Reconquista?

4 august 2017 de 2 comentarii

spain-II-960x640

Ferdinand Și Isabela primind tribut de la șeicii mauri după distrugerea Califatului din Corodoba.

 

Va avea loc o Reconquista în Europa?

Să începem cu replica lui Marc Aureliu în filmul Cădera Imperiului Roman: ”Un Imperiu cade atunci când nu mai crede în sine”. Când vorbesc de o Reconquista mă gândesc în primul rând la o re-cucerire dinlăuntru. Naționalismul este aici un obstacol și există dușmani mai periculoși decât islamizarea.

Poli mi-a atras atenția asupra scandalului provocat de cartea postumă Finis Germania a istoricului german Rolf Peter Sieferle (1949–2016), care s-a sinucis tomana trecută. Unii văd în sinucidera lui ilustrația cea mai dramatică a cărții. Pentru alții, este doar o altă sinucidere într-un bunker.  

Sieferle îi acuză pe aliați de  spălare de creier în masă, mai ales a generației sale (agenții revoluției culturale din ‘68), în numele denazificării.

În ciuda acuzațiilor ieftine, Siefer nu este un revizionist. El recunoaște caracterul criminal al nazismului și realitatea istorică a camerelor de gazare. Ceea ce reproșează anglo-americanilor (”oligarhii care se pretind leagănul democrației”)  este impunerea unui nou mit împotriva mitului arian.

”Germanii sunt noii evrei” – remarcă Siefer – poporul blestemat de a-l fi gazat pe Dumnezeu în persoana poporului ales. Mitul medieval al evreului etern este înlocuit cu mitul germanului etern. Monumentele Holocaustului înlocuiesc crucifixurile și porunca întâi este este reformulată: ”Să nu ai alt Holocaust afară de mine”. Rezultatul firesc este acela că germanii vor să scape de blestemul veșnic, adică de ei înșiși.

Această stare de perpetuă penitență i-a făcut pe germani incapabili să aibă un dialog pragmatic despre problema imigrației. Statul de welfare și imigrația necontrolată sunt incompatibile după cea mai simplă matematică. Constituțiile moderne au la bază o cultură universală care este incompatibilă cu tribalismul și exclusivismul islamic. Germania se va tribaliza și, împreună cu ea, Europa. Multiculturalismul oferă baza ideologică pentru sinuciderea Apusului, la fel cum Creștinismul a dus la sinucidera lumii clasice. 

Fenomenul Auschwitz, spune Siefer, nu dovedește primitivismul Germaniei interbelice (asta s-ar putea spune mai degrabă despre Rusia) ci faptul că civilizația apuseană poate fi confiscată de barbarism. Lecția este prea inconfortabilă pentru Apus care preferă (in)versiunea Tarantino a istoriei.

Ceea ce Siefer uită să spună este faptul că intelectualul postmodern nu atribuie vina Holocaustului doar germanilor ci în primul rând Iluminismului. Deja în 1944, Adorno și Hrokheimer, de la școala din Frankfurt, au promovat idea că Secolul Rațiunii a dus Europa în mod necesar la Nazism în Dialectic of Enlightenment (Dialektik der Aufklärung). Autorii morali al Holocaustului ar fi Descartes și Kant. Mein Kampf ar fi doar un apendix la Critica Rațiunii Practice.

Idea nu este susținută doar de universitari postmoderni ci și de intelectuali catolici/(pravo)slavofili din ”noua Europă”. În ciuda conflictului teologic, Școala din Frankfurt și Școala de la Păltiniș trag la aceiași căruță. Amândouă cheamă Vechea Europă la sinucidere penitentă.

Noul evreu etern nu este germanul ci diabolicul om alb, care a perpetuat holocausturi pe toate meridianele, începând cu cruciadele împotriva religiei păcii, și culminând cu genocidul cultural al imigranților obligați să se asimileze. Whiteness este păcatul originar sau, în limbaj modern, mutația fatală. Drepturile universale ale individului  reprezintă  cultura tribală a Apusului, pe care acesta încearcă să o impună altor triburi, care au și ele dreptul cultural la mutilarea genitală și subjugarea femeii, la fel cum alte culturi pretind dreptul la exprimare liberă. Știința este instrumentul imperialismului eurocentric pentru genocid cultural prin distrugerea miturilor fondatoare. Adevărul universal nu se găsește în rațiune (o ideologia inventată de Aristotel pentru a justifica imperialismul lui Alexandru) ci în mit. (Mircea Eliade se întâlnește aici cu marxismul cultural).

Asemenea idei nu vin însă din Quran ci din universități. Ideologia fundamentală este multiculturalismul. Baza ei economică este privatizarea radicală a economiei și serviciilor publice, mai nou, abrogarea neutralității netului.  Ofer beneficul îndoielii lui Siefer pentru sintagma scandaloasă ”oligarhii care se pretind leagănul democrației”. Nu mă interesează dacă oligarhii siunt Tories sau Whigs, Republicani sau Democrați. 

Intelectualul ortodox din ”noua Europă” descoperă la rândul său un adversar în rațiune. Anti-intelectualul neo-protestant se grăbește să vină lângă el la fileu. În mod paradoxal, Rusia și Balcanii sfârșesc prin a reinventa mitul evreului etern. Hitler este Baalul secret din camera din spate a templului naționalist-religios-balcanic, ca în viziunea profetului.

Va exista o Reconquista, sau, parafrazându-l pe Siefer, Finis Europa? Întrebarea este cine va predica Apusului credința în sine? Siefer în nici un caz.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

Shakespeare, adesea te gandesc cu jale…

14 decembrie 2016 de 6 comentarii

Othello

Eminescu are acum un motiv in plus sa se gandesca cu jale la Shakespeare. Autorul central al canonului occidental i s-a alaturat saptamana aceasta in groapa comuna a oamenilor albi morti.

Un grup de studenti al prestigioasei University of Pennsylvania au scos (fara permisie) portretul lui William Shakespeare de la intrarea Departamentului de Limba si Literatura Engleza, Muzica si Cinema si l-au inlocuit cu cel al poetei intersectioniste (afro-americana-lesbiana- feminista) Audre Lorde.

Cotidianul The Daily Pensilvenia ne informeaza ca departamentul de engleza a votat sa inlocuiasca portretul lui Shakespeare acum patru ani “pentru a-si afirma angajamentul fata de o misiune mai inclusiva” dar nu a implementat-o. Studentii au luat problema in mainile lor ca reactie la alegerea lui Trump.

Studentii departamentului de limba engleza au declarat “nu ne trebuie Shakespeare”, este “prea iconic”, programa de limba si literatura engleza se ocupa prea mult de “idealuri europene si apusene” , inlocuirea portretului este un act de “culture jamming” (subversiune culturala), si ca ce au facut este “cool” (misto).

Jed Esty, seful departamentului, sustine ca este vorba despre un exercitiu de gandire critica cu cu privire la schimbarea conceptulu de autor literar, istoria limbii, si viata politica a simbolurilor.

Revoluia culturala de la Ivy League ne ajuta sa intelegem afirmatia controversata a lui Horia Patapievici:

Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.

Am inteles ca trebuie sa ne debarasam de Eminescu pentru ca Eminescu este prea roman pentru Uniunea Europeana. Acum intelegem ca adevaratul motiv este acela ca Eminescu este prea european. Problema cu Uniunea Europeana nu este antinationalismul ci anti-eurocentrismul. La fel ca Shakespeare, Eminescu reprezinta acela “idealuri europene si apusene”, impotriva careia se ridica atat Uniunea Europeana si neo-liberalismul/conservatorismul american, si care constau in proeictul Apusului de a crea o cultura universala bazata pe credinta in universalitatea ratiunii.

Intorcandu-ne la revolutia culturala din America, la baza ei se afla cliseul “dead white males”, formulat de Jay Stevenson intr-o carte sub titlul sugestiv: The Complete Idiot’s Guide to English Literature.

In the postmodern period … traditional literature has been found to have been written by „dead white males” to serve the ideological aims of a conservative and repressive Anglo hegemony … In an array of reactions against the race, gender, and class biases found to be woven into the tradition of Anglo lit, multicultural writers and political literary theorists have sought to expose, resist, and redress injustices and prejudices.

La care John Searle, un clasicist, raspunde:

There is a certain irony in this [i.e., politicized objections to the canon] in that earlier student generations, my own for example, found the critical tradition that runs from Socrates through the Federalist Papers, through the writings of Mill and Marx, down to the twentieth century, to be liberating from the stuffy conventions of traditional American politics and pieties. Precisely by inculcating a critical attitude, the „canon” served to demythologize the conventional pieties of the American bourgeoisie and provided the student with a perspective from which to critically analyze American culture and institutions. Ironically, the same tradition is now regarded as oppressive. The texts once served an unmasking function; now we are told that it is the texts which must be unmasked.

Punctul pe I. Si daca asa stau lucrurile, nu cumva revolutia culturala din America, ca si “imbogatirea” culturala a Europei, este de fapt o revolutie culturala maoista care deschide calea catre un nou totalitarianism? Este de fapt sinucidera acelui spirit inchizitiv care de la Socrate la Marx si Nietzsche nea-a invatat sa smulgem masca oricarei religii si ideologii de pe chipul hidos al puterii.

Dar, dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

Iubirea de aproapele si dublul santaj al Europei

25 octombrie 2016 de 78 comentarii

In ultima lui carte publicata, REFUGEES, TERROR AND OTHER TROUBLES WITH THE NEIGHBORS, AGAINST THE DOUBLE BLACKMAIL, (Octombrie, 2016), Slavoj Žižek discuta notiunea iudeo-crestina a aproapelui, in opozitie cu “dublul santaj” al dreptei populiste si stangii liberale. Nu este greu de inteles de ce xenofobia si construirea de ziduri intre natiuni (sau garduri de sarma ghimpata acasa) este in opozitie cu iubirea aproapelui, chiar daca cei care o predica se declara de (cele mai) multe ori, crestini. Aspectul asupra caruia se concentreaza Žižek este insa confuzia intre toleranta stangii liberale, bazata pe relativism moral/multiculturalism, si imperativul crestin de a iubi aproapele ca pe sine.

Liberalismul are monopolul asupra discursului public si foloseste canalele media pentru a promova imaginea idealizata si romantata a refugiatului musulman. Azilantii ar fi, din acest punct de vedere, doar victime inocente ale razboaielor civile din tarile musulmane, cand de fapt sunt parte a problemei. Aici Žižek nu se sfieste sa le aminteasca americanilor ca popoarele pe care le-au eliberat de dictatori seculari inteleg prin libertate dreptul de a tine femeile ca sclave si a executa apostatii. Cele doua victime iconice care au alimentat suportul public pentru invazia Irakului, femeia, pentru liberali, si crestinul, pentru evanghelici, au dus-o mai bine sub Sadam. Stanga refuza sa recunoasca faptul ca musulmanii – (si alte minoritati) – nu sunt la fel ca noi, si nu pot deveni ca noi in una sau doua generatii. Asa se face ca populismul xenofob monopolizeaza discutia despre conflictul de valori si pericolul grav care ameninta existenta civilizatiei europene.

Žižek sustine ca notiunea iudeo-crestina a iubirii neconditionate fata de aproapele are la baza recunoasterea diferentei, nu obfuscarea ei. Samariteanul, vamesul, leprosul, nu trebuie iubiti pentru ca sunt ca noi, ci tocmai pentru ca sunt diferiti. Cei care trebuie urati sunt, paradoxal, cei ca noi, adica familia si tribul, atunci cand acestea devin o piedica in calea identificarii cu tragedia familiei umane fragmentate. Legatura care il leaga pe samariteanul milos de victima talharilor nu este legatura tribala de sange sau cultura, ci solidaritatea universala a victimelor unei istorii de ura si violenta tribala, al carei promotori sunt ultima instanta chiar preotul si levitul, care au trecut indiferenti mai departe.

Insa iubirea care isi risca viata ca sa bandajeze ranile aproapelui nu manifesta interes pentru sensibilitati culturale. Europa isi poate sacrifica confortul si isi poate perliclita chiar existenta pentru siguranta fizica si demnitatea umana a refugiatilor, dar nu trebuie sa fie toleranta cultural-religios. Iisus nu a venit sa aduca pacea ci sabia, sau ura, impotriva oricarei ideologii si religii tribale.

La fel ca samariteanul milos, europenii trebuie sa vina in ajutorul refugiatilor in virtutea solidaritatii universale a celor disperati. In ultima instanta, aceleasi elite corporat-globale care au distrus Irakul, Libia, si Siria, au distrus si Europa asa cum a fost. Mizeria si desperarea nu-i face pe oameni mai nobili, ci mai rai, spune Žižek, spre indignarea sanctimonioasa a liberalilor, de aceea eticheta de “violator” sau “terorist” nu este un stereotip populist. Acest gunoi uman este reprezentat de notiunea crestina a aproapelui cu care ne identificam in disperarea si suferinta universal umana, si care trebuie confruntat in numele aceluiasi om universal pe care este intemeiata ideea de Europa.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

Mein Kampf

15 ianuarie 2016 de 20 comentarii

Filed under Video Tagged with , ,