Religia – etiogeneză – 1

Aceste două articole – de fapt unul singur – despărțit din motive redacționale, sunt/este o recenzie, o compilație din Reza Aslan^[1], dar care conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample care răspund la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

Încercând să stabilim cauzele religiei avem deschise două mari posibilități.

O putem face ca oameni religioși, deschidem Sfânta Scriptură la Geneza 1,1 și spunem: La început… Ipoteza credinței este una validă pentru credincioși, oferă temeiuri afective, dar nu conduce la progresul cunoașterii.

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu, cel necreat, a creat existența, materia, spațiul, timpul, viața, pe om și religia. Punct. Cunoașterea se oprește aici. Mai departe putem face teologie, exegeză, hermenutică, dar nu putem vorbi de știință. 

Religia a apărut odată cu omul.

Sub aspect științific, care ar putea fi ipotezele de luat în discuție?

Am putea clasifica teoriile cauzale ale religiei în categorii circumscrise domeniului de care aparțin. Atfel, am avea teorii existențiale, empirico-pragmatice, sociale, psihologic-psihanalitice, evoluționiste, neurofiziologice, eclectice, etc. Ultima ar fi o sinteză a tuturor explicațiilor, dându-le credit parțial, tuturor.

Mai întâi, sub aspect istoric, arheologic, paleonologic, omul n-a fost același în ultimii 100 de mii de ani, de când a apărut pe continentul african. Nu există doar fosile ale hominizilor, dar în ultimii 60 de mii de ani și chiar mult mai vechi, există artefacte care le-au dat posibilitatea cercetătorilor să brodeze pe seama artei rupestre, a mormintelor, reprezentărilor. În tot acest timp, omul, trebuințele sale, cultura și spiritualitatea lui, s-au schimbat profund. La fel și religia sau religiile sale.

Cele mai presante trebuințe ale ființelor vii sunt supraviețuirea, hrana, adăpostul, reproducerea. Omul devenit conștient de sine, gânditor, folosește unelte, focul, pieile și orice ar putea fi folositor scopului urmărit – trebuințele sale presante.

Civilizația peșterilor, poate și ca locuințe, dar mai ales ca lăcașuri de cult, aduce primele reprezentări artistice.

Primele eforturi de a găsi o explicație universalității prezenței religiei pe întregul pământ, au început după jumătatea sec XIX, stimulate de opera novatoare a lui Darwin. Chiar dacă în forme culturale și spirituale, atât de diverse, proteiforme – animiste, politeiste, monoteiste, panteiste, nonteiste, spiritualiste, ezoterice, teozofice, etc. – trebuie să existe o explicație evoluționistă, legată de supraviețuirea speciei umane prin fenomenul religios.

Teorii spiritualiste. Printre primii care au intuit acest aspect, încă de pe la 1850, a fost antropologul Edward B Tylor. El considera că „sursa imboldului și comportamentului religios este credința enigmatică și derutantă, că sufletul există separat de trup”, convingere prezentă pretutindeni în lume.

Elementul morfologic constutiv de recunoaștere între oameni, este fața. El are corespondent în creier, ca și alți centri relativ localizați: văz, miros, vorbire, scriere, auz, calcul, etc. Leziunile acestui centru conduc la prosopagnozie (gr: prosopon – față) – incapacitatea de a recunoaște apropiații. Inutil să spunem că există și proceduri legale care uzează de aceste detalii: pozele din pașaport, IC, legitimații, etc. 

Totuși, în mod intim, în forul nostru interior, nu ne identificăm în primul rând cu trupul nostru, sau poate doar kinestezicii și artiștii o fac. Cerebralii, auditivii, se identifică în primul rând cu propria personalitate, cu viața lor interioară.

Ce suntem sau cum ne vedem noi? Un suflet în-trupat. (Acest tip de cratimă inspirată îi aparține lui Gabriel Liiceanu). Deci, nu în primul rând piele, oase, carne și păr, unghii, ci un suflet, un spirit, un psihic. Apoi i-am creat pe zei în oglindă, punându-i la rându-le să ne facă, „după chipul și asemănarea noastră”! 

De când științele informaționale și comunicarea au devenit pregnante, oamenii devin tot mai conștienți de faptul că, deși ființa lor este unitară, totuși partea biologică din noi este doar un vehicul, în timp ce esența noastră se află în computerul cerebral.

Psihologii și neurofiziologii au multe detalii și distincții de operat aici, dar omul comun folosește o singură expresie sau doar câteva: psihic, suflet, intelect, minte, etc.

Bagajul lingvistic și al cunoștințelor s-a îmbogățit continuu, ca în toate celelalte domenii.

Fenomenele onirice. Un prim început, bănuiește Tylor, au fost visele. Ele au fascinat din cele mai vechi timpuri. Au fost sursă a divinației. Dar să ne gândim la substanțele psihoactive, folosite de asemenea, din cele mai vechi timpuri. Apoi, producțiile psihopatologice, halucinațiile, delirul, transa, stările modificate ale conștiinței, etc. Toate acestea s-au modificat parțial, de-a lungul timpului, cu specificul cultural, zona geografică, tradițiile acumulate. 

Toate aceste manifestări ciudate, au fost interpretate, semnificate și au constituit un rezervor bogat în popularea cu ființe divine de pe alte tărâmuri, diferite de viața ternă de fiecare zi.

Cultul morților. Morții nu mai sunt abandonați, ci sunt prezervați, îngropați, casetați, purtați, ca spirite ocrotitoare. Perisabilitatea trupului, materiei era evidentă, dar rămânea ceva din sufletul, amintirea, calitățile, spiritul celui decedat. 

Nu cunoaștem raționamentul omului din acele vremuri. De vreme ce începuse să gândească, să judece, să facă legături, să proiecteze în timp și spațiu, să se atașeze, să stabilească relații, acele legături persistau și după moarte, prin ceea ce părea durabil: sufletul, spiritul său.

Influența Naturii. În Germania, Max Muller, „considera că primele experiențe religioase ale omenirii au fost rezultatul întâlnirilor cu natura. Nu visele, ci starea de veghe, îi alimentează lui Adam experiența religioasă. Adam trăiește într-o lume vastă, incomprehensibilă, plină de mistere, pentru care caută explicații. Trebuie că altceva, altcineva, le-a creat pentru el.” p 42.

„Primii oameni au avut anumite credințe despre natura universului și despre locul lor în el, cu mult înainte de a începe să-și graveze credințele pe pereții grotelor. Strămoșii noștri, Adam și Eva, nu au trăit într-o ceață nihilistă din care, dintr-o dată, s-au deșteptat, precum profeții atinși de revelație. Mai degrabă, Adam și Eva și-au moștenit sistemul de credințe cam în același fel în care și-au moștenit dibăcia la vânătoare sau abilitățile cognitive și lingvistice: în mod gradual, pe durata a sute de mii de ani de evoluție mentală și spirituală.” Id, 39-40.

„Supoziția curentă este că aceste picturi rupestre sunt menite să fie un fel de „magie a vânătorii”, farmece care îl ajută pe vânător să își prindă prada.” Acum apare Vrăjitorul din peștera Volp, supranumit Stăpânul Fiarelor, una dintre cele mai vechi reprezentări ale unui zeu zoomorf.^[2]

Fascinația transcendenței. „Credința religioasă este atât de răspândită, încât trebuie considerată o parte esențială a experienței umane – un fapt de netăgăduit. Suntem Homo religiosus – dar mai puțin prin dorința de a avea crezuri sau instituții, nu prin devoțiunea noastră față de zei și teologii specifice, ci prin năzuința noastră existențială către transcendență.” 40-41.

„Etnologul britanic Rober Marett a numit acest sentiment de minunare – supranaturalism, adică acea atitudine a minții provocată de minunarea în fața misterului… El a numit această forță, un fel de suflet universal, mana – cuvânt polinezian care înseamnă putere. Mana reprezintă forța impersonală, imaterială, supranaturală, care se găsește în toate obiectele animate și inanimate.” p 42.

„Fie că este vorba de vise, de întâlniri cu natura sau de speculații despre înaintași defuncți, toate aceste expicații au în comun supoziția că religia a apărut în evoluția omenirii ca răspuns la niște întrebări fără răspuns, și pentru a-i ajuta pe primii oameni să gestioneze o lume amenițătoare și impredictibilă. Această explicație a rămas populară până astăzi…

(Va urma)

---

^[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate notele, citatele primare sau secundare următoare.

^[2] Nota conține referințe la principalii autori privind vrăjitorul și stăpânul animalelor din preistorie și zorii civilizației. Enumerăm doar câțiva: Alberto Blanc, Some Evidence for the Ideologies of Early Man, în Social Life of Early Man, ed Sherwood Washburn, Rutlege, Londra, 2004, p 121. Bettina Arnold, Derek Counts, ed., The Master of Animals in Old Iconography, Budapesta, 2010, p 9. Jacquetta Hawkes și Sir Leonard Woolley, Prehistory and the Beginnings of Civilization, Harper and Row, NY, 1963, p 204-205.