Despre 22 octombrie
21 octombrie 2010 23 comentarii
Așa cum Geneza 1 găzduiește, adesea ignorată, o tainică și fertilă pluralitate (omul se naște din dialog, dintr-o relație, din „noi” – „să facem om dupa chipul nostru”), creștinismul se întemeiază pe o fascinantă pluralitate hermeneutică – vocile distincte ale celor patru evanghelii, care sînt cinci, dat fiind că Pavel vorbește explicit despre „evanghelia mea” (Romani 2:16; 16:25; 2 Timotei 2:8), generată de „apocalipsa lui Isus Hristos” (Galateni 1:12; 2:2; Efeseni 3:3). Isus nu a produs nicio ediție definitivă a mesajului lui Dumnezeu pentru lume. A scris o singură dată, în pasajul apocrif din Ioan 8. Nu ni se spune ce, iar pașii trecătorilor sau o boare de vînt au șters irevocabil opera lui. Logos-ul s-a făcut trup pentru a se (răs)frînge în multiplicitatea unor întîlniri personale. Descoperirea maximă a „absolutului” a fost asumarea generoasă, plina de har și de adevăr, a relativității.
Fragmentarea (intra)denominațională a creștinismului nu este o nenorocire, ci un destin împlinit. Creștinismul este frîngere. Isus nu și-a propus să ne aducă pe toți la același numitor dogmatic sau liturgic. Revoluția lui vizează modul în care ne privim unii pe alții, dincolo de orice distincție, de orice prejudecată, de orice accident genetic, de orice succes sau eșec. Obsesia omului cu absolutul, cu singularitatea este babelică, este totalitară. Dumnezeu este frîngere. Dăruirea de sine este chipul lui Dumnezeu în om. Apropierea pe care o propune Isus, drumul nou, perfect deschis, către Tatăl, trece prin a învăța să te împarti măcar „unuia din acești micuți”. Pentru că sfînta sfintelor nu este un loc; este însăși apropierea. Altă certitudine și altă unitate decît aceea a brațelor deschise (Marcu 10:16; Luca 15:20; 1 Ioan 4:20) nu ne este dată.
oxigen2 
@ polihronu
‘Descoperirea maxima a “absolutului” a fost asumarea generoasa, plina de har si de adevar, a relativitatii.’
‘Pentru ca sfinta sfintelor nu este un loc; este insasi apropierea.’
Iar ma faci sa pun burta pe carte ?:-). Nu te-ngrijora, Edi o face de mult iar George – (cu empatia sa acuta) ma mai scoate , din cand in cand, din labirintul in care intru de buna voie.
Multumesc baieti!
si mie mi-esti drag, stefan&. :hugleft: :hugright:
iar pe edi il ador.
@poli, frumos articol! o metafora…
doar ca stii numai io ca iestem clovn ateu. in rest, felicitari! :yes:
va pup!
Foarte bun articolu’. :yes: :drink:
Am sa pun o intrebare. Aproape ca mi-e tama s-o pun… Nu tie.
Ce intelegi sau mai binezis, la ce te referi prin termenul „accident genetic”?
De exemplu, faptul ca sint barbat, nu femeie, este – strict biologic – un accident genetic.
Asta ar fi cea mai buna versiune a crestinismului pe care o pot concepe!
Doar ca acceptarea ei pe scara larga nu s-ar putea face fara o doza substantiala de smerenie din partea microbistilor crestini. O umilinta intr-un fel asemanatoare celei care apare in dreptul lui Isus in imnul kenotic din prima parte a capitolului 2 din Filipeni s-ar traduce in contextul actual tocmai prin renuntarea la prestigiul de ramasita dat de asocierea cu Dumnezeu si acceptarea prestigiului de slujitor dat de asocierea cu ceilalti oameni. Imbratisarea abisului ar fi pentru multi tocmai asta: constientizarea ca religia lor nu este singura si cea mai tare, ci mai degraba, cand este ‘at its best’, nu face decat sa isi gaseasca locul alaturi de celelalte religii, miscari, organizatii si curente care functioneaza in virtutea acelorasi principii simple ale bunavointei fata de cei din jur.
O liga mai inalta, unde sa activeze un presupus unic grup depozitar al adevarului si al binelui, nu exista. (Si-ar iesi oricum imediat din forma nemaiavand cu cine sa joace! :rotfl: :soccer: :rotfl:)
Multumesc mult, polihronu,
am aruncat inca o pereche de ochelari la gunoi… si culmea! Vad din ce in ce mai clar!
🙂
St_ature zise doua cuvinte cheie: „semerenie” si „microbisti”. Crestinismul e prea adesea doar o aroganta care da dependenta.
Superb articolul.
Bogdane, de o vreme incoace, bati campii cu gratie!
Gratie fiind cuvintul cheie :pirate:
Mai sa fie, ash-qutza si v.v.rutza au pus de o pyjamas party la domiciliul intaiului. :highfive:
Si uit-asa poa’ sa faca ei un brainstorming impreuna iar apoi veveruica sa exprime consensul deplin al celor 2-in-1. :rotfl:
PS: Sunt uimit de faptul ca indivizi auto-proclamati drept aparatori ai adevaratei credinte, oameni dezamagiti de etica unor liberali ca noi, isi permit sa minta, inducandu-i pe altii in eroare ca ar exista un anumit curent de opinie, acolo unde nu-s decat cativa actori-troli cu cate un set de masti in dotare.
Ei as, parca polihronu s-ar iscali doar cu porecla asta!!?? Eu nu cred. Voi credeti?
#2
clovnule, daca esti ateu, ce mai cauti pe-acii?
Polihronule esti genial. Sincer. Dar este atat de mare diferenta, intre ce spui si cine esti. Adica le spui bine, dar esti la fel ca noi toti. Nu doresc nimanui sa cunoasca interactiunea cu tine. Atunci cand intre ce spui, ce stii si cine esti, nu este armonie, aduce mai repede a palavrageala nefericita. Si inca odata, chiar imi place cum gandesti, deci te voi urmarii cu mare placere, in ciuda acestor contradictii. Nu vreau sa ti se para un afront sau ca vreau sa te discreditez, poate ca vad gresit. Sunt gata sa imi revizuiesc prejudecata daca este cea care m-a facut sa gandesc asa. Felicitari oricum.
un link dat de CJ:
Dar umanistii au dreptate. Singura cale prin care poti cunoaste persoana este sa intri in relatie cu aceasta. Relatiile intime, personale, reprezinta singurul cadru in care iti poti forma reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii, pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode “complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca gesturile parintilor, ale fratilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe care i-am iubit sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… ”
http://onebluebutterfly.blogspot.com/2010/10/stiinta-nu-e-totul.html
Ateismul – ca experienta a absentei, a indepartarii lui Dumnezeu – este parte obligatorie a credintei (se vorbeste astazi despre „ateismul simbetei mari”). Care credinta nu este, in viziunea NT, convingere dogmatica, ci deschidere curajoasa catre celalalt. Inclusiv catre vecinul tau ateu 🙂
Stane, poti sa fii sigur ca sint la fel ca oricine altcineva. Si Isus a fost „la fel ca noi toti”. Cind scriu pentru O2, imi ajunge daca cititorii mei sint dispusi sa acorde o sansa „palavragelii mele nefericite”.
@#14… las-o mai moale.
ia mana de pe poli, ca-i prietenul meu… si al tau.
va salut!
Polihronu,
Eu nu arunc ochelarii pe care-i am la gunoi, nu folosesc ochelarii altuia, din dorinta de a nu deforma si mai mult imaginea vie a ideii de absolut.
Nu am privit adventismul prin ochelarii EGW, pe care nici nu am citit-o in totalitate.
Ca atare, chiar citindu-l pe Erasm, pe care-l mai frunzarisem candva, asa din curiozitate, nu pot aseza adventismul pe titanismul umanismului, numai cu scopul de a-mi descoperi o origine nobila.
Pluralitatea hermeneutica, chiar daca porneste de la acelasi numitor comun ,Isus Hristos, poate duce la un pluralism religios, in care raportul intre unic si multiplu, sa genereze dogme si ritualuri .
Asa cum sublinia Blaga, dogma presupune la origine o anumita criza a intelectului.
In religie, noua hermeneutica recunoaste ideea de relativism, tocmai din incapacitatea de a se conecta la o sursa adevarata de cunoastere.
Relativismul, in religie este de fapt subiectivismul interpretarilor modelate de cultura sau subcultura hermeneutilor de ocazie.
Ocazionalismul, explicat candva de Malebranche ,chiar in platonismul ideilor referitoare la sufletul nemuritor, este tot urmarea unei cauze.
Dumnezeul care se frange este imaginea daruirii de sine, si o ipostaza a dumnezeirii.
EL se frange in sensul unei multiplicari, dar, se frange, pentru a da puterea tuturor, de a cunoaste , de a gusta, de a se hrani , de a reveni la unicitatea unei exprimari in ceea ce priveste adevarul trait si de a deveni de aceeasi substanta morala cu Creatorul sau.
Obsesia omului cu absolutul este babelica, insa Hristos a deschis drumul catre absolut, prin reducerea la acelasi numitor comun.
Mi-a placut totusi expresia :”Descoperirea maxima a “absolutului” a fost asumarea generoasa, plina de har si de adevar, a relativitatii.”
Jurgen Habermas vorbeste despre purificare si cunoastere reciproca in ceea ce priveste ratiunea si credinta, insa prin prisma relativismului. Totusi, religia bibliei nu este permisiva, mai ales atunci cand vine vorba de idolii civilizatiei umane.
Dumnezeul care se frange, este si vocea Unuia care imprima un apoteotic „Asa zice,Domnul”, si imaginea trupului atarnat pe cruce pentru mantuirea noastra,dar si vocea Celui care zice :”Voi judeca lumea”.
Imaginea Lui Dumnezeu e aceea a bratelor intinse, insa nu oricum, ci inrosite de sangele curs pentru pacatele umanitatii.
Sunt doua manifestari are aceleasi imagini , ale aceleiasi realitati. Ele nu se pot desparti, decat in mod relativist, insa ca forma a unei realitati absolute , nu.
Acelasi demers spiritual il incearca si evangheliile, care ajung la aceeasi unicitate, in Isus hristos.
Draga maria, relativitatea despre care vorbesc eu nu are nimic de a face cu relativismul moral. Iar Dumnezeu insusi devine usor, pentru prea multi, un idol. In fine, arata-mi si mie titanism in Erasmus.
Polihronu,
Inteleg ce vrei sa spui.
Erasmus a fost si este ca mod de propagare a ideilor sale, in constiinta multora, un titan al gandirii, prin modul in care a influentat nu numai generatia sa, ci generatia renasterii ,si mai departe in contemporaneitate.
Poli, asta e cea mai bun articol cu titlul de 22 octombrie.
In sfarsit am reusit sa nu ma enervez cand citesc ceva legat de 22 oct.
Nobel contra ignobilei situatii (engleza)
http://www.voltairenet.org/article167356.html
http://www.voltairenet.org/article167396.html