Despre Florin Laiu si apologetii adventisti

Anunțuri

Problema femeii

images Versiune audio

Duceti-va in focul cel vesnic

images Versiune audio

Ce am invatat de la spiritul profetic si de la marxisti

Pentru a vedea ca aceasta optica asupra intruparii nu este singulara (si nici in cazul meu asta nu dovedeste mare branza – cu exceptia unei posibile filiatii de idei) e suficient sa se consulte unii precum Warfield, sau dintre contemporani Gaffin Jr. si Lane Tipton. Dar, ma scuzati, am uitat ca nu citim la greu decat marxisti si spirit profetic.

Asa grait-a Ibrian.

Teologia mea nu este o extensie a spiritului profetic ci efectul deconstructiei spiritului profetic. La fel ca mormonismul sau turnul de veghe, adventismul este o religie a propriei carti. Noi recunoastem in procesul de inscripturare, canonizare, ortodoxie si sacerdotiu adventist o recapitulare a iudeo-islamo-crestinismului istoric.

Marxismul a trecut prin acelasi proces de inscripturare, canonizare, ortodoxie, sacerdotiu, inchizitie si razboaie religioase ca toate religiile cartii. Marxistii secolului xxi sunt deconstructionisti ai lui Marx. Cartea lui Derrida, The Spectres of Marx, ne ofera deconstructia acestei deconstructii.

Am invatat ceva de la Derrida: fantoma care bantuia prin Europa in secolul XIX a fost exorcizata de marxismul canonic. Cand canonul marxist si preotia marxista s-au prabusit in 1990, fantoma a iesit din mormant si a inceput sa bantuie iarasi.

Anticipam cu bucurie falimentul bisericii si demisia canonului. O fantoma uitata se va intoarce din mormant.

Ibrian, catacombele nu au vitralii

Maxim numeste ratiune ceea ce Bertrand Russell numeste greseala grecilor: notiunea ca sintaxa gandirii si a limbajului este reflectarea logosului transcendental in sufletul rational. Metafora clasica a acestei prejudecati ramane mitul pesterii.

“Scientismul mut”, pe care mi-l imputa Ibrian, ar fi, in contextul acestui mit, conversatia despre umbre a celor legati cu spatele la lumina. Reprosul implica idea ca ar exista un limbaj pentru a vorbi despre formele ale caror umbre sunt proiectate pe peretele pesterii de lumina care vine prin gura ei.

Ca un astfel limbaj ne eludeaza o arata insusi Plato, atunci cand il lasa pe Socrate sa-si conduca interlocutorii intr-o regresie infinita de definitii si definitii ale definitiilor la aporia. De unde si respingerea cuvantului scris ca falsa filosofie. Adevarata filosofie este dialectica, si adevarata dialectica este orala. Este interesant ca Socrate reuseste sa ajunga la un singur absolut, si acesta este geometria. Scientismul mut?

Plato l-a tradat pe Socrate asa cum cum crestinii l-au tradat pe Isus: prin metafizica logosului. Si pentru ca prejudecata grecilor nu este deplina fara prejudecata iudeilor, care este prejudecata scrisului, Maxim si ai lui l-au bagat pe Plato in cristelnita si au scos afara mostruozitatea logosului intrupat in litera.

Asa ajunge Socrate sa bea a doua oara otrava grecilor si Isus sa fie rastignit a doua oara de litera iudeilor. Biserica este pestera lui Plato cu vitraliile proiectand iluzia formelor eterne.

Oamenii au inventat cunoasterea in pesteri atunci cand au inceput sa picteze viata reala la lumina facliilor aprinse de ei. Catacomba este intoarcerea de la iluziile pesterii lui Plato la adevarata lumina din pestera, cea a focului facut de oameni. Caci afara din pestera nu putem oricum privi.

Deus-(S)ex-Machina

images Versiune audio

Pretentii din bezna

„… n-am recunoaște Rațiunea Care a venit la noi, pentru noi, ca noi, prin trup, și S-a îngropat prin silabe și litere pentru simțirea care întoarce spre sine toată puterea minții din noi.” (Maxim Marturisitorul – Ambigua, II, 27)

In cele mai recente incursiuni ale sale prin catacombe, Edi prezinta falimentul demersului de a prinde in cuvinte fluxul adevarului. Doua lucruri fac propriul demers al lui Edi demn de deriziune: nu ne-a definit niciunde „adevarul” (si ar fi fost autoreferential sa o faca) si in emisiunea sa a folosit, cum le spune alora,…..”cuvinte”. Dar am aflat de asemenea ca adevarul spuselor lui se va proba in „viitor”, care, in tot cazul, nu este „viitor” propriu denotat si pana la care se vor petrece tot felul de „vedenii”.

Pozitia lui Edi nu este surprinzatoare: el este nemultumit de caracterul precar (in opinia sa) al discursului teologic. In cazul scientismului mut al lui Edi, nu doar ca mintea nu poate exercita o supervenienta asupra cortexului pentru a genera ceva precum un limbaj care excede statutul de epifenomen fizic, dar nici macar Dumnezeu nu poate controla felul in care sunt folosite cuvintele – astfel incat acestea sa dobandeasca o eficienta comunicativa trans-generationala. Ca limbajul este un instrument cat de cat adecvat in a ridica pretentii legate de adevar o arata chiar faptul ca Edi respinge crezurile sau declaratiile confesionale. De ce le respinge? Nu pentru ca ar crede ca nu le intelege sau pentru ca le considera perfect opace (ceea ce ar fi de asteptat, daca ar fi consecvent), ci pentru ca le intelege si le considera false. Oamenii din diverse culturi si generatii reusesc sa comunice si sa pastreze in forma verbala castigurile cognitive – lucrul asta e aproape de natura evidentei.

Pe de alta parte, Edi nu e logocentric pentru ca nu e Logos-centric. Il informam pe crestinul autentic Edi ca Eshatonul a avut deja loc in Hristos (nu avem nevoie de „viitor” pentru a valida aceasta afirmatie) si ca posibilitatea exprimarii verbale a unei teo-logii este un act de condescendenta divina, inseparabil de Intrupare.

La un moment dat, se pare ca necazul lui Edi este de ordin metodologic: adica adevarul (whatever that means) curge si litera il ucide. Acum, ce o fi fiind acela „adevar”, daca il separam de „faptul”de a fi un atribut propozitional?

Cuvintelor lui Edi si cuvintelor lui despre „cuvinte” nu le mai ramane, se pare, decat statutul de vibratii mecanice – lucru care nu ar trebui sa deranjeze pe cineva pentru care ele nu pareau utile, decat, poate, in asteptarea ad infinitum a unui viitor iluzoriu.