”Izgonește-o pe roabă” – limbajul vălului la Riad și la Vatican

”Aceiași Mărie, altă pălărie” – spune românul. Nu tocmai. Simbolurile vorbesc pentru cei care au urechi să audă. John Kenedy a fost primul președinte american care a apărut cu capul descoperit în public. În același timp, nomenklatura sovietică a început să înlocuiască șapca proletară cu pălăria. În Vest începe revoluția culturală a anilor ‘60. În Est, nomenklatura începe să își afișeze deschis privilegiile de burghezie roșie. Lenin e mort. Trăiască Saul Alinsky.

Jocul vălului executat de primele doamne între Riad și Roma este la fel de important ca jocul pălăriei între Washington și Moscova în urmă cu o jumătate de secol.

Singura regină în istorie care nu și-a acoperit capul la Vatican este soția lui Zuckerberg. Mark vine din viitor. Acum, întrebarea este: de ce nu și-au acoperit capul regina mamă și fică în Riad dar l-au acoperit la Vatican? Mai ales că Francis I nu pare baticist. Același lucru nu ar putea fi spus despre saudiți.

Răspunsul scurt ar fi diferența între văl ca simbol al teocrației și văl ca simbol al paradoxului democrației apusene: libertatea de a nu fi liber.

Iluminismul a rezolvat acest paradox împărțind socitatea într-un spațiu public al rațiunii și spațiul privat al familiei și religiei. Nu poți impune simbolurile religioase în spațiul public dar poți alege să renunți la această libertate în biserică. Din acest punct de vedere prima și a doua doamnă au jucat bine politica vălului. Au spus nu spațiului public al religiei și au spus da spațiului privat al religiei.

O să trecem peste faptul că Vaticanul este la fel de puțin spațiu privat ca și Riadul. Vom ignora de asemenea nemulțumirile din sfera multiculturalismului și corectitudinii politice. Să fim radicali, adică să mergem la rădăcina lucrurilor și rădăcina este teologia politică.

Diferența fundamentală este aici între teologia vălului la Pavel și în Islam.

Pavel este cel care a definit libertatea de a nu fi liber. Idea este că, da. În Hristos nu mai este evreu și grec, rob și slobod, bărbat și femeie (Gal, 3, 28.29), dar creștinul este îndemnat să renunțe voluntar la libertatea lui în Hristos pentru a respecta simbolurile culturale ale vremii: Timotei este circumcis, creștinii sunt avizați să evite mâncărurile jertfite idolilor cu argumente îmrpumutate din teologia Kashrut, Onisim este trimis înapoi la stăpânul său, și femeia trebuie să își acopere capul.

Dacă Pavel a fost înțeles pe dos este și vina lui. Asta nu îi absolvă însă pe teologii consevatori, începând cu Tertulian și Augustin, pentru anularea libertății creștine. A trebuit să vină Luther pentru ca Epistola către Galateni să își recapete rolul de cheie hermeneutică a textelor lui Pavel. Deși, la fel ca Pavel, Luther s-a simțit în cele din urmă obligat să arunce apă peste focul pe care îl aprinsese. Protestantismul ca teologie politcă s-a realizat numai în Iluminismul nordic, iar în țările catolice a fost nevoie de revoluții violente.

Pentru a înțelege locul vălului în Islam, trebuie să ne întoarcem iarăși la Pavel. Argumentul lui este bazat pe dualitatea spirit – carne în elenism. Bărbatul întruchipează spiritul, rațiunea, universalul uman, în timp ce femeia reprezintă carnea, instinctul, particularul. Bărbatul are sex. Femeia este sex. De aceea femeia trebuie acoperită ”din pricina îngerilor”, nu pentru că ar fi ispitiți ci pentru că spiritul pur este ofensat la vederea cărnii pure.

Aici scoate capul ucenicul lui Gamaliel. Pavel își polarizează dialectic argumentul afirmând că femeia creștină trebuie să se acopere ca să poată prooroci, adică tocmai ca să poată participa împreună cu bărbații la universalitatea spiritului. Profetesele lui Pavel nu trebuie să se acopere pentru a ascunde părul/carnea în biserică ci pentru a ascunde spiritul de ochii celor care nu pot înțelege fuziunea ontologică a sexelor ”în Hristos”. Îngerii pot fi acum un simbol pentru poliția moravurilor. Este aspectul care lipsește în Islam.

Nu că Islamul nu ar avea propria variantă a profeteselor lui Pavel, care poartă hijabul pentru a putea vorbii comunității lor despre educație și drepturile femeii, deși eșecul istoric al profeteselor creștine ar putea fi aici o lecție. Nici că, așa cum se spune, Islamul nu l-ar avea pe Isus, pentru că Isus este numele cel mai des menționat în Coran, iar reprezentările creștine ale Fecioarei constituie argumentul favorit al haditelor în favoarea hijabului. Ceea ce lipsește Islamului este Epistola către Galateni.

Să trecem acum la alt aspect al teologiei vălului la Pavel.

Cea mai frecventă aplicație a dualismului spirit/carne în Epistole este dualismul Noul Legământ/Vechiul Legământ. Noul Legământ este după spirit și este universal uman. Vechiul Legământ este după carne (firea pământească la Cornilescu) și literă, și este particular etnic. NL este reprezentat de un bărbat liber în timp ce VL este simbolizat de o femeie roabă.

Dacă Trump ar fi și citit Biblia pe care îi plăcea să o fluture în timpul campaniei electorale, ar fi postat pe twitter porunca biblică: ”Izgonește-o pe roabă”, ca argument pentru politica de imigrație față de urmașii lui Agar.

Așa cum era de așteptat, Pavel consideră că cei aflați sub Lege trebuie să pună vălul pe față, de data asta nu din motive culturale, ci pentru că reprezintă ontologic carnea opusă spiritului.

Și nu facem ca Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Două aspecte trebuie remarcate în legătură cu textul de mai sus.

Mai întâi, în conflictul dintre Apus și Islam, cel din urmă se află astăzi în poziția pe care Pavel o atribuia iudeo-creștinismului în opoziție cu creștinismul (și, probabil, iudaismul) elenizat. Teologia politică iudeo-creștină se autodefinește în relație cu valorile universale ale Iluminismului. Islamul, dimpotrivă este văzut ca întruchipare a  sclaviei slovei (literalismul și fundamentalismul coranic) și particularismului cultural. Într-un cuvânt, Islamul este noul Vechi Legământ.

În al doilea rând, conform aceleiași dialectici, vălul se află la locul lui pe fața femeii musulmane. Vălul devine simbolul auto-excluderii Islamului din modernitate.

Particularismul Islamic apare aici nu ca un complement al spațiului public al rațiunii ci ca inamicul lui. Ghetoul este tolerat tocmai pentru că confirmă această dualitate, dar numai cu fața acoperită, sau cel puțin capul. Într-o distopie nu imposibil de imaginat astăzi, un Apus fascist ar impune hijabul ca variantă a stelei galbene.

În concluzie, vălul islamic este un manifest teologic-politic care declară că locul lui Agar este în pustie, sau, in context urban modern, în ghetou. Capul dezvelit al creștinei Melania și al evreicei Ivanka le-au amintit agarenilor din Riad cine este stăpânul lumii. Fii roabei nu vor moșteni împreună cu fii legitimi, naturali sau adoptați, ai Sarei.

Vălul și roba neagră purtate cu eleganță la Vatican afirmă rădăcinile teologice ale paradoxului democrației.