Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul „mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim „Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când „eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.

Anunțuri

13 Responses to Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

  1. polihronu says:

    Perversiunea e chiar in confiscarea modului muzical major pentru ideologia thanatica a apocalipticismului – ca in piesa din titlu, si atitea altele. Jubilatia catastrofei.

  2. taranprost says:

    Felicitari pentru aceasta noua disectie reusita pe cadavrul adventismului.
    (cateva detalii tehnice-Cred ca este corect „canal de comunicare „a” vointei divine” /”pentru mine personal „mi se pare redundant/in aceeasi propozitie „pulsiunea” este cand un concept , cand realitatea din spatele lui/multe virgule nu au sens si fragmenteaza inutil textul )
    Desi m-am convins de folosirea cu scopul manipularii a muzicii in serviciile de cult acum doua decenii,aceasta apeleaza la straturi mult prea profunde ale personalitatii pentru a nu ma influenta si astazi.
    M-am gandit sa ma asez pe sofa si sa ma marturisesc la duhovnicul sec. XXI.
    Vecinul meu avea un caine simpatic de care nu ma despartea decat un gard din plasa.Oridecateori ieseam in curte venea la gard sa se joace cu mine.Ii explicam ca am treaba , ca eu iubesc pe somalezi,ca dragostea asta baloasa , de joasa extractie este nedemna de mine, posesorul dragostei ca principiu.Nu m-a inteles.Ii spuneam ca timpul petrecut cu fiinte inferioare de tipul lui este jos pe scara prioritatilor mele , chemat fiind sa salvez sapte miliarde de persoane care se balacesc in pacat ,ca in ziua respectiva nu citisem cele trei capitole din Biblie,ca timpul este un cadou oferit de Dumnezeu pentru o buna administrare si ca bun protestant sunt intr-o crunta intrecere cu el.Nu l-am convins nici pe el si nici pe mine, si ma persecuta sentimentul vinovatiei.Exista vreo pastila pentru asa ceva ?

  3. Marcus Crassus says:

    Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când “eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta.

    Tom Waits surprinde foarte bine acest mod de gandire in piesa „Way down it the hole”:

    Aduce mai mult a negro spiritual sau gospel, dar ideea e asemanatoare: impulsurile agresive si distructive sunt identificate cu diavolul, care apoi trebuie trimis in pustie in mod constant prin compulsia la repetitie.
    Daca nu esti obisnuit/a cu abordarea lui Tom Waits, ai crede ca batjocoreste crestinii; in realitate, el incearca sa inteleaga mentalitatea anumitor categorii sociale. A trebuit sa vizitez o biserica de africani SDA ca sa aud o rugaciune aproape identica, din partea unei fete de vreo 20 de ani. Timp de 30 de minute l-a implorat pe Dumnezeu sa castige razboiul cu diavolul, sa dea victorie copiilor lui, sa vindece bolnavii din spitale, sa demaste masinatiunile celor rai etc. Fraza pe care o repeta dupa fiecare implorare era „through the blood of Jesus”, sau „In the power of Jesus”.

  4. Gradiva Psi says:

    Excelenta analiza, plina de miez!

  5. Aurel Ionica says:

    Si daca propaganda asta prin muzica si cultul mortii nu este buna, care propaganda este buna, aia prin „oxigen”? Hai ca tocmai am aflat ce inseamna „oxigen.” Se pare ca termenul a fost creat de francezi care credeau ca oxigenul produce acid, si ca atare au creat cuvintul din greaca si inseamna „facator de acid.” Ideea asta cu oxigenul, o fi si ea tot o chestia de aia freudiana? Sau mai pe romaneste, gura prostului, adevar graieste? Ce zice doamna psiholoaga?

  6. polihronu says:

    Mai Aurica,

    nu faci tu bule la gura? Acidulatule! Freudian esti doar tu. Hai sa-ti explic de ce. „Oxi” din „oxi-gen” are si sensul figurat de „inteligent” (cu minte ascutita). Oxigenu’ ista ii face pe multi mai destepti. Tu insa, oricit te-ai adapa din toate intelepciunile, n-o sa fii decit un act ratat – un generator de bule. Hai mars!

  7. ge2oana says:

    Offf,mai Alexa, mai…..

    E clar si limpede ca-s ofticati pe viata.
    Uita-te doar la T. Wilson,la campania electorala ce si-o face pe banii altora,la dorinta morbida ca SDA sa stapaneasca minti si lovele, pt. ca ,intr-un final (care dracului final !?) sa revina Isus.

    Ca sa faca CE !!??

    Bun articolul. De la mine ai o bila alba !!

    P.S.

    Cica ieri,pe 11, a fost ziua mondiala de rugaciune si, cica, mr.Wilson zice ca-I zice lui Dumnezeu sa opreasca ebola.
    Mishto, mai bine le zicea alora de la Dealul Frumos sa vaza daca-i duce mintea sa gaseasca vreun vaccin, ceva acolo, ca sa puna frana la ebola.
    Dar nu, aia se ocupa cu alte alea, vegetariene….
    DEh, au resurse, is elita, se vreau importanti si recunoscuti in lumea medicala, doar ca-s ….degeaba, adica … intelegi tu.

    Doamne ajuta !

  8. ge2oana says:

    Uite asa, ca sa fie in bon-ton cu Confirintili Genarali si (ne) siguranta in revenirea lui Isus !!

    Ehehe, cica nu se repeta istoria !
    Ba inca cum, la litera, cu tragedii si comedii !

    Nasol e ca-s victime cu mormanu” !

    Dar ce mai conteaza cand revenirea e aproape !?

  9. Sensul marii dezamagiri de la 1844:

    „If something is to stay in the memory it must be burned in: only that which never ceases to hurt stays in the memory”–this is a main clause of the oldest (unhappily also the most enduring) psychology on earth…. Man could never do without blood, torture, and sacrifice when he felt the need to create a memory of himself; the most dreadful sacrifices and pledges (sacrifices of the first-born among them),the most repulsive mutilations (castration, for example), the cruelest rites of all the religious cults (and all religions are at the deepest level systems of cruelties)–all this has its origin in the instinct that realized that pain is the most powerful aid to mnemonics (Nietzsche, On the Genealogy of Morals)

  10. mariusandy says:

    Ferice de cei fara de urechi pentru ca a lor este mantuirea din depresie- iata Evanghelia. Probabil ca Edi este un bun exemplu -lipsa lui anatomica/fonica fiind un mare castig intru ratiune.

  11. mariusandy says:

    Vreau sa zic fara de ”ureche”. Vezi solutia lui Ulise la tentatia sirenelor.

  12. Ianis says:

    Am vazut recent, in contextul asteptatelor alegeri prezidentiale, Wag the Dog.
    Muzica e folosita ca instrument direct pentru manipularea maselor, Willie Nelson si un cor de genul „We are the world” sunt cei care pun pe note ideile propagandei

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: