Cine se lupta sa curete Adventismul de contradictii?

Hegel a anticipat sterilizarea postmodernă a gandirii cand remarca „sensibilitatea obișnuita fata de lucruri, a carei singura gija este ca acestea sa nu se contrazica intre ele”. La care Lenin comenteaza: „Ironia e rafinata! „Sensibilitate” pentru natură și istorie (printre filistini), efortul de a le curăța de contradicții și de lupta „. Cine sunt filistinii?

Termenul vine dela germanul Philister, insemnand filistean. In 1689 capelanul universitatii din Jena a tinut o predica bazata pe textul din Jud 16: “Filistenii asupra ta, Samsoane”. Pastorul facea aluzie la atacuri de strada violente (uneori letale) ale oamenilor “de treaba” din Jena impotriva studentilor. Astfel de acte erau motivate de invataturile noi, satanice, (mecanica Newtoniana, Iluminismul, critica textuala a Bibliei), pe care le propaga universitatea. Phillister (sau Phillistin, in engleza) este termenul derogatoriu pe care fii Iluminimului l-au aplicat tipului ignorant, materialist, bisericos, conformist, si “respectabil”. Goethe caracterizeaza filistinul ca pe un “intestin nesatios, plin de teamă și speranță că Dumnezeu va avea milă!… Filistinul nu numai ca ignoră orice mod de viata care nu este al lui, dar pretinde ca restul omenirii să-si modeleze felul de viata după al lui”. La romani, filistinul a fost subiectul Scrisorilor satirice ale lui Eminescu. Nu intamplator ultima incepe cu “Biblia ne povesteste de Samson…”

Termenul a fost folosit mai rar in secolul XX, pe masura ce filistinul a incetat sa mai joace un rol central in viata publica. Filistinismul a ramas insa un fenomen central in Adventism, din cauza ca Adventismul se afla inca in secolul XIX.

Vladimir Nabukov a fost ultimul care sa foloseasca termenul (1980), si parca face portretul robot al unei figuri comune in Adventism: “Filistinul este o persoană matura, ale cărei interese sunt de natură strict materială și banala, și a cărei mentalitate este formata pe baza ideilor standard și a idealurilor convenționale ale grupului de care apartine”. Autorul Lolitei mai spune intr-un comentariu la Madame Bovary ca filistinul manifesta falsa pudoare, “care acuză o lucrare de arta de a fi obscena”. Asta imi aminteste cum am fost chemat la Uniune sa dau socoteala ca folosisem exemplul lui Madame Bovary pentru a justifica pozitia lui Ellen White cu privire la consumul de fictiune romantica. Am fost acuzat ca am folosit texte obscene. Unde dai si unde crapa.

Ma voi intoarce la observatia lui Hegel/Lenin: efortul de a curata natura si istoria (doctrina) de contradictii. La fel ca ceilalti neo-protestanti, adventistii au sosit la banchetul teologic dupa ce vinul mai bun s-a dat. Mai precis, nu au avut timp sa interiorizeze istoria gandirii crestine. Ne-am infipt cu lacomie la drojdiile fundamentalismului evanghelic, amestecate cu posirci postmoderne. Asa se face ca noi nu intelegem de ce paradoxul si contradictia dialectica sunt esentiale in gandirea teologica. Nu intelegem de ce teologii bisericilor istorice zambesc ironic atunci cand ne laudam cu “tot adevarul”, le fel cum credinciosul evanghelic/penticostal nu intelege aceiasi atitudine ironica fata de “sweeet Jeezaz”. Sau ironia evreului cosmopolit atunci cand venim cu profetiile lui Daniel. Trei milenii in pustie te invata ceva despre confuzia dintre tara promisa si fata morgana.

Dar Adventismul s-a maturizat, o maturizare care, la fel ca in cazul Iudaismului, am castigat-o numai aceia care am fost dispusi sa mergem pana la capatul pustiei. Exista o gneratie noua, care accepta sa discute deschis contradictiile Adventismului, nu pentru a le rezolva printr-o noua metafizica/scolastica (asa ceva nu se mai poate), ci pentru a le integra ca tensiuni creatoare intr-o teologie deschisa si o spirala vesnic neterminata. Teama si incapacitatea filistinului adventist de a intelege acest nou curent decurge din faptul ca filistinul a fost prea lenes si prea absorbit de bani si consum sa mearga pana la capat in Adventismul pe care pretinde ca-l apara.

Kierkegaard defineste calea cea larga ca credinta fara paradox. Filistinul adventist se lauda cu “ascultarea’ si “credinta” lui Avraam, dar nu a agonizat niciodata in fata unei dileme. Flistinul crede in interpretarea literala a Genezei, dar nu a studiat-o in adancime. Filistinul face scoala medicala, dar nu are curiozitate stiintifica, nici nu realizeaza ca biologia nu are sens inafara evolutiei. Filistinul apara pozitia istorica despre sanctuar, dar nu-i cunoaste istoria. Filistinul apara anul 1844, dar nu poate sa demonstreze ecuatia lui Miller. Filistinul crede in harul ieftin conditionat de formalism ceremonial. Filistinul este legalist si totodata indulgent cu sine. Filistinul nu a mers pana la capatul Adventismului, si nu a vazut orizontul in wireframe, care arata ca traim intr-un univers simulat.

Filistinul e gata sa plateasca bani grei, zecime si pe deasupra, oricarui predicator otravit care promite sa apere certitudinile in alb/negru ale Adventismului, curatandu-l de contradictii. Si pentru ca intelectual sansele sunt nule, apeleaza la procese staliniste si executii stil dinastia Kim, pentru a curata Adventismul de cei ce-i tulbura somnul.

Dar parul lui Samson a crescut si ochiul scos afara “inlauntru se desteapta” cum spune poetul.

Ne vedem la templu.

Comédia XI

Incheiam ultima comédie cu o intrebare care isi primeste in lectia a unsprezecea un soi de raspuns. Tacerea cu pricina e intrerupta doar pentru a pomeni anul 1798 ca pe ceva de la sine inteles (fara vreo justificare istorica), si asta in aceeasi fraza care ar fi trebuit sa ne spuna ce e acel „chip al fiarei” devenit realitate doar in secolul al XIX-lea (probabil ca „ramine cum am stabilit”, doar n-o sa spunem pe sleau ca baptistii si penticostalii, de pilda, sint si ei prin profetie, de partea dracului, fireste). Daca e sa tinem cont si de pledoaria antievolutionista, lectia aceasta pare integral scrisa de Cliff Goldstein – Martin Pröbstle avea, cel putin acum un deceniu, cind asistam la cursul lui de Daniel, dubii serioase, pe urmele lui Samuele Bacchiocchi, cu privire la exegeza adventista traditionala a celor 1260 de zile (si nu m-as mira sa fie evolutionist).

Recititi, facind abstractie de indoctrinarea adventista, Apocalipsa 14:7-11. Despre ce e vorba? Despre judecata Babilonului si a adeptilor lui (nicidecum a celor care cinta „cintecul lui Moise”). Intocmai cum in Daniel 7 avem judecata cornului cel mic si a fiarei care il sustine (nicidecum a sfintilor). Numai ca, daca in Daniel 7 „cornul cel mic” il reprezinta pe Antioh Epifanul, Babilonul din Apocalipsa 14 e Roma imperiala (lucru care, daca nu era clar in capitolul 13, devine clar in capitolul 17). Cum transforma adventistii „intreita solie” intr-o prezentare despre sabat, neprihanirea prin credinta (care credinta e credinta oarba intr-o judecata nebiblica si anistorica) si, accidental, „starea omului in moarte” e unul dintre cele mai spectaculoase exercitii de alchimie hermeneutica.

Despre evanghelia celor trei ingeri confiscati de ideologia adventista, David Aune scrie in comentariul lui la Apocalipsa: „This is not the gospel of early Christianity but the message proclaimed by Hellenistic Judaism and taken over by early Christianity, reflections of which are found in the NT (1 Thess 1:9-10; Acts 14:15-17; 17:22-31)… The phrase [God fearers] is a technical term used in Luke-Acts of pagans who have become adherents to Judaism (Acts 10:2.22; 13:16.26).” Intregul pasaj din Apocalipsa 14 isi are radacinile, asa cum arata Willem Altink chiar intr-un numar al AUSS (Andrews University Seminary Studies) de acum aproape doua decenii, in 1 Cronici 16:8-36. Domeniile autoritatii divine enumerate in Apocalipsa 14:7 sint tocmai obiectivele primelor patru trimbite (8:6-12) si ale primelor patru potire de minie (cap. 16:2-9).

Cartea deschisa din Apocalipsa 10 nu are cum sa fie altceva decit e sulul devorat de Ezechiel in debutul propriei viziuni – insusi oracolul judecatii divine, care, la Ioan, se continua in capitolul 11. Nu exista nicio urma de sugestie ca ar fi vorba de un avatar al cartii lui Daniel (sau al „cartii vietii”, cum credea William Miller). Asa cum lipseste cu desavirsire vreo indicatie ca vizionarul ar fi el insusi simbol – pentru milleriti si experienta lor. Daca nu ma credeti pe mine, poate credeti niste teologi adventisti – iata ce scrie Hanz Gutierrez in acest articol:

The obsessive and omnipresent activism, praised as a key strategy for resolving all the deep problems and challenges Adventism is facing these days, is not the most problematic aspect of the first part of the “Address”. Rather it is the massive, self-referential idea of Adventism’s centrality in today’s historical scenario. Nobody among us doubts that Adventism is a beautiful, noble and enormously gifted church, charged with a particular mission. But to believe that Adventism and its actions are the central fact of today’s world history is just a pious illusion. Believing this will never make it true. We are almost completely invisible in today’s world, in every metric: sociological, anthropological, economic, political, and worst, in spiritual initiatives.

Asa cum sugeram si eu aici. Sau, la obiect, Alden Thompson in acest articol:

In Adventist history, seeing Jesus as the once-for-all antitypical lamb suggested to our forebears the possibility of seeing a once-for-all antitypical day of atonement as the ultimate fulfillment of the annual Day of Atonement. The fact that such an antitypical application was developed in the light of the Disappointment without direct exegetical “proof” from Scripture correlates with the “late” parallel development of the idea that Jesus was the once-for-all Passover lamb.

Adventismul e, precum Noul Testament insusi, o interpretare „creativa” a unor texte fetisizate pina la incomprehensiune. Cel mai tare am ris insa citind despre cum e preferabil ca lumea sa fie speriata intru iubire decit „pierduta”. Si despre cum, in cea mai infantila forma de moralitate, „we keep it only because God has commanded us to do so.” Islamul de ziua a saptea.

PS Da, am scris dezlinat de data asta, si cu citate copioase din altii. Dezgustul pentru „lectiuni” si timpeniile lor devine plictis. Slava domnului ca se termina curind. Daca imi impartasiti fie dezgustul, fie plictisul, rugati-l pe Google sa va povesteasca despre cum parintii apostolici si altii dupa ei considerau oracolele sibilinice sau pe cele ale lui Hystaspes autentice profetii eschatologice. Sau, si mai util, despre originile si dimensiunile cultului imperial roman in Asia Mica (puteti incepe aici, fara sa neglijati cele doua articole indicate in josul paginii, sau cu o lucrare clasica pe tema).

Comédia X

Bullshit. Acesta este terminus technicus care descrie aproape in intregime continutul celei de-a zecea lectii SS. Sa le luam pe rind. Autorul insista, de exemplu, sa ne arunce praf in ochi, folosind expresia „horn power” acolo unde Daniel 8:23 (in explicatia viziunii celor doua cornute) vorbeste in mod clar despre un rege – nu un nou simbol, ci un cap incoronat cit se poate de literal din perioada de declin a imperiilor diadohilor (secolul II i.e.n.). Acest potentat in carne si oase nu are nicio rafuiala cu vreun sanctuar pitit in nori, ci cu templul de la Ierusalim, preotia acestuia si cultul fervent pe care unii iudei i-l dedica. Daniel 7 si 8 sint alegorii cu privire la istorie absolut terestra.

Expresia (u)vacharíth malkhutám (sintem tot in Daniel 8:23) inseamna fix „spre finalul regatelor lor” (ale celor patru diadohi), nicidecum „dupa…” – compara cu 8:19 („la vremea de apoi a miniei”, inutil de poetic, dar in niciun caz „dupa minie”), si mai ales 10:14 („in vremurile de apoi”, in original „in ultimele zile”, „in zilele din urma”). Cornilescu e usor ambiguu (in 8:23), avind „la sfirsitul stapinirii lor” – mai clar ar fi fost „spre sfirsitul…”. In orice caz, „cornul cel mic” nu este antagonic tapului, ci continuare si incununare malefica a acestuia. Chiar si acceptind aberatia istoricista promovata de adventisti, sa fie atit de usor sa dosesti cinci secole de „Roma imperiala”, pentru a sari direct la „Roma papala”? Si nu sint eu insumi mai antihrist decit papa? Vreau si eu in profetie, ce naiba!

Perioada din Daniel 8:13-14 e strict cea a suprimarii sacrificiului levitic in templul de la Ierusalim, suprimare atribuita exclusiv „cornului cel mic” (nu si medo-persanilor sau primilor „greci”). Si, dupa cum am tot spus, „sfirsitul” inchipuit de Daniel trebuia sa aiba loc prin secolul II i.e.n. (un sfirsit care nu semana deloc cu apocalipsele ce mobileaza creierele incinse ale milenaristilor de azi – nu tu ciuperci atomice, nu tu crahuri globale, nici urma de antihristi sau „ingeri de lumina” care sa bintuie lumea sa-i infulece pe cei alesi, ci doar un nou imperiu pe harta strimta a vechii lumi, atins de nefireasca bunastare si incununat cu imperisabila glorie). Prin urmare, NU avem nevoie sa interpretam alegoric perioada indicata in viziune (de maxim sase ani si jumatate, mult mai probabil doar de 3 si-un pic). Iar „principiul zi-an” e o prostie (vezi aici si aici).

Penibila este incercarea autorului de a ne convinge, pe baza a doar doua-trei pasaje poetice din Iov (4:17; 15:14; 25:4), ca verbul cheie din Daniel 8:14 (pasivul nitsdáq) poate avea si sensul de „a curata”. Inainte de orice, avem ioc context cultic in respectivele fragmente din Iov, iar paralelismul nu e musai sinonimic (pina nici ereticul Florin Laiu nu e convins). Dar sa admitem ca avem „a curata” in Daniel 8:14. Asta nu ne impiedica sa remarcam ca razbunarea / purificarea templului din Daniel 8 nu are nimic de a face cu functionarea normala a templului levitic (deci cu vreo ceremonie din calendarul ritual prescris in Pentateuh), ci constituie remedierea unei anomalii cultice. Daniel 8:14 NU poate fi despre Yom Kippur (de altfel evreii au inventat Hanukkah, a carei editie de anul acesta s-a incheiat ieri, pentru a sarbatori evenimentul istoric oglindit in Daniel 8). In plus, nu uitati ca Yom Kippur nu era singura zi din an in care templul si natiunea erau in „their rightful state” – ispasirea, scopul permanent al ritualului, nu era altceva decit inaugurarea si intretinerea in „stare justa” a mariajului periculos dintre templu si natiune.

Judecata anuntata de primul inger din Apocalipsa 14 e tocmai „caderea Babilonului” proclamata de cel de-al doilea, adica dublul seceris descris in vv.14-20. Dar vom refuta pe indelete, in urmatoarea comédie, delirul adventist din marginea celebrului capitol de Apocalipsa. Sa raminem in Daniel. Singurul motiv pentru care sa’ír (cuvintul pentru „tap” in Leviticul – tot Leviticul, nu doar capitolul 16) apare (apozitiv) in Daniel 8:21 este acela ca termenul utilizat in restul viziunii (tsafír – cf. vv. 5 si 8) e un neologism (in epoca) de gasit doar in Ezra 8:35 si 2 Cronici 29:21. Nu mai vorbesc ca imperiile lui Cirus si Alexandru nu-s citusi de putin jertfe inocente de adus la templu. Apropo, asa cum aratam in prima parte a paragrafului de mijloc al acestei postari, pesha’ pur si simplu NU este un terminus technicus care sa numeasca o anumita specie de pacat (de care sa se ocupe in mod specific ritualul de Yom Kippurim); iar „cornul cel mic” nu a fost niciodata parte in legamintul levitic, neputindu-i-se imputa vinovatii prescrise de acesta.

Tot Florin Laiu a demonstrat – e drept, din greseala – ca hapax-ul nechtákh din Daniel 9:24 inseamna cel mai probabil, intocmai ca la Cornilescu, „au fost hotarite” (detalii aici – e vorba de o atestare timpurie, de la Qumran, a sensului figurat al verbului chatákh; nu ca marturia traducatorilor LXX ar fi fost de neglijat). Ca viziunea pomenita in Daniel 9:23 (pe care ingerul incepe s-o explice in 9:24) ar fi cea din capitolul 8 e o timpenie. Insusi „omul Gabriel” spune ca mesajul pe care il poarta vine ca raspuns la suplicatiile formulate de profet plecind de la profetia lui Ieremia. Aceasta constituie contextul explicatiilor angelice. Iar maréh din 9:23 e, in paralelism (daca nu hendiada) cu davár, o referinta fix la mesajul dezvaluit in versetele 24-27. De altfel, in Daniel 8:15-16 maréh e folosit in alternanta cu chazón, in legatura cu unul si acelasi lucru. Ca primul cuvint s-ar referi doar la o anumita portiune din obiectul numit de cel de-al doilea e un scremet infructuos.

Trebuie ca ati citit deja ce spuneam, in ultimul paragraf, aici. Si daca Daniel 9 ar putea fi racordat in mod legitim la Daniel 8 (ceea ce nu e cazul), nu ar ajuta cu nimic, de vreme ce nu avem date de incredere pentru reconstructia postexilica a Ierusalimului (cum nu stim in ce an a fost crucificat Isus, potrivit evangheliilor). Unde mai pui ca realitatea literara si istorica a textelor din Daniel sugereaza mai curind ca perioada din capitolul 8 e cuprinsa in cea din capitolul 9 decit invers (cele 2300 de jertfe suprimate se regasesc in a doua jumatate a ultimului septenal). In fine, nu vi se pare suspecta tacerea mormintala a acestor lectii cind vine vorba de aplicatia „istoricista” a celor 1260 de zile de aroganta parvocornuta?