Noi…

Noi, Oamenii, buni și răi, cu bune și rele, trăim în cea mai frumoasă și bună lume posibilă, într-o grădină a Edenului, planeta Pământ cu atmosfera și cerul ei albastru, cu norii săi de un alb strălucitor sau de un plumburiu mohorât, cu flora și fauna sa de o diversitate și frumusețe răpitoare, dar devorându-ne în lanțuri trofice, fiindcă asta este legea vieții, cu natura și formele sale de relief ce ne atrage irezistibil și ne oferă o încântare inegalabilă, dar și catastrofe ucigătoare.

Noi, oamenii, noi înșine, putem fi capabili de eroism, dar și de lașitate, de cele mai profunde și înalte gânduri și sentimente, dar și de cele mai îngrozitoare fapte, de ură, răzbunare și invidie. 

De creația și admirația splendorilor artelor plastice, de muzica atât de înălțătoare, de gândurile cele mai sublime ale înțelepciunii și frumuseții ideilor, cuvintelor, metaforelor, dar și de atrocități, cruzime, crime inimaginabile.

Ne-am ridicat cu greu din caverne, pietre, mizerie și noroi, ne-am luminat cu viteză crescândă, am crescut, am dat înapoi, ne-am cutremurat, am plătit tribut fricilor, spaimelor, ne-am închinat neștiinței și puterii misterioase care ne copleșea, misterului care ne împresura, catastrofelor care ne mușcau și ne răreau, suferințelor și morții care terifia cu implacabilul ei.

Și totuși, cu fiecare zi, viața devenea tot mai frumoasă, pruncii se nășteau la echinocții, natura reînvia și rodea la solstiții, iar noi prindeam curaj, începeam o nouă zi de trudă și cădeam seara frânți de oboseală, dar cu sentimentul mulțumirii pasagere, ca să ne trezim iarăși cu ruminația proiectelor tot mai luminoase.

Am învățat să deosebim binele de rău, adevărul de eroare, frumosul de urât, dragostea de ură, viața de moarte, clipa de veșnicie, deși uneori puteam exploda într-o frântură de clipă, cât într-o eternitate.

Am devenit conștienți de noi înșine, am cunoscut angoasa, tristețea, dar ne-am perfecționat personalitatea, inteligența, rațiunea și conștiința. Am inventat defensele am pus capcane și am reușit ueori, să le evităm pe ale altora.

Iscoditori, am căutat explicații pentru misterele existenței, orânduirii lumii, ce va urma și cum se va sfârși totul. Pentru că simțeam că aspectele acestea sunt esențiale, fundamentale.

Valorile amestecate și contradictorii erau plămada din care era alcătuită realitatea înconjurătoare, fiecare dintre noi înșine, sau luați ca familie, grup, gintă, trib.

Pentru a le deosebi, primul efort în folosul analizei, a fost acela de separare. Ceea ce era important, trebuia să fie pus deoparte – sacru. Pentru a fi deosebit de profan, de cotidian.

Dar ce te faci cu gândurile și simțămintele noastre amestecate, cu gesturile, actele noastre contradictorii? Cu grupurile de interese și influență.

Influența și forțele puteau fi binefăcătoare, favorabile sau stihinice sau dăunătoare. Acționau, păreau să aibă un plan, intenție, finalitate. Spirite, zei. 

D’Holbach: „Dacă vrem să ne dăm seama de ideile noastre asupra divinității, vom fi obligați a recunoaște că prin cuvântul dumnezeu, oamenii n-au putut numi niciodată decât cauza cea mai ascunsă, cea mai îndepărtată, cea mai necunoscută a efectelor pe care le văd; ei nu se folosesc de acest cuvânt decât atunci când jocul cauzelor naturale încetează să le mai fie vizibile; de îndată ce pierd firul acestor cauze… își sfârșesc cercetările numind dumnezeu pe ultima dintre cauze… de fapt, nu fac decât să înlocuiască întunericul propriei minți cu un sunet pe care s-au obișnuit să-l asculte cu venerație.” Paul Heinrich Dietrich, baron von Holbach, Systeme de la Nature, Londra, 1770, din Sagan, Cosmos, Ed Herald, 2018, p 205.

Apoi, de voie de nevoie, am explorat spațiu, am devenit tot mai conștienți de timp și scurgerea sa, am dat gesturilor, sunetelor și interjecțiilor, sens, semne și semnificație. Fiecare gând s-a îmbrăcat în cuvinte, ființele și lucrurile trebuiau numărate, cuantificate și valorizate, valorificate. Au primit nume. Contabilitatea a fost prima limbă vorbită și mai ales scrisă!

Apoi au fost scrise lucrurile importante. Regulile, valorile, cele sfinte, amintirile importante. Și iar au fost separate fiindcă nu puteau fi amestecate. Dar tot amestecate au rămas, oricât ne-am străduit, fiindcă noi înșine eram un amestec de contradicții.

Cele mai sacre, mai profunde, mai frumoase povestiri, cele mai importante discursuri, cele mai diverse istorii, erau pline de contradicțiile interioare și relaționale care ne animă.

Autorii înșiși, s-au dovedit într-adevăr, talentați, inspirați. Dar și tendențioși, partinici, eronați, cu sau fără bună intenție. 

Findcă oamenii pot să fie sinceri, onești, dar pot fi și cinici, ipocriți, înșelători – cu sau fără rea intenție, pentru o cauză bună sau rea. Și astfel s-a scris istoria.

Undeva în estul Mării Egee, acum cca 2500 ani, în Arhipelagul Dodecanoic, se înfiripa Cosmosul din Chaos, o pleiadă de minți strălucite, a căror inteligență și minte iscoditoare nu se rușina să aibă ca simbol mâna, meșteșugul, experimentul. Civilizația ionică, din insulele Samos, Cos, născută prea devreme, ca să nu perpetueze și să fie reluată abia după două mii de ani, ca renaștere, iluminism, umanism, știință și modernitate. Nu putem spune că am ratat startul, totuși ne putem întreba: unde am fi fost, dacă renașterea ar fi avut loc din anul 500 î.Hr.? Thales din Milet, Anaximandru, Pitagora, Anaxagora, Empedocle, Hipocrate, Democrit… Ei au fost primii care au descris exact realitatea.

Din nefericire, disprețul față de experiment și munca fizică – poate indusă de practica sclaviei, o plagă ce avea consecințe nefaste, așa cum astăzi consumerismul, ar putea avea același gen de urmări. Avânt, emulație, stagnare, decadență și ciclul se reia… V Sagan, Cosmos, p 232, ed Herald, 2018.

Au trecut secole, milenii chiar, lucruri transmise ca importante – istorii, neamuri, mai întâi oral, social, transgenerațional, au fost puse în scris, pe lut ars, în piatră, papirusuri, pergamente, codexuri.

Scribii erau inițial niște amatori, apoi tot mai specializați, profesionalizați. Ei putea reprezenta interese afective, convingeri proprii, de grup, partinice, confesionale, instituționale, naționale.

Astăzi, când comparăm istoria, documentele, arheologia, analiza textelor, constatăm că există relatări posibile, reale, istorice, imaginare, supranaturale, mituri, legende, ficțiuni literare. Uneori, conform modei timpului, putem avea de a face cu un gen sau altul, profetic sau apocaliptic, evaghelistic sau epistolar.

Lucrurile relatate pot fi posibile sau imposibile, reale sau imaginare, relatări exacte sau construcții provenite din aspirații, imaginație, dorințe, relatări retroactive ca previziuni și profeții ale viitorului, autori anonimi care au scris pseudoepigrafic în numele unor personalități reale, mitice, legendare sau fictive, din epoci anterioare, dar la o dată succedentă.

Noi, oamenii – confruntați cu misterul, cu nevoia de sens, cu suferința și moartea, cu conștiința dramatică a realului, am izvodit idei, narațiuni, povești. Oameni inteligenți, convingători, au crezut că au descoperit un sens, o cale și le-au strigat semenilor de care le păsa – călcați pe urmele noastre, vă vom arăta o cale mai bună! 

Entuziasm, speranță și totuși, dezamăgire. Oamenii continuau să sufere, să se bucure, să se nască, să trăiască și să moară. Același ciclu, aceleași mituri, repovestite într-o altă matrice, actuală, și totuși veche de când lumea…

Privești oameni în toată firea, clamând și declamând cu glas sfios, infantilizat – protecție, mângâiere, atașament, totul față de un tărâm, o ființă, o posibilitate, imaginare, himerice și te crucești. Schema este atât de simplă, mecanismele atât de uzate, eroarea atât de evidentă și totuși, nu se poate face nimic. Poți să-i iei omului, dar nu poți să-i dai nimic, prin silă.

Impenetrabilitatea, suficiența, claustrarea, autismul, te duc cu gândul la sociopatie, addicție – culturală, spirituală.

Faptul că oamenii au procedat dintotdeauna așa nu e atât de surprinzător, dar ca oameni competenți, care cunosc toate detaliile acestui proces, ale acestor stări de lucruri, continuă să le ignore, să le ascundă sub preș, să pretindă ineranța, exactitatea literalistă, să clameze revelația divină, când amprenta imperfecțiunii umane este prezentă la tot pasul, ba mai mult, falsuri grosolane, superpozabile giulgiului din Torino, sau edictelor lui Constantin, etc., te fac să te întrebi: Ce reprezintă asta? Cinism, ipocrizie, inconștiență, complezență, ignoranță, neglijență, oportunism, interes?

Aceste aspecte vor fi tot mai disecate, analizate, puse sub microscopul optic și cel electronic, verdictul va fi tot mai necruțător. Servere tot mai puternice, fac analiză lingvistică, statistică, structuralism. Procesul a demarat de secole. Se întâmplă deja de trei sute de ani. 

Va trebui ca universitarii și administratorii, deservenții și înalții demnitari, să se întrunească în concilii și să recunoască adevărul documentat, să ofere o soluție operațională controverselor vădite, pe care omul modern nu le mai poate tolera, în condțiile unei informări tot mai precise, exacte, cu audiență tot mai largă la marele public. Aspecte cunoscute doar de inițiați, devenite deja de notorietate!