Rosii.

Aceiasi lipsa de substanta se manifesta si la iconodoulii oficiali. Daca nu ma credeti, vizitai bulevardul Martin Luther King in orice oras american si uitati-va la mizeria din jur.

In ultima instanta, atat monumentele confederate si cat cei care le vandalizeaza reprezinta cauze pierdute. Invingatorii tin discursurile.

16 Responses to City Lights (on a hill)

  1. Sorin Săndulache says:

    Lumea noastră „și-a ieșit din matcă”
    Un articol de Monica Andronescu| iunie 17, 2020Categoria: EditorialEtichete: corectitudine politica, Numărul 42, teatru
    În decembrie 2016, portretul lui William Shakespeare e înlocuit de studenții din sediul Departamentului de Literatură Engleză de la University of Pennsylvania. În august 2017, un foarte cunoscut cinematograf din Memphis anulează proiecțiile cu celebra ecranizare „Pe aripile vântului”. Și lista neagră e de-abia la început.

    Primăvara-vara lui 2020. Lumea noastră a luat-o razna. După ce, câteva luni bune a fost închisă și totul, toată realitatea noastră s-a întors cu susul în jos, nebunia continuă. Big Brother, oricine ar fi el, se joacă mai departe și mai pervers cu creierele noastre, cu realitățile noastre, cu libertățile noastre. Iar corectitudinea politică tinde să devină ceea ce amenința deja de ceva vreme: noua noastră dictatură, frumos deghizată în culorile toleranței.

    În numele toleranței, se interzic libertăți, în numele toleranței se dărâmă statui, în numele toleranței, arta unor secole întregi e călcată în picioare, în numele toleranței se scuipă pe credința altor oameni, în numele toleranței sunt pedepsiți oamenii, se devastează magazine, se face „noua artă” care se limitează doar la livrarea unui mesaj corect politic, în numele toleranței cei care cred altfel sunt puși la zid, în numele toleranței se practică „epurarea” marelui „canon occidental” al literaturii.

    În urmă cu câteva zile, lumea întreagă a răbufnit în discuții pro și contra, atunci când o platformă din America a decis să scoată din grilă „Pe aripile vântului”. Pe ideea că filmul trebuie recontextualizat istoric… Nici nu mai contează amănuntele, cum și de ce, cum au încercat marii „guru” ai toleranței să explice că, de fapt, a fost, dar n-a fost așa, important e că. în secolul 21, în ceea ce am vrea (am fi vrut) să credem că e cea mai liberă dintre lumi, în inima democrației, putem să interzicem… să interzicem cărți, filme, opere de artă. Și să o facem cu credința că e soluția corectă. Și, Dumnezeule!, n-au trecut nici trei decenii de la căderea comunismului, care, în aceeași măsură și, desigur, având cele mai bune intenții, ca și noi, astăzi, cenzura ceea ce nu se potrivea cu ideologia de moment și cu „omul nou” pe care voia să-l creeze. Care e diferența față de „noua ideologie” pe care azi o girăm cu toții? O girăm de frică… Aceeași frică. Dar vopsită în culorile toleranței. Căci hai să fim sinceri, câți dintre noi au azi cu adevărat curajul să spună ceea ce cred legat de toată agenda corectitudinii politice? Puțini. Foarte puțini. Și n-o facem de frica de a nu fi linșați mediatic. Căci asta e noua cale prin care se acționează. Și ne aliniem cuminți și aproape că începem să credem că ceea ce ni se impune să credem, de fapt, o credeam și noi…

    Haideți să aruncăm o privire la ceea ce se întâmplă de mult timp în lume, ceva care azi atinge un mic punct culminant!

    Cum spuneam, în decembrie 2016, portretul lui William Shakespeare e înlocuit de studenții din sediul Departamentului de Literatură Engleză de la University of Pennsylvania. Doreau, aflăm din ziare, ca departamentul să reprezinte „diversitatea de autori din lume”, așa că l-au înlocuit pe Shakespeare cu o fotografie a lui Audre Lorde, scriitoare afro-americană, feministă și activistă pentru drepturile omului. Mai departe: în școlile din Canada, mai ales în Ontario, profesorilor li se cerea s-o lase mai moale cu Shakespeare, în favoarea „autorilor autohtoni”.

    Mark Twain e și el pe lista neagră. Pentru că și-a cam făcut de cap în cărțile lui și totul se plătește. Într-o viață sau alta. Acum i-a venit și lui scadența. A scris el în cărțile cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn, care nouă ne-au fermecat copilăria, cuvântul „nigger”? A scris! Deci e clar! Trebuie cenzurat! Scos din istorie! Așa că părinții și profesori foarte atenți la ce învață copiii la școală și-au unit ei forțele în America și, în Minnesota, bunăoară, l-au scos din programa școlară pe tipul dubios, cu mustață și romane în care scrie „nigger”, să nu cumva să deprindă copiii apucături rasiste.

    Mult mai bine să introducem în programa copiilor texte tolerante, să rescriem „Scufița roșie” și să edulcorăm pe ici, pe colo ce e greșit din punct de vedere al noii agende și să nu mai lăsăm în programă povești în care prințul se însoară cu o prințesă frumoasă, ca să nu pice, Doamne păzește, copiii în plasa de a crede că nu-și pot alege sexul…

    Iar exemplele ar putea continua.

    E suficient să facem trei pași în spate și să privim la ceea ce ar putea aduce un astfel de viitor în care teribila armă a „toleranței” va fi pusă la tâmpla tuturor celor care înțeleg toleranța altfel decât dictează corectitudinea politică. Să facem un exercițiu de imaginație… care nici măcar nu-i așa greu, la cât de mult ne ajută realitatea în care începem să trăim.

    Să intrăm în muzeele de artă din toată lumea și să dăm jos de pe pereți toate operele acelor artiști care nu intră pe lista albă. Să ardem din biblioteci toate operele scriitorilor care contravin agendei noii lumi, să aruncăm la gunoi istoria de până acum și să facem ca lumea să înceapă cu noi. Să nu mai producem nimic în teatru, dar nimic… absolut nici un act artistic care să nu aibă la bază un mesaj corect politic. Cui îi trebuie povești care pervertesc mintea omului? Important e să i-o hrănim cu mesajul corect și tolerant și să spălăm bine, bine toate creierele noilor generații, ca să nu mai avem astfel de probleme în deceniile următoare, să înăbușim din fașă revoltele. Să-i învățăm pe copiii noștri că a fi tolerant înseamnă a îndemna (desigur, subtil) la distrugerea unei catedrale… a unei statui, a rupe foile „greșite” dintr-o carte, a înlocui cuvintele nepotrivite dintr-un roman…

    Așa va arăta lumea noastră nouă. Sterilă ca o mască anti-Covid și bine păzită de poliția toleranței!

  2. Idea este de a transforma lumea intr-o imensa gradinita unde copii de toate rasele, culturile, genurile, orientari sexuale, se joaca cuminti sub supravegherea educatoarelor. Singura diversitate descurajat este cea intelectuala. Singura universalitate aprobata este cea a capitalului si a urnei de vot. Este „ultimul om” al lui Nietzsche, „Brave new world” a lui Huxley, si „1984” a lui Orwell, combinate.

  3. cărțile cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn, care nouă ne-au fermecat copilăria

    Tom Sawyer și Huckleberry Finn sunt inecati pe bune. Copii americani nu mai au spirit de aventura. De fapt nici nu se mai joaca. Primul lucru care m-a socat in suburbia americana este absenta copiilor jucandu-se pe strada. Lasa ca ii duc parintii la McDonalds si acolo au loc de joaca.

  4. Bogdan Vodita says:

    Ma intreb cum de, in tari sarace si nedezvoltate precum Cuba, albii si negrii se inteleg relativ bine. Fiecare la un colt de Havana obosita, cu o chitara in mana si un trabuc intre buze, se intretin amical si jovial. Pana si fetele care fac centura lor (se stie despre turismul sexual cubanez), sunt si albe si negrese fara discriminare… Sa fie faptul ca (inca) marele kapital korporat nu si-a bagat inca coada sa lunga ??!

  5. Cand cea coada lunga va incepe sa miste in Cuba negrii vor descoperi ca sunt discrimnati iar prostitutia va fi interzisa si inlocuita cu varianta Epstein. Nu ca ar fi bun comunismul dar tragedia este ca optiunile sunt limitate.

  6. polihronu says:

    Abia acum am descoperit clipul asta fabulos.

  7. polihronu says:

    The pandemic has sort of fulfilled Fry’s dream 🙂

  8. polihronu says:

    Asta o sa-i bucure nespus pe hipermasculii virtuali 🙂

  9. polihronu says:

    Yep, adevarata impartasanie.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: