Churchilliada

Întâi ca tragedie apoi ca entertainment

Comentând romanul lui Eugen Sue Misterele Parisului (1843), un critic german (Herr Szeliga) afirma că estetica tavernelor întunecate și limbajul argotic al criminalilor are ca scop să comunice cititorului natura misterioasă a răului. Dacă răul este un mister, legea și ordinea sunt miracole salvatoare (la fel ca în Misterele Gothamului). Până și sala de bal apare ca un miracol:

Aici magia aduce strălucirea soarelui pe timp de noapte, verdeața primăverii și splendoarea verii pe timp de iarnă. (Eminescu, Împărat și Proletar?). Ne simțim imediat dispuși să credem în miracolul prezenței divine în sânul omului, mai ales când frumosul și harul susțin convingerea că suntem în imediata apropiere a idealurilor.

Karl Marx, familiar atât cu tavernele proletariatului cât și cu ideile socialiste ale lui Eugen Sue, îl atacă pe Szeliga pentru încercarea de a re-mistifica misterele pe care Sue le demistificase.

La fel ca Mizerabilii lui Hugo, pentru care a fost model, Misterele Parisului zugrăvește o lume în care crima se naște din efectele combinate al disperării sociale și justiției punitive. Faptul că bandiții respectă un cod de onoare sau că un criminal este capabil de sacrificiu nobil, nu sunt miracole ci argumente împotriva sistemului. Natura umană este aceiași în ”scunda tavernă mohorâtă” sau în salonul aristocratic.

Apelul la miracolul încarnării binelui/răului în istorie dă pe față, în opinia lui Marx, aceleași motive pentru care biserica apelează la misterul încarnării. Misterul încarnării demistificat este puterea seculară a bisericii și dreptul divin al regelui. Faptul că Herr Szeliga este un hegelian de dreapta și un teolog liberal din școala lui Bruno Bauer arată doar adaptarea filozofică a argumentului teocratic la mecanismul modern al puterii.

Mi-am amintit de polemica Marx-Szeliga citind pe internet reacțiile la filmul lui Nolan, Dunkirk. Expresia ”miracolul din Dunkirk” apare în majoritatea comentariilor, la fel de reduntantă și lipsită de conținut ca formula pâinii și vinului la liturghie. Idea este că văzând filmul lui Nolan vezi miracolul, pentru că Nolan privește istoria prin ochii soldatului comun, și, se știe, Împărăția Cerurilor este a celor săraci cu duhul.

Întrebarea este dacă nu cumva apelul la miracol are ca scop să mistifice adevărata tragedie a istoriei, în contextul în care churchilliada se repetă ca farsă numită războiul împotriva terorii?

Din punctul de vedere al soldatului de rând, prin ce se deosebește povestea bunicului englez de povestea bunicului român salvat miraculos din încercuirea de la Stalingrad? De ce este evacuarea din Dunkirk un miracol și nu străpungerea germană prin Ardeni?

Răspunsul la această întrebare vine de obicei cu un apel subtil la metafizică și teologie. Da, faptele pot fi descrise la fel, dar substanța diferă. Cum ar spune Papa Francis, diferența este în gluten.

Însă atunci când genealul Erich von Manstein, principalul strateg al victoriei germanilor la Dunkirk, a fost condamnat pentru crime de război în Rusia, însuși Churchill și ofițerii britanici i-au venit în apărare, argumentând că generalul a făcut ce ar fi făcut oricare general britanic aflat în condiții similare pentru a-și duce soldații vii acasă. De ambele părți se vorbește de Dumnezeu. De ambele se lucrează cu diavolul.

Dunkirk a fost scena celei mai rușinoase înfrângeri suferită de aliați în toată istoria războiului. Singura victorie a fost în războiul de propagandă. Churchill a știut să facă din ea simbolul unei națiuni pregătită să lupte singură pentru salvarea Europei. Însă după ce s-a adresat națiunii prin radio în cuvintele faimoase: ”We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills”, Churchill a astupat microfonul cu mâna și a spus: ”vom lupta cu sticle”. Blindatele și armele corpului expediționar fuseseră lăsate cadou germanilor.

Apelul la miracol are ca scop să camufleze cel mai umilitor aspect al salvării armatei britanice. Germanii ar fi putut să distrugă sau să captureze tot corpul expediționar  însă au fost opriți pentru trei zile la ordinul lui Hitler. După evacuare, Hitler s-a lăudat că a făcut-o pentru a da Angliei un semn de bună intenție. (Nu că Churchill a fost impresionat). A fost mai degrabă un exemplu de micro-administrare strategică de amator combinată cu narcisism. Motivele sunt discutabile dar faptul rămâne. Miracolul a fost de la Satana.

La fel ca World Trade Center sau Patriots Day, Dunkirk este un film despre omul de rând prins într-o catastrofă politică pe care nu o înțelege. Este genul de film care prezintă miracolul eroismului și solidarității civice (într-o societatea care dealtfel răsplătește șmecheria și egoismul) ca răspuns la misterul răului căzut din cer. Divinitatea se întrupează în omul comun pentru a distruge lucrările unui diavol abstract.

Problema cu această perspectivă a omului comun, care nu înțelege ce se întâmplă, este că lasă loc pentru universul din Marvel Comics. Batman, Captain America, Superman, simbolizează miracolul întrupării divintății în polițist, soldat, și politician. Ei ne salvează de Joker și Bane, agenții haosului întrupat în oricine este desemnat inamic public.

Benzile desenate au devenit model pentru montajele de știri și History Channel. Dar Marvel Comics nu este universul în care trăim. În lumea reală, nici germanii nu au fost monștrii lui Tarantino, programați genetic pentru nazism, nici naziștii nu au fost mai puțini plați și banali decât politicienii contemporani (Hannah Arendt).

”Misterul” răului nazist este o narațiune în alb și negru care devine crez politic. Adică ce se întâmplă astăzi.