Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

10 octombrie 2014 de 13 comentarii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul „mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim „Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când „eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.

Filed under Editorial Tagged with , , , , , , , , , , ,

Revolta Fiului Risipitor şi pocăinţa ca rezultat al compulsiei la repetiţie

13 mai 2013 de 20 comentarii

Una dintre cele mai răsunătoare pilde pe care creştinismul îşi fundamentează teologia pocăinţei autentice este Pilda Fiului Risipitor. Fie că te identifici cu afurisitul de fiu mic, fie că te identifici cu fiul cel mare a cărui notă definitorie este auto-victimizarea, scenariul final va pune în lumină trăsăturile părintelui: fiul reintră în graţiile tatălui cel milostiv, iertător, transparent bucuros atunci când integritatea familială intră pe făgaşuri normale. Figura tatălui ca despot oriental este spulberată de figura tatălui modern ce mânuieşte şi gestionează cu fineţe cunoştinţe de psihologie a adolescentului – căutător rebel al afirmării de sine. Figura fiului cel mic, aparent distorsionată de revolta şi plecarea de-acasă, este una foarte avantajoasă pentru cei ce caută pocăinţă acolo unde poate ea nici nu se găseşte de fapt. O figură a unui copil ce subminează autoritatea tatălui, îşi revendică partea de moştenire, ajunge să trăiască pe cont propriu, eşuează în toate planurile sale, se întoarce în casa părintească plin de vină (pentru actele nesăbuite săvârşite) şi plin de recunoştinţă pentru tatăl care nu doar că nu-l acuză pentru furtuna sa emoţională a cărei finalitate a constituit-o ograda porcilor, ba chiar pregăteşte un ospăţ în cinstea fiului „pierdut” şi „reîntors”. Figura fiului cel mare, umbrită de conflictul între ceilalţi doi protagonişti şi intenţionat pusă deoparte de interpreţi iscusiţi care cred că şi ei, asemenea fiului cel mare, au slujit tatălui toată viaţa tatălui fără ca acesta să dea vreun semn că i-ar păsa de fidelitatea lor, este şi ea redusă, în final, la relaţia cu figura parentală. Aşadar, povestea culminează cu un happy-end (deşi ştim prea bine că finalul pildei este deschis), aşa cum orice experienţă a pocăinţei se cuvine a culmina.

Propun în continuare un punct de vedere al unei interpretări axate pe fiul cel mic (mai puţin pe tată) din perspectiva dinamicii legăturilor intrafamiliale şi a conţinutului (moştenirii) psihic (e) transmis dinspre figura parentală înspre copil. Conform interpretării unanim acceptate, revolta fiului cel mic şi dorinţa de a pleca de acasă este un semn al rebeliunii, neascultării şi îngâmfării omului care părăseşte „staulul” şi orbecăie în bezna lumii fără-de-dumnezeu, semn ce ar merita aspru sancţionat. Viziune foarte confortabilă pentru noi. Însă, dorinţa fiului de a pleca de acasă şi de a deveni autonom poate reprezenta, şi probabil chiar reprezintă, semnul maturizării tânărului adult. Maturizare deloc uşor de dobândit în contextul în care „tatăl” şi „fratele cel mare” asigură toate cele necesare traiului în interiorul „staulului”. Mai mult, mă încumet să afirm că plecarea de acasă a fiului nu este doar un pas către maturizare, ci este un semn al sănătăţii mintale, al dezvoltării psihice şi al încercării dobândirii propriei identităţi. Plecarea fiului de acasă şi aşa-zisa revoltă pot însemna, deasemenea, încercarea de a depăşi un scenariu psihic inconştient, repetitiv şi vicios. Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, voi apela la un concept teoretic psihanalitic introdus de Freud şi dezvoltat de precursorii lui, concept ce clarifică o realitate psihică extrem de importantă.

Inconştientul omului se supune unei singure legi, lege definită de ceea ce se numeşte compulsie la repetiţie. Compulsia la repetiţie desemnează, conform definiţiei date de Vocabularul psihanalizei (Jean Laplanche, J.B. Pontalis), un proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate. Aşadar, întreaga noastră activitate psihică este subsumată acestei tendinţe de a repeta. Desigur, e dificil de văzut limpede repetiţie acolo unde, aparent, ea nu există. Situaţiile în care se găseşte un om în diferite etape ale vieţii par destul de diferite, nu-i aşa? La o analiză mai atentă însă, această repetiţie inevitabilă poate fi depistată în multiplele ei deformări cu rol de a o deghiza şi, deci, de a o perpetua. Definiţia mai spune că aceste repetiţii duc către suferinţă (situaţii neplăcute). E important de semnalat în acest punct că ceea ce e neplăcut pentru viaţa conştientă (de pildă un simptom), poate fi plăcut pentru viaţa inconştientă a cărei dinamică este dată de tendinţa de a repeta, niciodată de a creşte şi a se dezvolta. Pe acest paradox greu de înţeles dat de cuplul plăcere-neplăcere se structurează întregul mecanism de funcţionare psihic şi comportamentele umane.

Revenind la fiul cel mic, putem afirma acum că decizia de a pleca e modul său de a transmite că vrea să rupă lanţul unei repetiţii compulsive ce a fost transmis din generaţie în generaţie. Foarte sanogenă decizia conştientă, însă problemele abia de-acum încep. Odată ajuns în lumea largă, înarmat cu entuziasm juvenil şi cu o moştenire bănoasă deloc de lepădat, fiului îi este imposibil să se adapteze acestei lumi noi şi total necunoscute lui. Risipirea averii nu înseamnă neapărat pedeapsa consecinţă a răzvrătirii faţă de tată, risipirea traduce mai degrabă un comportament ale cărui origini se găsesc încă din viaţa trăită în căminul părintesc. Traduce o imposibilitate de adaptare la o existenţă deloc familiară pentru care nu era pregătit. Reîntoarcerea fiului traduce o eşuare a dezvoltării sale, un pas înapoi, o regresie, nu un pas înainte către progres.

Oare nu tot aşa se întâmplă cu membrii născuţi în Biserică care hotărăsc, într-o bună zi, să treacă hotarele unui spaţiu destul de confortabil în care nu există nici îndoieli, nici hăituieli metafizice şi în care  o vinovăţie destul de conştiincios declarată e echivalentă cu mântuirea veşnică? Oare nu tot aşa, acei membri care părăsesc comunitatea-mamă şi ajung în lumea largă devin nişte inadaptaţi a căror imaturitatea cultivată le provoacă grave leziuni? Oare nu asemenea fiului celui mic, în urma unei experienţe eşuate de maturizare devenită una traumatică, unii se întorc în sânul bisericii purtând o vină ce nici măcar ospăţul dat în cinstea lor nu-i mai poate face să se simtă fii cu adevărat? Oare nu acest act de reîntoarcere spăşită (regresie la un grad de dezvoltare anterior, cum spune psihanaliza) este definit drept pocăinţă autentică? Adevărul este că acest proces nu este nimic altceva decât tendinţa inconştientului de a repeta şi de a se opune dezvoltării; nu este altceva decât compulsie la repetiţie. Deşi, aşa cum bine spunea definiţia, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.

Ce l-a făcut pe fiu să eşueze în încercarea lui de adaptare la lumea exterioară? Tocmai… moştenirea cerută şi lipsa conştientizării că o moştenire familială (psihică) nu se risipeşte atât de uşor pe cât se crede.

Cât despre gestul tatălui de a-i oferi fiului reîntors haina sa şi inelul său, ce tată nu s-ar bucura să ştie că perpetuarea familială, în toate formele ei, este conservată? În fond, aşa cum îmi semnala cineva, şi comuniştii ofereau simpatii demne doar de carnetul de partid celor ce  nu se aflau neapărat în „staul” dar puteau contribui la propăşirea comunismului (vezi cazul lui Mihail Sadoveanu) – bine-cunoscuţii „tovarăşi de drum”.

Filed under Editorial Tagged with , , ,