Reconquista?

spain-II-960x640

Ferdinand Și Isabela primind tribut de la șeicii mauri după distrugerea Califatului din Corodoba.

 

Va avea loc o Reconquista în Europa?

Să începem cu replica lui Marc Aureliu în filmul Cădera Imperiului Roman: ”Un Imperiu cade atunci când nu mai crede în sine”. Când vorbesc de o Reconquista mă gândesc în primul rând la o re-cucerire dinlăuntru. Naționalismul este aici un obstacol și există dușmani mai periculoși decât islamizarea.

Poli mi-a atras atenția asupra scandalului provocat de cartea postumă Finis Germania a istoricului german Rolf Peter Sieferle (1949–2016), care s-a sinucis tomana trecută. Unii văd în sinucidera lui ilustrația cea mai dramatică a cărții. Pentru alții, este doar o altă sinucidere într-un bunker.  

Sieferle îi acuză pe aliați de  spălare de creier în masă, mai ales a generației sale (agenții revoluției culturale din ‘68), în numele denazificării.

În ciuda acuzațiilor ieftine, Siefer nu este un revizionist. El recunoaște caracterul criminal al nazismului și realitatea istorică a camerelor de gazare. Ceea ce reproșează anglo-americanilor (”oligarhii care se pretind leagănul democrației”)  este impunerea unui nou mit împotriva mitului arian.

”Germanii sunt noii evrei” – remarcă Siefer – poporul blestemat de a-l fi gazat pe Dumnezeu în persoana poporului ales. Mitul medieval al evreului etern este înlocuit cu mitul germanului etern. Monumentele Holocaustului înlocuiesc crucifixurile și porunca întâi este este reformulată: ”Să nu ai alt Holocaust afară de mine”. Rezultatul firesc este acela că germanii vor să scape de blestemul veșnic, adică de ei înșiși.

Această stare de perpetuă penitență i-a făcut pe germani incapabili să aibă un dialog pragmatic despre problema imigrației. Statul de welfare și imigrația necontrolată sunt incompatibile după cea mai simplă matematică. Constituțiile moderne au la bază o cultură universală care este incompatibilă cu tribalismul și exclusivismul islamic. Germania se va tribaliza și, împreună cu ea, Europa. Multiculturalismul oferă baza ideologică pentru sinuciderea Apusului, la fel cum Creștinismul a dus la sinucidera lumii clasice. 

Fenomenul Auschwitz, spune Siefer, nu dovedește primitivismul Germaniei interbelice (asta s-ar putea spune mai degrabă despre Rusia) ci faptul că civilizația apuseană poate fi confiscată de barbarism. Lecția este prea inconfortabilă pentru Apus care preferă (in)versiunea Tarantino a istoriei.

Ceea ce Siefer uită să spună este faptul că intelectualul postmodern nu atribuie vina Holocaustului doar germanilor ci în primul rând Iluminismului. Deja în 1944, Adorno și Hrokheimer, de la școala din Frankfurt, au promovat idea că Secolul Rațiunii a dus Europa în mod necesar la Nazism în Dialectic of Enlightenment (Dialektik der Aufklärung). Autorii morali al Holocaustului ar fi Descartes și Kant. Mein Kampf ar fi doar un apendix la Critica Rațiunii Practice.

Idea nu este susținută doar de universitari postmoderni ci și de intelectuali catolici/(pravo)slavofili din ”noua Europă”. În ciuda conflictului teologic, Școala din Frankfurt și Școala de la Păltiniș trag la aceiași căruță. Amândouă cheamă Vechea Europă la sinucidere penitentă.

Noul evreu etern nu este germanul ci diabolicul om alb, care a perpetuat holocausturi pe toate meridianele, începând cu cruciadele împotriva religiei păcii, și culminând cu genocidul cultural al imigranților obligați să se asimileze. Whiteness este păcatul originar sau, în limbaj modern, mutația fatală. Drepturile universale ale individului  reprezintă  cultura tribală a Apusului, pe care acesta încearcă să o impună altor triburi, care au și ele dreptul cultural la mutilarea genitală și subjugarea femeii, la fel cum alte culturi pretind dreptul la exprimare liberă. Știința este instrumentul imperialismului eurocentric pentru genocid cultural prin distrugerea miturilor fondatoare. Adevărul universal nu se găsește în rațiune (o ideologia inventată de Aristotel pentru a justifica imperialismul lui Alexandru) ci în mit. (Mircea Eliade se întâlnește aici cu marxismul cultural).

Asemenea idei nu vin însă din Quran ci din universități. Ideologia fundamentală este multiculturalismul. Baza ei economică este privatizarea radicală a economiei și serviciilor publice, mai nou, abrogarea neutralității netului.  Ofer beneficul îndoielii lui Siefer pentru sintagma scandaloasă ”oligarhii care se pretind leagănul democrației”. Nu mă interesează dacă oligarhii siunt Tories sau Whigs, Republicani sau Democrați. 

Intelectualul ortodox din ”noua Europă” descoperă la rândul său un adversar în rațiune. Anti-intelectualul neo-protestant se grăbește să vină lângă el la fileu. În mod paradoxal, Rusia și Balcanii sfârșesc prin a reinventa mitul evreului etern. Hitler este Baalul secret din camera din spate a templului naționalist-religios-balcanic, ca în viziunea profetului.

Va exista o Reconquista, sau, parafrazându-l pe Siefer, Finis Europa? Întrebarea este cine va predica Apusului credința în sine? Siefer în nici un caz.

Anunțuri

”Izgonește-o pe roabă” – limbajul vălului la Riad și la Vatican

”Aceiași Mărie, altă pălărie” – spune românul. Nu tocmai. Simbolurile vorbesc pentru cei care au urechi să audă. John Kenedy a fost primul președinte american care a apărut cu capul descoperit în public. În același timp, nomenklatura sovietică a început să înlocuiască șapca proletară cu pălăria. În Vest începe revoluția culturală a anilor ‘60. În Est, nomenklatura începe să își afișeze deschis privilegiile de burghezie roșie. Lenin e mort. Trăiască Saul Alinsky.

Jocul vălului executat de primele doamne între Riad și Roma este la fel de important ca jocul pălăriei între Washington și Moscova în urmă cu o jumătate de secol.

Singura regină în istorie care nu și-a acoperit capul la Vatican este soția lui Zuckerberg. Mark vine din viitor. Acum, întrebarea este: de ce nu și-au acoperit capul regina mamă și fică în Riad dar l-au acoperit la Vatican? Mai ales că Francis I nu pare baticist. Același lucru nu ar putea fi spus despre saudiți.

Răspunsul scurt ar fi diferența între văl ca simbol al teocrației și văl ca simbol al paradoxului democrației apusene: libertatea de a nu fi liber.

Iluminismul a rezolvat acest paradox împărțind socitatea într-un spațiu public al rațiunii și spațiul privat al familiei și religiei. Nu poți impune simbolurile religioase în spațiul public dar poți alege să renunți la această libertate în biserică. Din acest punct de vedere prima și a doua doamnă au jucat bine politica vălului. Au spus nu spațiului public al religiei și au spus da spațiului privat al religiei.

O să trecem peste faptul că Vaticanul este la fel de puțin spațiu privat ca și Riadul. Vom ignora de asemenea nemulțumirile din sfera multiculturalismului și corectitudinii politice. Să fim radicali, adică să mergem la rădăcina lucrurilor și rădăcina este teologia politică.

Diferența fundamentală este aici între teologia vălului la Pavel și în Islam.

Pavel este cel care a definit libertatea de a nu fi liber. Idea este că, da. În Hristos nu mai este evreu și grec, rob și slobod, bărbat și femeie (Gal, 3, 28.29), dar creștinul este îndemnat să renunțe voluntar la libertatea lui în Hristos pentru a respecta simbolurile culturale ale vremii: Timotei este circumcis, creștinii sunt avizați să evite mâncărurile jertfite idolilor cu argumente îmrpumutate din teologia Kashrut, Onisim este trimis înapoi la stăpânul său, și femeia trebuie să își acopere capul.

Dacă Pavel a fost înțeles pe dos este și vina lui. Asta nu îi absolvă însă pe teologii consevatori, începând cu Tertulian și Augustin, pentru anularea libertății creștine. A trebuit să vină Luther pentru ca Epistola către Galateni să își recapete rolul de cheie hermeneutică a textelor lui Pavel. Deși, la fel ca Pavel, Luther s-a simțit în cele din urmă obligat să arunce apă peste focul pe care îl aprinsese. Protestantismul ca teologie politcă s-a realizat numai în Iluminismul nordic, iar în țările catolice a fost nevoie de revoluții violente.

Pentru a înțelege locul vălului în Islam, trebuie să ne întoarcem iarăși la Pavel. Argumentul lui este bazat pe dualitatea spirit – carne în elenism. Bărbatul întruchipează spiritul, rațiunea, universalul uman, în timp ce femeia reprezintă carnea, instinctul, particularul. Bărbatul are sex. Femeia este sex. De aceea femeia trebuie acoperită ”din pricina îngerilor”, nu pentru că ar fi ispitiți ci pentru că spiritul pur este ofensat la vederea cărnii pure.

Aici scoate capul ucenicul lui Gamaliel. Pavel își polarizează dialectic argumentul afirmând că femeia creștină trebuie să se acopere ca să poată prooroci, adică tocmai ca să poată participa împreună cu bărbații la universalitatea spiritului. Profetesele lui Pavel nu trebuie să se acopere pentru a ascunde părul/carnea în biserică ci pentru a ascunde spiritul de ochii celor care nu pot înțelege fuziunea ontologică a sexelor ”în Hristos”. Îngerii pot fi acum un simbol pentru poliția moravurilor. Este aspectul care lipsește în Islam.

Nu că Islamul nu ar avea propria variantă a profeteselor lui Pavel, care poartă hijabul pentru a putea vorbii comunității lor despre educație și drepturile femeii, deși eșecul istoric al profeteselor creștine ar putea fi aici o lecție. Nici că, așa cum se spune, Islamul nu l-ar avea pe Isus, pentru că Isus este numele cel mai des menționat în Coran, iar reprezentările creștine ale Fecioarei constituie argumentul favorit al haditelor în favoarea hijabului. Ceea ce lipsește Islamului este Epistola către Galateni.

Să trecem acum la alt aspect al teologiei vălului la Pavel.

Cea mai frecventă aplicație a dualismului spirit/carne în Epistole este dualismul Noul Legământ/Vechiul Legământ. Noul Legământ este după spirit și este universal uman. Vechiul Legământ este după carne (firea pământească la Cornilescu) și literă, și este particular etnic. NL este reprezentat de un bărbat liber în timp ce VL este simbolizat de o femeie roabă.

Dacă Trump ar fi și citit Biblia pe care îi plăcea să o fluture în timpul campaniei electorale, ar fi postat pe twitter porunca biblică: ”Izgonește-o pe roabă”, ca argument pentru politica de imigrație față de urmașii lui Agar.

Așa cum era de așteptat, Pavel consideră că cei aflați sub Lege trebuie să pună vălul pe față, de data asta nu din motive culturale, ci pentru că reprezintă ontologic carnea opusă spiritului.

Și nu facem ca Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Două aspecte trebuie remarcate în legătură cu textul de mai sus.

Mai întâi, în conflictul dintre Apus și Islam, cel din urmă se află astăzi în poziția pe care Pavel o atribuia iudeo-creștinismului în opoziție cu creștinismul (și, probabil, iudaismul) elenizat. Teologia politică iudeo-creștină se autodefinește în relație cu valorile universale ale Iluminismului. Islamul, dimpotrivă este văzut ca întruchipare a  sclaviei slovei (literalismul și fundamentalismul coranic) și particularismului cultural. Într-un cuvânt, Islamul este noul Vechi Legământ.

În al doilea rând, conform aceleiași dialectici, vălul se află la locul lui pe fața femeii musulmane. Vălul devine simbolul auto-excluderii Islamului din modernitate.

Particularismul Islamic apare aici nu ca un complement al spațiului public al rațiunii ci ca inamicul lui. Ghetoul este tolerat tocmai pentru că confirmă această dualitate, dar numai cu fața acoperită, sau cel puțin capul. Într-o distopie nu imposibil de imaginat astăzi, un Apus fascist ar impune hijabul ca variantă a stelei galbene.

În concluzie, vălul islamic este un manifest teologic-politic care declară că locul lui Agar este în pustie, sau, in context urban modern, în ghetou. Capul dezvelit al creștinei Melania și al evreicei Ivanka le-au amintit agarenilor din Riad cine este stăpânul lumii. Fii roabei nu vor moșteni împreună cu fii legitimi, naturali sau adoptați, ai Sarei.

Vălul și roba neagră purtate cu eleganță la Vatican afirmă rădăcinile teologice ale paradoxului democrației.

Iubirea de aproapele si dublul santaj al Europei

In ultima lui carte publicata, REFUGEES, TERROR AND OTHER TROUBLES WITH THE NEIGHBORS, AGAINST THE DOUBLE BLACKMAIL, (Octombrie, 2016), Slavoj Žižek discuta notiunea iudeo-crestina a aproapelui, in opozitie cu “dublul santaj” al dreptei populiste si stangii liberale. Nu este greu de inteles de ce xenofobia si construirea de ziduri intre natiuni (sau garduri de sarma ghimpata acasa) este in opozitie cu iubirea aproapelui, chiar daca cei care o predica se declara de (cele mai) multe ori, crestini. Aspectul asupra caruia se concentreaza Žižek este insa confuzia intre toleranta stangii liberale, bazata pe relativism moral/multiculturalism, si imperativul crestin de a iubi aproapele ca pe sine.

Liberalismul are monopolul asupra discursului public si foloseste canalele media pentru a promova imaginea idealizata si romantata a refugiatului musulman. Azilantii ar fi, din acest punct de vedere, doar victime inocente ale razboaielor civile din tarile musulmane, cand de fapt sunt parte a problemei. Aici Žižek nu se sfieste sa le aminteasca americanilor ca popoarele pe care le-au eliberat de dictatori seculari inteleg prin libertate dreptul de a tine femeile ca sclave si a executa apostatii. Cele doua victime iconice care au alimentat suportul public pentru invazia Irakului, femeia, pentru liberali, si crestinul, pentru evanghelici, au dus-o mai bine sub Sadam. Stanga refuza sa recunoasca faptul ca musulmanii – (si alte minoritati) – nu sunt la fel ca noi, si nu pot deveni ca noi in una sau doua generatii. Asa se face ca populismul xenofob monopolizeaza discutia despre conflictul de valori si pericolul grav care ameninta existenta civilizatiei europene.

Žižek sustine ca notiunea iudeo-crestina a iubirii neconditionate fata de aproapele are la baza recunoasterea diferentei, nu obfuscarea ei. Samariteanul, vamesul, leprosul, nu trebuie iubiti pentru ca sunt ca noi, ci tocmai pentru ca sunt diferiti. Cei care trebuie urati sunt, paradoxal, cei ca noi, adica familia si tribul, atunci cand acestea devin o piedica in calea identificarii cu tragedia familiei umane fragmentate. Legatura care il leaga pe samariteanul milos de victima talharilor nu este legatura tribala de sange sau cultura, ci solidaritatea universala a victimelor unei istorii de ura si violenta tribala, al carei promotori sunt ultima instanta chiar preotul si levitul, care au trecut indiferenti mai departe.

Insa iubirea care isi risca viata ca sa bandajeze ranile aproapelui nu manifesta interes pentru sensibilitati culturale. Europa isi poate sacrifica confortul si isi poate perliclita chiar existenta pentru siguranta fizica si demnitatea umana a refugiatilor, dar nu trebuie sa fie toleranta cultural-religios. Iisus nu a venit sa aduca pacea ci sabia, sau ura, impotriva oricarei ideologii si religii tribale.

La fel ca samariteanul milos, europenii trebuie sa vina in ajutorul refugiatilor in virtutea solidaritatii universale a celor disperati. In ultima instanta, aceleasi elite corporat-globale care au distrus Irakul, Libia, si Siria, au distrus si Europa asa cum a fost. Mizeria si desperarea nu-i face pe oameni mai nobili, ci mai rai, spune Žižek, spre indignarea sanctimonioasa a liberalilor, de aceea eticheta de “violator” sau “terorist” nu este un stereotip populist. Acest gunoi uman este reprezentat de notiunea crestina a aproapelui cu care ne identificam in disperarea si suferinta universal umana, si care trebuie confruntat in numele aceluiasi om universal pe care este intemeiata ideea de Europa.

Dreptul la manie