Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia – Completare la “Meandrele lui Broca”

Autorii* fac remarca deosebit de pertinentă că ceea ce poate fi adevărat sau fals sub aspect empiric, într-un enunț științific, poate avea sens sau nu, sub aspect conceptual. Ei remarcă faptul că generații succesive de neurofiziologi n-au făcut o distincție clară între creier, minte, psihic, modele psihologice și funcții psihologice de sinteză. Evoluția istorică a fost de la mental la funcții psihice, pentru ca apoi să fie trasă o legătură directă, neurofiziologică, între creier sau zone ale acestuia și psihism.

Acești filosofi ai științei atrag atenția asupra faptului că aspectele conceptuale preced distincția de adevăr și eroare, punând accent pe formele de reprezentare. 

Deseori, lucrăm cu modele grafice, chiar spațiale – biologia ne obligă. Dublu helix, izomerii cis-trans, atomul – sunt doar câteva dintre reprezentările reușite. Dar cele mai multe sunt virtuale, le purtăm în mintea noastră, iar limbajul unora este ticsit de termeni muzicali, temporali, spațiali, cerebrali, chinestezici, după afinitatea personală.

Filosofic și conceptual, ceea ce empiric poate fi adevărat sau eronat, poate avea sens sau poate fi un nonsens, dacă sunt încălcate regulile logice.

De asemenea, cercetătorii pun mare preț pe unitatea wholisticăa unei ființe. Nu e permisă și este un nonsens afirmația că anumite regiuni din creier sau ansamblul său, ar putea exercita funcții psihice analitice sau de sinteză. Nu putem memora cu hipocampul, vorbi cu aria sylviană stg, calcula sau conștientiza schema corporală doar cu hemisferul dr. Autorii insistă că funcțiile psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii ființe, fiind definită de totalitatea lor. Numesc asta “eroare mereologică”, un fals, nonsens logic.

Răspunsul lui Dennett și Searle a fost foarte viguros și aș zice că remiza a fost rezultatul. În esență, el face remarca justificată că filosofii limbajului fac o critică apriori a unor realități empirice noi, pentru care nu există limbaj adecvat. Sistemele cu o complexitate ridicată și autoreglare, bazate tocmai pe mulțimea conexiunilor – fiecare neuron din cei peste 100 miliarde are peste 10000 sinapse – generează, tocmai prin aceasta holismul și saltul calitativ, fără să știm – deocamdată – cum devin părțile întreg și ce procent din trăsăturile întregului se regăsește în părți.

De fapt, ceea ce le impută filosofii neurofiziologilor – putem spune, vulgarizând puțin – este faptul că, după ce au constatat că topografia cortexului se pretează la reprezentarea grafică a unui homunculus senzitiv sau motor, a ariilor vizuale, drept niște hărți, sau centrului vorbirii, drept o agenție media, au privit aceste reprezentări așa cum privesc oamenii simpli diversele simboluri creștine întâmplătoare din legume sau secțiuni în lemn, piatră, ca pe miracole. Este o exagerare, desigur. Dar confuzia este de același tip – o confuzie filosofică de sens. Nu întâmplător existau prohibiții antice privind reprezentarea și modelarea. Devine foarte ușor ca tentația reprezentării să conducă spre vicii ale interpretării. Se pare că nu există funcție cerebrală la care să nu participe, nu doar tot creierul, ci întreaga ființă, până la cea din urmă terminație.

“The brain does not hear, but is not deaf… The brain makes no decisions, but neither is it is indecisive. Only what can decide, can be indecisive. So too, the brain cannot be conscious, only the living creature whose brain it is can be conscious – or unconscious. The brain is not a logically appropriate subject for psychological predicates. Only a human being and what behaves like one can intelligibly and literally be said to see or be blind, hear or be deaf, ask question or refrain from asking.” Op cit, p 21.

Așa cum ne spun neurochirurgii, organul numit creier nu are receptori ai durerii, astfel că în unele intervenții, pacientul este trezit pentru verificarea acurateței intervenției. El însuși nu doare, chiar dacă cele mai sfâșietoare și penibile dureri, devin conștiente prin integrarea în talamus și cortex! E o diferență!

Desigur, există multe legende urbane despre transfuzii sau vreun transplant, care au vehiculat trăsături ale donatorului, la receptor. Sunt doar legende. Și anecdote. În situație etică, tehnică – ipotetică, ficțională – în care ar fi posibil transplantul reciproc de cap, identitatea ar urma creierul, sau corpul, care are de partea sa volumul și cantitatea? Deocamdată, nu suntem siliți să ignorăm astfel de dileme. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de dileme. Filosofii, din câte înțeleg, vin cu un argument zdrobitor – al autorității (!), citând din Wittgenstein și combătând dualismul cartezian (sau grec?).

Viața de relație presupune unitatea morfofuncțională a ființei și schimbul continuu de substanțe, energie și informație, prin care se delimitează, dar se și integrează în mediu. Creierul este de neimaginat neurofiziologic fără cel mai îndepărtat receptor și efector, împreună cu legăturile adiacente, cu mecanismele de retroacțiune, feedback, și autoreglare continuă, în timp real.

Neurofiziologie deci, și psihism, hard și soft, biologie, biochimie, biofizică – pe de o parte, și psihologie, filosofie, logică – pe de alta.

Dar arta, spiritualitatea, miturile, imaginarul care sublimează esențialul, idealul, și tinde către absolut?

Cu certitudine nu sunt domeniul științei, dar pot ignora criteriile conceptuale ale adevărului și sensului? 

Poate sacrul ignora sau contrazice criteriile posibilului, sensului, realului?

Poate că criteriile de adevăr sau eroare, de asemenea, nu se aplică aserțiunilor religioase sau teologice, dar sunt îndeplinite toate criteriile de sens obiectiv, nu subiectiv?

Bine, am putea răspunde toți aceea care suntem credincioși: tot ce ne trebuie este un set de convenții care să stipuleze regulile acestui limbaj, al acestor reprezentări și ale preocupărilor, atât de dragi nouă. Da, dar ce te faci cu etapa verificabilității, a noncontradictorialității. 

Modelele, reprezentările, oricât de abstracte și absconse, au întotdeauna un corespondent real, concret, verificabil, obiectiv. Pe când noi, nu avem decât reașezarea permanentă a unor poziționări noncontradictorii, consensuale colectiv și subiective.

Dacă sacrul este proiectat într-o lume a absolutului, ideală, utopică, va împrumuta trăsăturile imaginare ale acelei lumi și, în cele din urmă, va deveni util doar domeniului în care a fost exilat. Transcendență și imanență – suntem permanent excedați de extremele acestui dipol.

Antropologic, omul se raportează la fiecare și la toate aceste domenii. Unii ar spune că toate, fără excepție, sunt creația sa. El le unifică și îi sunt familiare. Totuși, fiecare dintre aceste domenii are specificul său tehnic, criteriile sale de verificare.

Este foarte ușor să comiți erori tehnice de logică, să faci presupuneri și inferențe, să transgresezi granițe și să aplici principii, norme sau reguli specifice unui nivel sau domeniu, în altul cu criterii și reguli diferite.

Limbajul se pretează ușor la astfel de salturi. Desigur, în artă, acesta poate fi un procedeu creativ, surprinzător și ingenios. În domeniile exacte, cadrul de referință trebuie definit permanent, ca și termenii, pentru claritate și eliminarea confuziei. Dar, așa cum spune prietenul și colegul meu, Daniel, se pare că, dacă nu teologii, cel puțin oamenii religioși, au un apetit crescut pentru termeni neclari și confuzie!

————-

Duelul academic dintre Maxell Bennett & Peter Hacker cu Daniel Dennett & John Searle a pornit de la lucrarea primului cuplu: Philosophical Foundation of Neuroscience, și s-a concretizat cu lucrarea Neurosciece & Philosophy – Brain, Mind, Language, Columbia Univ Press, 2007, care conține selecțiuni din alocuțiunile prilejuite de simpozionul găzduit de Asociația Americană de Filosofie.


28 Responses to Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia – Completare la “Meandrele lui Broca”

  1. Sorin,

    Ce părere ai de teza fizicianului Penrose, că microtubulii (sau cum le spune în românește) sunt un fel de computere quantice (ionul manifestă suprapoziție, quantum-tunneling), și că asta ar fi baza conștienței ? Înțeleg că uniii neurofiziologi găsesc ipoteza credibilă.

  2. Tare de tot chestia cu argumentul din autoritate citându-l pe Wittgenstein (sau Noica). Marius mă uit la tine.

  3. Sorin Săndulache says:

    Vezi, Edi? De asta te prețuiesc eu! Trebuie să întrebăm un fizician mare! Continui să fiu prea troglodit! Mulțumesc!

  4. alterego1968 says:

    De acord ca lucrurile nu sunt ceea ce par si prudenta dumitale e un semn vadit de intelepciune, semn pe care abia in ultima perioada il pot recunoaste pe platforma asta.
    Disputa despre care faci vorbire are in fapt un inteles mai profund decat apare la o prima analiza, si anume e despre intrebarea daca putem pune semnul egal intre fiintare si functionare. Functionarea e un concept care se adreseaza domeniului „vizibil”, masurabil, cuantificabil. Este fiintarea la fel? Avem toate instrumentele pentru a „studia” fiinta? Daca nu, care ar fi solutia? Sa exilam problematica in domeniul „sacrului”, sa punem o eticheta ca sa ne putem cotinua „linistiti” calatoria?
    Revin cu intrebarile:
    Ce este gandul?
    Are gandul puterea de a modifica „realitatea materiala”?
    Modul in care gandim poate influenta starea noastra de sanatate fizica?

    Mai departe :
    Este corecta(productiva), impartirea realitatii in material si spiritual, natural si supranatural, fizica si metafizica….
    Este corecta(productiva) fragmentarea cunoasterii in cunoastere stiintifica si „fantasme” ale sacrului? Care e doza de iluzie din una si din alta? E corect sa investesti cu sentiment de sine(cu dragoste), pana la idolatrie ori pe una ori pe alta, facand-o pe una printesa si pe cealalta cenusareasa(atentie la condur!)? In ce masura ar fi utila reconcilierea dintre cele doua, si aboradrea cu adevarat holistica a cunoasterii, in sensul integrarii tuturor formelor de cunoastere.

    Ar mai fi da’ ma opresc sa astept raspunsuri.

  5. alterego1968 says:

    Edi
    Fizica cuantica sufla mai curand in panze creationiste decat materialiste.

  6. alterego1968,

    Penrose nu este Derek Chopra și nici What the Bip We Know (sau Patapievici FWIW). Omul a fost co-autor cu Hawking în studiul radiației Hawking și este cunoscut ca expert de vârf în fizică, matematică, și cosmologie. Din punct de vedere filozofic, este materialist și ateu. Teza lui este luată în serios de mai mulți neurofiziologi.

    Fizica quantică nu este mistificarea ei New-Age și SF în imaginația populară.

    În termenii articolului de mai sus, suprapoziția particulelor crează o problemă de reprezentare spațială care duce ușor la mistică iconografică. Lumea e altfel decât o vedem și imaginăm, dar datele și matematica sunt coerente, așa că nu avem nevoie aici de Zen sau Isihasm.

    Microchipurile au o limită teoretică de 5 nanometri, altfel intră în suprapoziție și informația se pierde prin căderea undei, nu e nimic supranatural aici. Un microtubul sau cum îi zice în românește este mult mai mic. Pentru un fizician, asta duce natural la idea computerului quantic. OTOH, cum se arată în articol, în definirea subiectivității ne lovim de acelasși impas ca și în fizică, așa că problema devine comună.

  7. Dacă vrei alte două exemple, quantum tunneling explică de ce nucleosinteza bate probabilitatea fizică a spargerii barierei electromagnetice în fuziunea nucleară și, (asta este și pentru Adrian), de ce recombinarea genomului bate probabilitatea ”mutației miraculoase” în evoluție. În cele din urmă, biochimia se reduce la propietățile atomului și astea sunt studiate de fizica quantică de pe pozișții materialiste.

  8. Întrebarea nu îmi este adresată, dar duhul fierbe în mine și dă afară ca șampania lui Hawking. Ce are ”înțelepciunea”, domeniul intuițiilor moștenite, cu saltul în limbaj și desprinderea de reprezentarea intuitivă a realității?

    Ființare? Wenn ich Dasein höre … entsichere ich meinen Browning! Când aud de Ființare I reach for my gun. De partea filozofică a dezbaterii se află Daniel Dennett, e DENNETT omule, nu Heidegger.

  9. ibrian says:

    In vreme ce articolul acesta face o disectie mai precisa a caprariilor disciplinare, poti sa discerni ca autorul recurge la doua criterii ale sensului – relatia cu empiria si menghina non-contradictiei – dar cu greu putem spune ca acestea nu se ivesc drept constrangeri din arii diferite. Eu zic ca autorul sa mearga mai departe si sa vada ca nu exista nimic in empiric care sa faca necesara logica (decat prin diverse artificii sofiste care duc de la ontologic la logic).

    Iar empiricul nud, nemediat de limbaj, nu poate (in contra unor echivocatii din articol) purta calificativele de adevarat sau fals (sau cele legate de sens) – aceste calificative se preteaza doar afirmatiilor despre empiric.

    Minunat (poate la propriu) e chiar ca simbolismul matematic e cel care dezvirgineaza intimitatea epistemica a naturii.

    Orientarea limbajului teologic nu poate fi una a validarii empirice, dar trebuie sa fie una a non-contradictiei. Si asta din simplul motiv ca nu avem alt limbaj, nu ca am cauta aici vreo intemeiere a logicii in zeu (desi eu cred ca crestinismul are legitimitatea de a face chiar asta – dar despre acestea in alta ocazie…)

    Problema legata de apelul la autoritate in chestiunea dualismului – mi se pare ca chestiunea epifenomenalismului nu a fost inca gandita in termenii falsificabilitatii, iar probarea feed-backului invers intre mental si material pare a fi de asemenea problematica experimental. Daca aveti cunostiinta de studii privind progresul recent in aceste domenii le-as urmarii cu placere.

    Dar aceasta din urma constatare e (apropo de diviziuni de cercetare) legata de natura mintii etc etc, iar acestea se indeparteaza ca tema de chestiunea sensului si a limbajului (nu ca ar exista vreo modalitate riguroasa de a le discuta separat).

  10. alterego1968 says:

    Mi se pare mie sau iar vinzi castraveti gradinarului. Sper ca n-o sa ma omori cu efectul tunel, ultima ta revelatie in materie de fizica, dupa tentativa cu radicalul realtivist al lui Einstein. Vad ca incerci sa ma impresionezi si orescari informatii legate tehnologia semiconductorilor, chestiuni pe care le-am fumat acum 30 si ceva de ani. E bine ca ai ajuns aici, chiar cu intarziere, da nu te imbata cu apa rece. Mai e mult pana departe. Mai apoi nu stiu de ce-l bagi pe Penrose in discutie. Ti se pare tie ca l-am contrazis? Ceea ce remarcam e faptul ca fizica cuantica, slujeste de argument mai curand lui Choppra asta, asa se si explica aparitia „noii spiritualitati” , au realimentarea cu combustibil a uneia mai vechi, nu-s chiar sigur.

    ” ”înțelepciunea”, domeniul intuițiilor moștenite” Oauu, iertare da’ cine a stabilit asta? Restul e …

    Cat despre pusu’ mainii pe revolver…. nus’ ce sa zic, fi cu bagare de seama, ca orice nihilist respectabil face ca-n Dostoievski. Ar fi regretabil sa ma lipsesti de cugetarile tale savuroase, nu mai vorbesc de pierderea la nivel de umanitate.

  11. polihronu says:

    „adevarat sau fals – aceste calificative se preteaza doar afirmatiilor despre empiric”

    „orientarea limbajului teologic nu poate fi una a validarii empirice, dar trebuie sa fie una a non-contradictiei”

    Multam, domnu’ Ibri! In sfirsit i-o tragi lu’ Isus, care spune „Eu sint Adevarul” 🙂

  12. mariusandy says:

    Cum invata tziganul muzica de iese mai artist decat toti artistii?

    Pai tziganul nu invatza…

    he he he

  13. mariusandy says:

    Gasiti formula lui Caliu de la Clejani…

  14. mariusandy says:

    in sens invers

    Exista enunturi si/sau realitati care sfideaza logica dar sunt adevarate?

  15. mariusandy says:

    Se spune: oamenii fac ştiinţă pentru adevăr, atîta tot.– simpatic rau Noica

    Restul vieţii lor,

    atunci cînd fac ştiinţă,

    e mort.

    ( uau asta doare!!)

    Dar nu e deloc aşa!

    Oamenii nu cred atît de mult în abstracţiuni cum se spune cîteodată.

    Ei fac ştiinţă ca să uite o dragoste,

    pentru că îi dor dinţii, ( asta e Pascal care facea matematica cand il dureau dintii)

    atunci a face ştiinţă pentru adevăr are un sens, căci facem ştiinţă din toată inima: putem iubi o metodă şi putem crede în ea.

    Dacă adevărul e ordine, punere sistematică de probleme şi reuşită — atunci încă are un sens să ne gîndim la adevăr. Dar aşa, simplă abstracţiune?

    E necesar să promovăm abstracţiunile, bineînţeles.

    Dar cine crede că abstracţiunea e seacă de simţiri, că ştiinţa e anemie şi că, în laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n-a învăţat nimic din rosturile culturii.

    Pentru că, din imprudenţă, oamenii ştiinţei şi ai culturii şi-au făcut un titlu de nobleţe din această aparenţă de calm şi uscăciune — de aceea au reuşit să dezguste atîţia oameni, cu privire la cultură, şi să-i facă să creadă că a promova cultura înseamnă a pierde din viaţă.

    Sau, cu alte cuvinte: pentru că oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s-a făcut întotdeauna necesară.

    Dar a promova formele nu înseamnă a ucide viaţa.

    Nu trebuie crezuţi oamenii de ştiinţă cînd spun că sînt calmi şi netulburaţi.

    Nu trebuie crezut Pascal cînd spune că exerciţiul lucrurilor pure îi calmează durerile.

    E altă nelinişte liniştea sa aparentă, atîta tot. E o deplasare, e translaţia de la biologie şi dramele ei la formalism şi dramele formale.

    Strigătul devine cîntec şi dezechilibrul dans.

    Cine a spus că pierde prin aceasta viaţa?

    Afirmaţia nu are nici un sens.

    Cum să pierzi viaţa? Ea poate fi uitată, asta-i altceva. O uit şi mă pierd în forme, în formele care nu m devitalizează totuşi, ci mă vitalizează pe alt plan.

    Nu sînt mulţumit cu conţinutul vieţii.

    Nu-mi convine, pur şi simplu , ceea ce se întîmplă şi de aceea caut alt conţinut, chiar dacă el
    va fi un conţinut de forme. Căci ce pot să găsesc altceva în mine decît forme?

    Cine, renunţînd la lume, a putut să pună o altă lume în loc, o lume efectivă, de prezenţe, şi nu una de fantome?

    În definitiv, toată polemica dintre cultura de

    tip geometric

    şi cea de tip istoric

    la acelaşi lucru se reduce.

    Săturat de prezenţe, de actualitate, de conţinutul imediat al vieţii lui, omul şi-a încercat norocul în inactual şi a început elaborarea formelor.

    În locul trăirilor a pus creările. Dar nu înseamnă că s-a sinucis prin aceasta.

    E adevărat că geometrul, în general, e ceva mai palid la faţă decît omul din pădure.

    Dar de viaţa aceasta era vorba?

    De viaţa

    elementară

    a ţesuturilor?

    Nu s-a gîndit nimeni să refuze viaţa dintr-o „pudoare metafizică“.

    Ceea ce însă a părut întotdeauna evident a fost faptul că ataşarea exclusivă de viaţă n-a dus la nici un înţeles nou.

    Conţinutul imediat al vieţii nu interesează, pur şi simplu pentru că nu e problematic.
    Arborele din faţa mea, durerea din mine, spuza cerului înstelat, toate acestea sînt
    indiscutabile.

    Ceea ce aş vrea e să pot discuta ceva,

    să mă pot îmbogăţi cu un înţeles nou.

    Moartea e o prezenţă?

    Bine.

    Atunci să tăcem şi s-o aşteptăm.

    Dar, dacă e şi o problemă,

    atunci nu o putem pune decît în termeni de problemă: în termenii ştiinţelor naturale, de
    pildă, sau s-o cercetăm în filozofia culturii şi în folclor.

    Restul e indiscutabil.

    Iată de ce, în locul acestor lucruri indiscutabile, cîţiva au încercat să pună în joc lucruri
    oscilatorii, fantome între care să poţi alege şi indiferenţe pentru care să poţi opta.

    Iar singură cultura de tip geometric a putut crea un material de discuţie indiferent

    . De aceea dialectica ei nu se sfîrşeşte niciodată.

    Ea nu merge cu necesitate către nimic,

    căci în locul necesităţilor interioare ale duratei istorice, a pus libertăţile fără durată

    ale eternităţii geometrice.

    De aceea, în locul conţinutului imediat al vieţii, pe care cultura de tip geometric îl
    respinge de la început ca neproblematic, ea şi-a creat singură materialul ei de discuţie,
    problematic, incert, dar dezinteresat.

    Şi l-a creat, cum? Ex nihilo?

    Nu.

    Ci dintr-un adînc de

    viaţă neştiută; din voinţa neîntreruptă a omului de a se depăşi.

    De aceea ar trebui odată protestat împotriva unei categorii de oameni care,

    închinîndu-se biologiei imediate,

    se cred singurii deţinători de viaţă.

    Hotărît, nu.

    Nu aceştia sînt singurii deţinători de viaţă.

    Viaţa pe care o deţin ei, de
    altfel, e joasă şi trivială.

    Acestei vieţi, într-adevăr, vroim să-i punem un capăt.

    Dar rămîne

    viaţa cealaltă, viaţa omului.

    Şi aceasta se petrece dincoace, printre scheme.

    .

    ,

    .

    Acum aştept să cadă peste lucruri noaptea.

    A fost o zi atît de luminoasă şi vedeam tot

    îngrozitor de bine,

    aşa că n-am mai înţeles nimic.

    Prea multe sînt culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingător, păianjenul cu
    atîtea picioare — Pămîntul.

    Aştept noaptea.

    Ea vine încet, cu „liniştea ei ştiinţifică“, peste lucruri.

    Şterge culorile,

    reduce formele,

    păstrează doar raporturile mari,

    adevărurile de contur ale realităţii.
    Noapte atoatesimplificatoare!…

    Acum pot să înţeleg.

    Acum văd,

    pentru că e întuneric.

    Urmăresc contururi, sfîrşesc conturul formelor abia schiţate, operez în spaţiul omogen şi
    aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuţite;

    ştiu, încep să ştiu, vag, şters, estompat, atîta
    cît îmi trebuie.

    Simţurile se liberează de obsesii, nici o culoare nu mai e insistentă, nici un
    ţipăt prea asurzitor.

    Spiritul e liber şi dialectica lui poate începe.

    Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea că a fost cel mai mare

    profesor de calcul al omenirii — stelele au început să se noteze una cîte una, ca nişte puncte

    luate

    la întîmplare

    în geometria întunericului…

    Acelasi popa de la Vitanesti in Mathesis, bucuriile simple

  16. Sorin Săndulache says:

    Ibrian
    Este convenabil și confortabil să ne imaginăm o lume noncontradictorie, populată de zei și apoi să spunem: aceasta e condiția lor! În lumea cunoscută de noi, cea reală, contrariile sunt universale. Așa ființează și funcționează ea, ca să folosesc categoriile prietenului nostru comun. Descrie un singur fragment de realitate noncontradictoriu și atunci condiția contradictorialității va dispărea din filosofie.

    alterego1968
    Ca să fii socratic și peripatetic ar trebui să fii și să funcționezi ca Socrate. Încearcă să mai oferi și răspunsuri, din când în când.

    Marius
    Lirica ta putea face obiectul unui articol de sine stătător. Oricum, îți mulțumesc și vă mulțumesc tuturor. Pentru mine, este f instructiv!

  17. ibrian says:

    Dle Sandulache,

    „Descrie un singur fragment de realitate noncontradictoriu și atunci condiția contradictorialității va dispărea din filosofie.”

    Repet ceea ce am spus si supra, dar folosind cuvintele dvs, fragmentele de realitate nu pot fi contradictorii, ci doar descrierile/enunuturile despre ele (sau intr-un context mai larg teoriile care le explica).

    Ce intelegeti dvs prin „in lumea” in propozitia „În lumea cunoscută de noi, cea reală, contrariile sunt universale”?

    Contrariul si contradictoriul sunt doua relatii diferite intre termeni (desi asta nu afecteaza fondul discutiei noastre) …

  18. alterego1968 says:

    „Ca să fii socratic și peripatetic ar trebui să fii și să funcționezi ca Socrate”
    Asta de unde ai mai scos-o?
    Mai apoi, raspunsul de care ai dumneata nevoie echiar in dumneata. Eu imi propun doar sa te reduc la absurd, si asta pentru ca in dumneata sa urce raspunsul.

  19. alterego1968 says:

    „Așa ființează și funcționează ea, ca să folosesc categoriile prietenului nostru comun. ”
    Sunt si categoriile dumitale, atata doar ca pe Edi il apuca dorul de revolver numai cand vin de la mine(pot intelege, deci accepta). Dovada: „Autorii insistă că funcțiile psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii FIINTE”

  20. mariusandy says:

    Dom Doctor stima maxima…

    Nu e nimic de la mine este Noica,
    mie nu-mi iese asa,

    C Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas , 1992,
    Capitolul – Culturile de tip geometric

  21. Sorin Săndulache says:

    Ibrian
    Ignori oare primul cuvânt: ´descrie´? Să înțeleg că între primul și cel de al doilea sistem de semnalizare nu s-a stabilit nicio corespondență de-a lungul istoriei culturii? Cuvintele nu ne pot ascunde gândurile! Dar îmi însușesc critica! E la obiect!

    alterego1968
    Dacă eram din lumea bună îți făceam cunoștință cu Socrate! Ultima propoziție din răspuns e leit socratică! Oftalmologii vb de “pata oarbă”.

    Marius
    Suntem – ca să nu zic sunt – niște pluricarențiali, azi când moartea datorită obezității a depășit statistic oartea prin inaniție.

  22. Fiindcă tot ne batem în citate (eu și Marius am scris teze de seminar cu ”pagina și paragraful”) vin și eu cu pana inspirată, Aforismul 333 (666/2) din Gay Science:

    What does Knowing Mean? „Non ridere, non lugere, neque detestari, sed intelligere!” says Spinoza, so simply and sublimely, as is his wont. Nevertheless, what else is this „intelligere” ultimately, but just the form in which the three other things become perceptible to us all at once? A result of the diverging and opposite impulses of desiring to deride, lament and execrate? Before knowledge is possible each of these impulses must first have brought forward its one-sided view of the object or event. The struggle of these one-sided views occurs afterwards, and out of it there occasionally arises a compromise, a pacification, a recognition of rights on all three sides, a sort of justice and agreement: for in virtue of the justice and agreement all those impulses can maintain themselves in existence and retain their mutual rights. We, to whose consciousness only the closing reconciliation scenes and final settling of accounts of these long processes manifest themselves, think on that account that „intelligere” is something conciliating, just and good, something essentially antithetical to the impulses; whereas it is only a certain relation of the impulses to one another. For a very long time conscious thinking was regarded as the only thinking: it is now only that the truth dawns upon us that the greater part of our intellectual activity goes on unconsciously and unfelt by us; I believe, however, that the impulses which are here in mutual conflict under stand rightly how to make themselves felt by one another, and how to cause pain: – the violent sudden exhaustion which overtakes all thinkers may have its origin here (it is the exhaustion of the battle-field). Aye, perhaps in our struggling interior there is much concealed heroism but certainly nothing divine, or eternally-reposing-initself, as Spinoza supposed. Conscious thinking and especially that of the philosopher, is the weakest and on that account also the relatively mildest and quietest mode of thinking: and thus it is precisely the philosopher who is most easily misled concerning the nature of knowledge.

  23. Alterego,

    Asa i-a răspuns și Stalin lui Djilas când cel din urmă s-a plâns de crimele Armatei Rosii: Doar l-a citit pe Dostoievky. Nu vezi ce abis e sufletul uman?

    Dar, cum remarca un discipol mic-gorbachovist al marelui Stalin în filmul Chernobyl, nu-i poți minții pe mineri (ca pe filozofi, N.N.) pentru că oamenii aștia văd în întuneric. Contrar concluziei lui Marius de la Noica citire, adevărul nu se găsește sub cerul lui Platon ci în galeriile periculoase din peșteră.

    Nu că ași fii de acord cu adevărul ăla zenist pe care minerul creierului trebuie să-l descopere în sine însuși (da, sunt unele lighioane luminiscente). Asta chiar mă face să pun mâna pe Nagan ca maiorul dostoievskyan iertat & decorat de Stalin.

  24. alterego1968 says:

    Sorin
    „Dacă eram din lumea bună îți făceam cunoștință cu Socrate! Ultima propoziție din răspuns e leit socratică! ”
    Si totusi nu-s Socrate, despre asta era blaind spotu’.
    Is onorat ca ma vezi intr-o companie atat de ilustra, si discutia (ramasa-n aer), mi-a facut pacere!
    Se-ntampla din ce in ce mai rar in vremurile noastre ca inteligenta sa fie dublata de decenta.
    Pace!

  25. alterego1968 says:

    „adevărul nu se găsește sub cerul lui Platon ci în galeriile periculoase din peșteră.”
    Ori in gaura neagra – sa n-o sei ca pe o rautate!
    E bunicica…aia dintre ghilimele!

  26. alterego1968 says:

    Edi, Sorin
    Da, daca l-am descoperit pe Pribram…sa mergem si spre Bohm, da’ ce ne facem cu MAYA?
    De unde stiau prostanacii aia primitivi? Vezi scumpule cum imbinand cunoasterea stiintifica cu invataminte stravechi, se poate ajunge putintel …mai departe? Sau de unde le stia Marele Fictiv, asa nescolit cum era? Mistere, mistere ….mistere!

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: