Două lumi: mit și realitate

Știința pune întrebări la care nu se poate răspunde niciodată, religia predică răspunsuri care nu pot fi niciodată chestionate! Din Sean Caroll, cules de Dr ID, plus câteva idei imp.

Miturile sunt pentru omenire, ceea ce sunt visele pt om. Ele rezolvă tensiunile reale, indicând narativ, imagistic și metaforic, dinspre inconștientul individual sau colectiv, spre conștient, logic, propozițional și rațional – dezechilibrele și ceea ce este de făcut. Cambell are observații pertinente prin care îi taxează pe Frazer și Freud care n-au înțeles pe deplin natura și funcțiile mitului, ale credințelor, artei. Frazer, primul mare atropolog din sec XIX, ia în considerare aspectul magic – mecanicist al miturilor. Freud consideră religia și miturile – o nevroză. De fapt, miturile sunt un mecanism complex, cultural, spiritual, de adaptare!

Considerând, oarecum similar cu Genesa, că ceea ce deosebește omul de restul regnului animal, este conștiența de sine și că este muritor, iar aceasta l-a împins spre soluția spirituală, transcendentă, a mitologiei. Cele mai vechi forme hominide – homo fabilis – odată cu primele unelte, din Africa de Est, sunt însoțite de ceremonialuri ale înmormântării, cu speranța înveșnicirii. Mult mai târziu, au continuat cu piramidele.

Ființa umană a realizat de timpuriu că, prin ascendenți și descendenți, prin grupul social căruia îi aparținea, se autoperpetuează, se înveșnicește prin super–organismul social căruia îi aparține. Acesta are o structură, valori, cutume, specifice, markeri ai identității. Încă din copilăria lor, omul și omenirea, își reprezintă mama ca reprezentând natura, iar pe tată, ca structură socială, cultură, spiritualitate. Odată cu civilizația, Domnul Oștirilor, al mâniei și războiului, devine Tatăl nostru.

În încercarea de a defrișa complexul de atitudini față de narațiuni, va trebui probabil, să distingem între genuri literare narative, ca: ficțiune, istorie, relatare, reportaj, povestire, legendă, basm, articol științific, eseu filosofic. Nu cred că trebuie să le definim pe fiecare, dar cu siguranță, trebuie să fim conștienți de existența lor și de atitudinea noastră diferențiată față de aceste genuri. Este adevărat că mitul, mitologia, reprezintă mult mai mult decât literatura, genurile literare sau figurile de stil, de care se folosește copios.

Ce diferențiază literalismul, credulitatea, de analiză, gândire critică, luciditate? Ne situăm în interior, subiecți ai unui joc suprarealist, sau încercăm să obiectivăm întreaga procesualitate, să ne detașăm, încercând să înțelegem esența fenomenului? Să ne gândim puțin și să ne întrebăm: parabolele agricole au ca subiect agronomia? Samariteanul milos, pune bazele traumatologiei? A influențat Isus statistica morbidității sau mortalității în Canaan, Israel, Galileea sau Palestina? Chiar dacă evanghelia nesinoptică ne spune hiperbolic, că relatarea tuturor minunilor n-ar încăpea, prin terabiții ei, nici în suluri, nici în codexuri, nici în lume.

Este atât de comun și obișnuit ca, în orice formă de artă să acceptăm convenția, condițiile pe care le impune orice mediu artistic și să ajungem la mesajul, esențialul transmis.

De ce atunci, în cazul miturilor, pe care le-am transformat în crezuri, le-am proiectat și originat unor ființe cu trăsături ideale, absolute, trebuie să ne pierdem spiritul critic și să le acceptăm în mod idolatru, ca un mesaj absolut, sacrosant, infailibil? Mai ales că, la orice analiză documentată, științifică, se dovedesc a fi orice altceva, numai ceea ce ți se pretinde să crezi, nu – revelații – oricât de valoroase, înțelepte, cizelate multigenerațional și folcloric.

În interpretarea viselor – apropo de analogia vis / mit – există abordarea ericksoniană, în care totalitatea evenimentelor și personajelor din vis, sunt văzute ca referindu-se, în mod complex, la visător. Așa cum propune Campbell, cu referire la Jung și alții, miturile, vorbesc despre om, grupuri, etnii, culturi, având toate aceleași teme ancestrale și arhetipale: origini, sens și semnificații, valori, conflict, ură, dragoste, existență, moarte, suferință, viitor, veșnicie.

În acest caz, care este nivelul la care dorim să ne situăm în interpretarea miturilor, făcând analogie cu literatura? Luăm de bune, povestirea, jocul evenimentelor și al personajelor, le tratăm ca pe relatări, istorie și fapte, sau distilăm din aceste capodopere ale înțelepciunii și culturii universale, semnificațiile, mesajul, problematizarea, valorile neschimbătoare?

Campbell deplânge pierderea miturilor și face referințe sumbre asupra destructurării civilizațiilor invadate intempestiv de modernitate. Parțial, este de înțeles. Ni se spune că odată cu miturile pierdem mesajele lor, modul în care ne-am structurat ca oameni și civilizație, spiritualitate.

De altfel, apariția miturilor urbane, o formă de kitsch, pare să îndreptățească această opinie.

Totuși, să tentăm o analiză mai profundă. Avem tendința de a idealiza trecutul, deși oamenii rămân aceeași, dintotdeauna. Astăzi, când omenirea începe să înțeleagă – imperfect, desigur – natura și motivațiile acestor creații, când înțelegem mai bine resorturile conștiente și inconștiente ale psihismului uman, comportamentele sale sociale, nivelurile culturale, dimensiunile antropologice și spirituale, cu evoluțiile lor, n-am putea sugera sau găsi o rezolvare, prezentă sau viitoare, ceva mai apropiată de realitate, de tendințele omului modern? Vom fi urmăriți încă multă vreme de umbră, pulsiuni inconștiente, ghemul de instinctualitate, frică și groază, nevoia de mângâiere și siguranță, certitudine.

Oricât de valoroase și pline de înțelepciune ar fi narațiunile, miturile, poveștile, ne vom agăța în continuare de această lume ireală, de basm, pentru a putea trăi pe deplin, valoros, pentru a ne găsi temeiurile, sensul și semnificațiile cele mai înalte?

Este oare necesar să ne populăm existența și conștiințele cu mituri, când avem capacitatea de a ne autoanaliza, de a le analiza, de a înțelege nevoia și motivațiile care au dus la creația acestora?

Nu este existența, imperativele ei, nu sunt misterele sale, suficient de complexe, motivante și mobilizatoare, ca să nu ne mai refugiem în mitologic, imaginar, ci să devenim, în sfârșit mai realiști, orientați, eficienți și lucizi.

Înțelegând în profunzime, destinul milenar al omenirii, al fiecărui om pe pământ, cunoscând fie și parțial, fenomenele și procesele din natură, mai este necesar să ne agățăm de fantastic, de narațiuni imaginare? Nu cumva ne-am atins maturitatea necesară, pentru a ne accepta destinul cu serenitate, a trăi și a admira frumusețea, bucuria și fericirea pe care le oferă viața reală, natura înconjurătoare, misterele existenței? Sagan spunea că monotonia science fiction este cu mult depășită, pe toate planurile, de superbia structurală și morfologică, funcțională, a detaliilor, inclusiv electrono-microscopice, ale formelor de existență și de viață.

Dacă visele, visurile și miturile nu sunt decât proiecții ale noastre și de către noi înșine, spre noi înșine, dacă ele ne vorbesc în mod indirect despre noi, într-o formă narativă, alegorică, metaforică, nu sunt ele concomitent, o expresie a vechiului adagio: „Cunoaște-te pe tine însuți!” sau îndemnul sacru: „Cercetați-vă pe voi înșivă!”.

Percepția noastră senzorială, simțurile noastre, sunt orientate spre exterior. Dar lumea noastră interioară? Îi înțelegem mai bine pe semeni, decât pe noi înșine. Deseori, în terapie sau în relații, avem insight–ul, revelația motivațiilor, impulsurilor care ne caracterizează, ne definesc. De obicei suntem blindați cu mândrie, vanități, defense, complexe. Dacă am opta pentru a fi mai deschiși, mai transparenți, mai vulnerabili?! Ce-am avea de ascuns? Cu ce suntem deosebiți de toți ceilalți muritori? Am avea parte de o atmosferă fresh, de sinceritate, onestitate, autenticitate.

Dar la nivel de grup, colectivitate, confesiune, neam, societate? Punem mare preț pe tradiții, ritualuri, cutume, dogme, ca specificații ale identității și originalității. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii se ucid, se urăsc, sunt torturați, umiliți, discriminați, în numele lor. Și totuși, Creatorul ne-a numit simplu: iș – ișa. Om.

Cum vom trata miturile și credințele? Cu detașare. Ca pe vise. Este, totuși, de datoria noastră să le deslușim, să le interpretăm sensul profund! Temerile, dorințele, trebuințele, înțelepciunea, din spatele lor. Este profund contraproductiv și dovada unei ignoranțe crase, să le tratăm ca pe adevăruri literale. E ca și cum te-ai mulțumi cu acțiunea, narațiunea și n-ai înțelegeo boabă din mesaj, din morală.

Sindromul spiritual paranoid

Fiecare copil, pui de om, este înconjurat cu dragoste, protecție și grijă, ca și cum ar fi singura ființă născută pe pământ. Este bine și este frumos așa, fiindcă această ființă plăpândă este încă neajutorată, continuă să se dezvolte, să crească și după ce s-a născut. Dezvoltă atașamentul și afectivitatea, toate celelalte dimensiuni cognitive și de relație, continuă să se mielinizeze după naștere.

Bineînțeles, că această grijă deosebită ne face să ne credem, fiecare dintre noi, centrul universului, buricul pământului, ombilicul lumii. Este o perspectivă infantilă, desigur. Cei care dobândim, într-un fel sau altul dificultăți sau, și mai grav, tulburări în dezvoltare și maturizare, putem deveni histrionici, cerșim atenție și vrem să rămânem toată viața în luminile rampei. O anumită doză, homeopată, rămâne în miezul vulnerabil al fiecăruia dintre noi.

Eul nostru psihologic, nu cel teologic, nucleul personalității noastre, aflată un timp în formare, apoi cristalizată, gonflează, se hipertrofiază, inflamează, inflaționează, fără să mai fim conștienți de aceste aspecte, pierdem dreapta măsură.

Putem avea doar trăsături paranoide discrete, ca tulburări de personalitate, sau să facem tulburarea delirantă persistentă, ca psihoză cu delir sistematizat – de gelozie, de persecuție, interpretativ, fantastic, etc. Poate fi o trăsătură de familie, moștenită în grade diferite, sau un caz răzleț. Dominantă este preocuparea delirantă față de propria persoană – egolatria monumentală – care este asaltată de răuvoitori, persecutori, trădători, oameni sau organizații malefice care ne vor răul, care vor să distrugă super valoarea pe care o reprezentăm, folosind în arsenalul inamic, chiar și mijloace fantastice de anihilare. De prisos să adăugăm că toată această construcție virtuală se găsește doar în mintea noastră, nu are nicio bază reală.

Aceasta este paranoia. O psihoză irepresibilă, impenetrabilă, dar care se poate ameliora cu mijloacele moderne de tratament. Nu există halucinații, dacă nu este vorba de o schizofrenie paranoidă, ci doar un delir sistematizat, foarte meticulos și logic articulat, dar care pornește de la premise false și ajunge la concluzii la fel de eronate.

Această afecțiune are o caracteristică ciudată, aproape unică. Poate fi contagioasă. Adică, o persoană sănătoasă, normală – atât cât putem, noi oamenii, fi de normali, fiindcă unii autori au spus că normalitatea este o utopie – se poate contamina prin tema delirantă a unui paranoic, dacă vine în contact cu acesta și îi sunt inoculate ideile paranoide. Începe să le creadă și le ia drept adevăr, deși sunt pure elucubrații.

Așa se explică cum de putem identifica destul de ușor, în anumite culturi, trăsături paranoide certe. La o analiză atentă, poate găsim și alte trăsături psihopatoide, cum ar fi înclinația spre agresivitate, adicții și alte hibe. Până la urmă, specificul fiecărei națiuni, poate că este doar o sumă a talentelor și psihopatiilor care îi caracterizează, fie și în doze infinitezimale. Trăsături culturale discutabile, cu nuanță paranoidă, pot fi regăsite în elementele culturale, istorice, de identitate, a unor grupe etnice, religioase, etc.

Atunci când un grup nesemnificativ statistic și cultural, este germinat printr-o elaborare cosmică, fantastică, cu caracter apocaliptic, când minți înfierbântate, într-o atmosferă culturală revivalistă, dintr-o societate care trăiește zorii modernității, încă buimacă, unde realitatea se amestecă cu visele și viziunile, unde literatura profetică sau apocaliptică este luată ad literam, putem spune că avem toate ingredientele cultural spirituale pentru o identitate, cultură spirituală, cu trăsături paranoide.

E ușor să te rătăcești, să amesteci realitatea cu imaginația morbidă, numai că toate acestea au un preț – suferință și dispreț, dezamăgire, marea dezamăgire, fiindcă în această afecțiune, totul este măreț, grandios.

Apoi, totul trece, oamenii sunt devastați, realitatea este greu de digerat, viziunile sunt ușor de recuperat. Mai ales că vizionarii reușesc uneori, să supraviețuiască prin compozițiile lor.

Mecanismele culturale, spirituale ale folclorului sunt puse în acțiune și mașinăria începe să funcționeze. Elementele cultural delirante trebuie să aibă coerență, să fie convingătoare, congruente, cu epoci istorice și culturale trecute – și există exemple destule, cu profeții viitoare și paranoia este gata. Faptul că există o minimă congruență, că există atâta confuzie și nevoie de orientare, direcționare, aprinde spiritele cele mai iluminate, se formează o atmosferă de emulație și creativitate, presărată cu erori, poticneli, extreme, dar toate acestea sunt scuturate. De-a lungul anilor, deceniilor, se cristalizează o formă specifică de respectabilitate, originalitate, identitate. Apoi totul este legalizat, organizat, cutremurat, reorganizat, teoretizat, sintetizat, purificat.

Trăsăturile paranoide pot fi nucleare, focale sau în termeni IT, virale, deși acest termen a dobândit exact sensul opus, pe rețele virtuale. Desigur, ele pot avea și trăsături sistemice, mai mult sau mai puțin discrete, dar epicentru procesului morbid este tema delirantă.

Există un centru de comandă absolut, ideal, atotputernic care furnizează credibilitate, autoritate și putere unui grup insignifiant, în esența sa. Apoi este preconizat un conflict cosmic, fantastic, militarizat – spiritual, imaterial. Noi suntem poporul ales, noi avem tot adevărul. Personificarea răului se concentrează doar asupra noastră, ne urmărește, ne zădărnicește, ne vrea răul… și epopeea este gata, continuă de la sine. Persecuția potențială sau reală, trecută, prezentă sau viitoare, este omniprezentă.

Pe de o parte, asediați, înfricoșați, dependenți, pe de alta vinovați, nevrednici, nevoiași – dar asigurați, protejați, iubiți cu o gelozie sfântă. Totuși amenințați, timorați, izolați, separați – ca să ne simțim bine împreună, să fim omogeni, ghetoizați, controlați, self și mutual, reciproc, cenzurați. Orice crâcnire, orice disonanță, orice erezie, atrage oprobiul binevoitor și conservator.

Sunt aceste trăsături ușor de identificat și diagnosticat. Da și nu. O trăsătură a tulburărilor psihotice este caracterul lor inconștient. La nivel cultural, spiritual, social, se întâmplă la fel. Din interior, presiunea grupului este atât de mare, controlul atât de intens, capacitatea de toleranță și obișnuință atât de prezentă, încât totul pare natural, firesc, de când lumea. Dar din afară? Ciudățenia este evidentă. Cum să te detașezi, cum să faci efortul de obiectivare? Nu e imposibil.

S-a spus că chiar și cele mai grave tulburări psihice sau psihosociale, ar putea fi de fapt, o formă de adaptare, de a face față vicisitudinilor interioare și exterioare. Înclin să cred că există o doză mare de adevăr aici, dar să nu uităm, e vorba de o formă morbidă, patologică de adaptare.

Desigur, că formele culturale de anormalitate au doar o analogie, asemănare cu patologia psihiatrică. Intră în joc, fenomenul de contaminare, afinitățile fiecăruia dintre noi, ca disponibilitate de aderență. Poate rămân, ca și în cazurile individuale, și unele trăsături ce pot produce avantaje relative. Capacitatea de a face față, o personalitate mai puternică, etc.

Dar, acestea sunt trăsături inadecvate, deplasate, dovedite foarte curând desuete, nerelevante, și astfel abandonate – dacă nu pe parcursul unei vieți, prin reflectare, redresare, era să zic maturizare, dar aceasta este o afecțiune prin excelență a maturității și senectuții – atunci transgenerațional.

Sindromul schizoid spiritual

Omul simplu proiectează, ca soluție a problemelor existențiale, inerente, o altă lume, opusul acesteia, absolută, perfectă. Din alăturararea absolutului cu limitele și limitatul, se naște paradoxul – o relație contradictorie, antitetică. Aceasta este religia – plină de paradoxuri. Rezolvarea acestei asocieri, lipirii unei rupturi, nu putea fi decât schizoidă.

. Natural / supranatural, divin / uman, credință / fapte, muritor / nemuritor, etc.

. Dumnezeu: natură, trăsături absolute, desăvârșite / descriere antropomorfă, norme culturale perfectibile, comportament social, de gen, etnic, istoric, religios amoral, imoral, inechitabil.

Lumea noastră (splendid: cele 3 lumi ale lui Popper – lumea materială, fizică, lumea trăirilor, lumea producțiilor spiritului uman – cultura), este relativă, complexă dar limitată, funcționează și se reglează prin universalitatea contrariilor.

Una dintre sincopele esențiale ale oricărei religii este aceea că, în timp ce își clamează sursa și originea într-o zeitate absolută, cu trăsături desăvârșite, perfecte, începe să elaboreze descrieri foarte mundane, antropomorfe și implicit limitate, contradictorii, ale doctrinelor, principiilor, legilor. Acest fapt le trădează imediat originea strict istorică, culturală, umană și nicidecum divină.

Clivajul acesta logic, ontologic, dintre transcendent, imobil, imuabil și existența care se încăpățânează să fie procesuală, devenire, istorică, apare implacabil, schizoid.

Religiile vorbesc despre o existență și natură absolute, dar toate referințele sunt profund umane, antropomorfe, limitate, contradictorii, ca și genitorii umani ai acestor producții. 

Acest eșec este lamentabil. Credința inițială, simplistă, părea perfectă, confortabilă și fără nicio asperitate, până când și-a pus problemele metafizicii eleniste sau a fost confruntată cu implicațiile contradictorii ale propriilor axiome, care trebuiau susținute, demonstrate în fața unor adversari mai puțin binevoitori – eretici, gnostici sau agnostici, specii teiste sau ateiste și materialiste – dar cu efect salutar asupra dezvoltării și purificării sau intoxicării crezurilor inițiale, care se transformau în doctrine și dogme, considerate irefutabile.

. Oamenii religioși tună și fulgeră asupra limitelor rațiunii umane – creată totuși de Dumnezeu – dar iată o mică mostră de raționament, surprinzător prin originea sa, Ethan Allen (Sagan, 1996, p 301):

„Cei care contestă validitatea rațiunii trebuie să aibă în mod serios în vedere dacă o contestă cu sau fără rațiune: dacă o contestă cu rațiune, atunci consolidează principiul pe care încercă să-l detroneze; dar dacă argumentează fără rațiune (cum trebuie să și facă, dacă doresc să fie coerenți), atunci se află dincolo de granițele convingerii raționale și nu merită o respingere rațională.”

S-a spus că receptorul, limbajul, sunt umane, limitate, dar problema fundamentală rămâne: totul este atât de uman, perfectibil și natural, încât orice pretenție de supranatural devine tot mai îndepărtată și străvezie.

Dacă problemele sunt atât de grave, de profunde, dacă comunicarea este atât de importantă într-un conflict de proporții cosmice, de ce se folosește Dumnezeu de oameni, de ce vorbește doar prin intermediul lor, de ce revelația, inspirația, iluminarea, sunt totdeauna secundare, relatări, dar niciodată primare? Este, în acest caz, absența – o dovadă de autism?

Când problemele insolubile sunt puse pe tapet, când controversele devin evidente, stridente și incomode, când apologetica și argumentele sunt dovedite nonfalsificabile, cele mai nobile trăsături etice, morale, spirituale, se metamorfozează subit în spectrul judecății, pedepselor veșnice disproporționate, trădând natura umană ranchiunoasă, răzbunătoare și gata să distribuie anateme cu mare generozitate. Este inatenția o formă de patologie? Cum de sunt virtutea și viciile atât de miscibile?

Colonizarea, exterminarea fizică, biologică sau cultural-spirituală a avut o față militară sau laică, dar și una misionar religioasă. Ce vom zice de pedofilia și homosexualitatea dintre ierarhi sau celibatarii eclesiaști?

Dar despre tortura, torționarii și rugurile inchiziției, vânătoarea de vrăjitoare, războaiele religioase, terorismul motivat spiritual? Da, absolutul clamat pretinde intransigență. În numele celei mai dezinteresate și pure iubiri – una nepământeană – s-au săvârșit cele mai abjecte și nedrepte atrocități, crimele cele mai absurde. Și asta este o schizofrenie!

Pe de o parte suntem confruntați cu mistere insondabile, cu complexități întortocheate, suntem închiși în limite greu defrișabile, dar nu imposibile, iar pe de altă parte, în loc de soluții eficiente, rezolvări salutare, suntem saturați cu adevăruri absolute, ideale, inaplicabile într-o lume relativă, suntem amenințați cu pedepse capitale, dacă nu dovedim suficientă docilitate și credulitate. Nu este aceasta o atitudine, schizoidă?

Această situație existențială strâmbă și nedreaptă i-a făcut pe oameni celebri și gânditori profunzi ai umanității să răspundă senin că, date fiind premisele foarte promițătoare ale tuturor religiilor, ei privesc optimist momentul bilanțului, ziua de apoi a judecății, ca pe un eveniment coerent, logic, o judecată dreaptă, în care argumentele și premisele vor cântări greu în favoarea acuzaților – dacă se poate vorbi cu adevărat despre o astfel de categorie. Continuăm să sperăm în răspunsuri cât de cât satisfăcătoare. 

. Există, totuși, o anumită schizoidie a creștinilor practicanți. În timp ce se simt confortabil încapsulați prin credulitate și refuz al gândirii critice, în domeniul crezurilor, al tărâmului “spiritual” – concomitent, sunt sau devin surprinzător de vigilenți, critici, prevăzători, în chestiuni practice, cotidiene. Ai zice că, potrivit unui principiu al compensării, tot ce a rămas nefolosit în domeniul metafizic, logic, rațional, este folosit cu sagacitate, în domeniu derizoriului, prin inteligență practică, descurcăreală, viclenie. Bineînțeles că toate aceste veleități poartă numele de “binecuvântări ale Domnului!” Există însă și cazuri mai grave, sau maimuțărite de oligofreni funcționali, în care gradul de inadecvare și inadaptare este extrem. Sărmanii oameni par niște zombi căzuți într-o lume de neînțeles, gândesc și vorbesc lent, defazat, reacționează cu întârziere.

. Cineva care își propune să compare atitudinea religioasă, respectiv, științifică, față de adevăr, îmi amintește de basmul Albă ca Zăpada și oglinda fermecată. Maștera privea și întreba oglinda. Răspunsul era permanent selfconfirmator, până a apărut concurența tinereții și vitalității – zorii modernității. Proiectăm adevăruri absolute, imuabile – extrase dintr-o oglindă magică care ne vorbește despre noi înșine și capacitatea noastră de a ne amăgi – într-o lume aflată în continuă curgere și schimbare. Aparent, aceasta pare să fie cea mai bună asigurare că te afli în posesia adevărului, dar este o iluzie virtuală. În același timp, știința care se verifică permanent, se reîmprospătează, se neagă și se reafirmă, pare nesigură, dar rămâne vie. Rămâne astfel, cea mai temeinică și mai bună explicație și concepție asupra lumii, la orice moment dat.

. Creația, ruptura origini / actualitate, eșecul lamentabil al recuperării prin potop. O monstruozitate! Biblică! Recunoaștem – holocaustul a fost cu mult depășit. Din fericire, imaginar, mitologic, ireal. Dar, un potențial profetic în legătură cu ceea ce avea să urmeze, în istoria umanității. Într-un anumit moment istoric, cât se poate de bine documentat și verificat, este introdus un personaj de serviciu, pentru salvarea teodiceei. Împreună cu el, răul, păcatul, căderea și toată recuzita monstruoasă care sluțește natura umană, viața, sănătatea fizică și mentală. Da! Numai că acest monstru numit arhivrășmașul, inamicul public, Satana, Diavolul, Scaraoțki, aduce cu sine alte contradicții insolubile, schizoide.

. Ce vom spune despre soluția apocaliptică? Când principiul educativ rudimentar al biciului / zăhărelului nu s-a verificat istoric, când a devenit evident că nu există un determinism bazat pe voință și legislație divină, când tema aceasta aproape exclusivist biblică, a celui nelegiuit care prospera și a celui neprihănit care se afunda, s-a extins de la persoane individuale la întreaga națiune, la lumea cunoscută atunci, criza a devenit atât de profundă, încât trebuia găsită o soluție de avarie. Nu aceasta este lumea în care putem avea speranța echității, corectitudinii și dreptății. O fi existând o justiție imanentă, dar se îndepărtează sine die, devine transcendentă. 

Această lume este uzurpată. Va fi bine, cald și frumos într-o altă lume, într-o altă împărăție, pe un alt pământ. Reșapat. Nou. Și tot visând așa, de ce să ne mai preocupăm de lucrurile astea minore, cotidiene, imediate, oricât ar fi de presante și reale, când avem colea o lume interioară, plină de valori ideale. Teleportare psihică, spirituală. Și asta este o schizoidie. Și cu ea, întreaga cohortă de hermeneuți oraculari, hărți grafice, despicători ai zoomorfismelor halucinoide, bâlbe și calcule reluate, reiterări și abandonări, recrudescențe vetuste, pretinse vintage.

. Ce vom zice despre isihasmul interior, flagelarea ascetică interioară, retezarea oricăror instincte, bucurii, plăceri, ascultare fără odihnă, perpetuă? Sau despre derapajele accidentale inerente? Dar izolarea, demarcația, linia despărțitoare de lume, ghetoul cultural, bula psihosocială? Sunt oare și acestea forme de autism și spiritualism schizoid?

. Animalele. Poate că nu ele sunt precursorii noștri, deși reflexele noastre necondiționate, instinctele noastre, chiar socializate, continuă să funcționeze, să ne țină în viață, și să existăm ca specie, încă, în ciuda tuturor inhibițiilor, reprimărilor, frustrărilor și decompensărilor, maladiilor sociale și familiale. 

Probabil că singurul lucru existențial de care nu au precunoaștere, este faptul că sunt muritoare. Ele n-au căzut ca noi, ne suportă doar consecințele. Și pe noi. Dar suferă și ele, ca și noi, ba mai abitir, mor și sunt omorâte. Adevărat zoocid. Dar nu, nu sunt mântuite, fiindcă presupunem că nu au conștiință. Unii preoți le binecuvânteză – odată pe an – niște ‘decadenți’. Prin nu știu ce miracol, ele sau niște mutanți ai lor, ajung pe noul pământ. Dezghiocate de instinctualitatea lor naturală, ierbivore (despre regnul vegetal și mineral, cu altă ocazie), rumegând ceea ce au pășunat, zdrobind creația vegetală, într-o lume a armoniei și păcii universale. Insensibile. Și aceasta e o schizoidie. Întrebări incomode. 

. Providența. Latura pozitivă. Acționează Dumnezeu personal și personalizat în toate cazurile favorabile sau aplicăm pletora de fenomene și procese pur naturale, ale căror mecanisme au devenit locuri comune sau vor fi descoperite în viitorul apropiat. Această succesiune s-a repetat de nenumărate ori, încât concluzia este evidentă și se impune. Dar de ce sunt criteriile atât de arbitrare și misterioase, de ce sunt miracolele distribuite cu atâta zgârcenie statistică? Știați că, miracolele – chiar dacă ar fi reale și nu legendare, folclorice, circumstanțiale, relatări cu cele mai bune intenții și credință – au o incidență și prevalență mult inferioară statisticilor vindecărilor spontane ale oricărei boli fatale, inclusiv cancerului? De ce? Fiindcă nu toți pacienții vindecați miraculos sunt religioși. Uff, statisticele astea!

Latura negativă. Atunci când nimeni nu intervine, când durerea, tragediile și suferințele devastează, când rugăciunile nu primesc niciun răspuns, vom oferi explicații de circumstanță, eufemistice, vom recurge la teodiceea lui Epicur, sau vom folosi argumentul autorității, ca în cazul lui Iov, suspendând orice răspuns și limpezire?

Teodiceea însăși, este schizoid apologetică. Mor 9000 de copii inocenți pe planeta pământ, în fiecare oră, 18 mii de părinți îi jelesc devastați, în timp ce în împărăția iubirii, a îndurării și bunăvoinței sunt alte lucruri mai importante, alte priorități! Este aceasta o schizofrenie? Pur umană, desigur!

. Cum s-a născut termenul fariseism? O pondere importantă pare să aibă conținutul discursului „vaiurilor” din Mat 23, ultimul dinaintea „micii apocalipse”. Erau cărturarii și fariseii mai ipocriți decât semenii lor? Probabil că nu. Iosif din Arimateea pare să reflecte adevărata relație dintre creștinism și farisei în primele decenii. Apoi, s-a produs ruptura, criza anilor 70, izgonirea din sinagogi, reflectată în In 9. În acest caz, cum au devenit un simbol al acestei metehne? Este reflectată aici întreaga amărăciune a rupturii schizoide dintre cele două religii surori, a căror relației devenise de neîmpăcat. 

Este și un reflex al paradoxului și schizoidiei, exagerărilor și extremelor naturii umane, constrânsă să joace nenatural. Aflat în preajma absolutului, relaționând cu acesta, omului i se cere să se nege pe sine, să se închine până la pământ, să dispară prin anulare, convertire și pocăință și regenerare, naștere din nou – nu cosmetizare. Acestea nu sunt procese naturale, ci supra naturale.

Oamenii obișnuiți, în împrejurări naturale și obișnuite, pur și simplu, nu pot fi decât naturali, conform naturii lor. Cu limitele lor.

Poți face unul sau un număr limitat de acte demonstrative, ostentative, dar apoi obosești, trebuie să redevii tu însuți, sau însăți. Natura ta, subconștientul, inconștientul, stereotipiile, vor răbufni și vor ieși la suprafață. Este o regulă. Niciodată nu se va întâmpla altfel.

Ei bine, în atmosfera – nu supranaturală, ci nenaturală a „sfințeniei” jucată cu morgă, cu fețe prelungi, roluri mediocre și stângace, de amator, face să transpară ipocrizia și fariseismul. Acest contrast – între pretenția ideală împinsă la extrem și natura umană care nu face nimic altceva, decât să-și ceară drepturile instinctive care asigură supraviețuirea – dă caraterul profund schizoid al acestui mediu nesănătos.

Lista ar putea continua indefinit, la infinit. Devine redundantă.

Există soluții? Da. Creștinii se mângâie cu valorile spirituale. Și nu sunt neglijabile. Privesc disprețuitor sau compătimitor asupra adicțiilor, comportamentelor periferice escapiste: etilism, sex, gambling, droguri – virtual rupt de virtute. Dar religia nu este oare o cultură spirituală escapistă? Nu este o fugă? O negație? A cui? A vieții și vitalității, realității și realismului, naturii – inclusiv umane și mediului, prezentului și spațiului, locului – care așteaptă să fie sfințit.

Să încetăm să fugim și să ne refugiem. La munți. Să acceptăm viața, provocările, prezentul, natura, frumusețea tuturor acestora. Munții nu trebuie diabolizați sau divinizați, ci vizitați, nu ne mai refugiem, ci vom face re-creație – o altă cultură. O altă știință. Aici și acum. Atunci și acolo aparține lui Dumnezeu. Pentru că avem credință, avem speranță. Rămânem optimiști.

Criteriile adevărului

(Parțiale și relative)

(Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs)

Motto:

Th H Huxley

„Fundamentul moralității este acela de a… înceta să mai pretinzi că crezi în lucruri pentru care nu există dovezi și de a înceta să mai repeți propoziții inteligibile despre lucruri aflate dincolo de posibilitatea cunoașterii.„

Th Paine, The Age of Reason

„Necredința nu constă în faptul de a crede sau a nu crede, ci în a pretinde că crezi ceea ceea ce de fapt nu crezi. Este imoposibil de calculat prejudiciul moral, dacă mă pot exprima astfel, pe care minciuna morală a produs-o în societate. Când puritatea propriei minți a fost coruptă și prostituată până acolo încât să subscrie propria credință profesională unor lucruri în care nu crede, omul s-a pregătit astfel pentru comiterea oricărei alte crime.„

Analiza critică nu este afectivă, ci cognitivă. Lanțul sau cascada argumentelor va respecta normele logicii, premisa va satisface toate condițiile adevărului și se va regăsi în concluzie.

Testarea adevărului:*

. Confirmare independentă a faptelor

. Dovezile vor fi analizate de experți ai tuturor perspectivelor

. Argumentele bazate pe autoritate n-au valoare

. Acceptă toate ipotezele explicative, respinge sistematic alternativele, păstrează varianta care rezistă

. Nu te atașa subiectiv, afectiv, rămâi intransigent, lucid

. Discriminarea cantitativă primează preferințelor calitative

. Fiecare etapă din lanțul sau cascada argumentelor, inclusiv premisa, trebuie să fie impecabile logic

. Biciul lui Occham – empiric, alegem întotdeauna ipoteza plauzibilă cea mai simplă

. Testare, verificare, falsificare. Orice afirmație cu pretenție de adevăr aparține realității.

Fr Bacon: „Argumentația singură nu este suficientă, întrucât subtilitatea naturii este, de multe ori, mai mare decât subtilitatea argumentației.” Experiment, observație, rezultate replicate identice.

Testarea erorii

. Atacul la persoană – ad hominem

. Argumentul autorității

. Apelul la consecințe – justificare utilitaristă, contaminatoare. Ex religia ține oamenii în frâu.

. Apelul la ignoranță – ceea ce n-a fost demonstrat ca fiind fals, trebuie să fie adevărat

. Pledoarie specială – confruntat cu evidențe, inadvertențe, consecințe, parează cu black-boxuri eufemistice sau lozinci pompoase dar găunoase: liberul arbitru, taine, etc.

. Argumentul circular – petitio principii. Sursa susținută cu argumentele ei proprii.

. Observația selectivă – enumerarea succeselor, omiterea eșecurilor. Argumentul anecdotic.

. Generalizarea pripită, negarea surselor statistice prin observații anecdotice, subiective.

. Incoerența – supraestimarea unor date în detrimentul altora.

. Concluzia neargumentată – non sequitur– nu decurge. Părțile beligerante contează pe același Dumnezeu.

. Asocierea unor factori întâmplători, noncauzali, post hoc, ergo proper hoc.

. Problematizarea nonsensului – imposibilității – forțe irezistibile și obiect nestrămutabil

. Terțul exclus, falsa dihotomie sau absolutizarea extremelor unui interval continuu

. Opoziția falsă dintre termenul lung și termenul scurt.

. Panta lunecoasă – repingerea alternativei rezonabile prin exagerarea consecințelor extreme

. Confuzia dintre corelație și cauzalitate

. Omul de paie – atac prin caricaturizare, o tehnică a ceței sau prafului, pentru a nu sesiza adevărul. Ex: invocarea teoriei generației spontanee cu scopul ignorării intuiției fundamentale că natura conservă ceea ce funcționează și elimină ce nu funcționează.

. Jumătăți de adevăr sau dovezi suprimate – f frecvent în media.

. Exprimare ambiguă, exces de eufemisme. Ex pt război – protejarea intereselor, pacificare, reacție de apărare, etc.

________

*Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark, 1996, LLC, trd Al Anghel, ed Herald, 2015, p 242 și mai departe.

Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!

Controverse care cer un răspuns

[Scrisoare deschisă către adolescenții de acum 50 ani.]

1Corinteni 13:11-12 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.

O listă* a provocărilor contemporane cu care se confruntă membrii confesiunilor creștine.

[Desigur, puteți ucide mesagerul. Dar nu asta rezolvă problema. Mesajul este fundamental.

Suntem în posesia a cel puțin două tipuri de adevăruri:

A. Unele intuitive, potrivite cu bunul simț, convenabile și convenționale, cele care coincid cu idealurile și dorințele noastre de bine, cu aspirațiile și proiecțiile noastre, cu așteptările și speranțele noastre, cu convingerile și credințele noastre, cu simpatiile și dragostea noastră, pe de o parte, și,

B. Altele, contraintuitive uneori, istorice, documentate, verificate, științifice – adevărurile reale, care ne vorbesc despre lumea și realitatea în care trăim, exact așa cum este ea. Adică, cel mai bun și adecvat răspuns, la un moment dat.]

Care va fi atitudinea noastră, privind:

1. Datele paleontologiei, istoriei documentate ale omenirii prin dovezi databile, universal acceptate și dovedite prin evidențe geologice, datare biologică, confirmare genetică.

2. Volumul imens de informații neintegrate în istoria sacră: continente, specii, istorie planetară, religii, mitologii, sisteme filosofice, progresul științific, tehnologic, informațional, etic, social și al civilizației.

3. Contradicțiile legate de conținutul biblic: poligamie, sclavie, superstiții, politeism, regim preferențial, separatist, capricios, rebarbativ și ranchiunos, inechitate, discriminare feminină, genocid, epurare etnică, pedeapsă capitală pt abateri de conștiință.

4. Caracterul legendar, anistoric, al unor părți din VT, sau evanghelice – de mesaj, solie, nondocumentar și imposibil de documentat prin mijloace științifice – arheologic, istoric.

5. Indiscriminarea comună între literatura ficțională și povestirile cu pretenție istorică, nevalidate încă.

6. Discrepanța datărilor: canonul iudaic se formează între sec V îHr și sec I – (Iamnia). Ex clasice: niciun teolog respectabil nu mai acceptă o datare mai veche de 150 î.Hr. pt cartea atribuită lui Daniel. Știe orice seminarist că nu Moise, ci surse multiple – sunt autorii Pentateucului sau Torei. Sursa deuteronomistă este cât se poate de bine precizată.

7. Atribuirile pseudoepigrafice – falsuri pt adjudecarea credibilității (Enoh, Adam, Petru, Toma, Ioan, epistolele pastorale – școala paulină, etc.

8. Nediscriminarea între interpretarea mitologică, legendară și datele istorice certe.

9. Literalismul dogmatic, profetic și populist – popular, accentuat folcloric. Ex clasic: legea duminicală, diverse numerologii: 666, 144 mii, subterfugiul împlinirii condiționate, etc.

10. Sacralizarea sacrosanctă, cu efortul de invalidare a oricărei tentative de gândire critică.

11. Poziționarea extremistă chiar în rândul teologilor, de dragul originalității – interpretarea istoristă, actualizarea dogmelor iudaizante – nonevanghelice, perfecțiunea ultimei generații, judecata preadventă, etc.

12. Idolatrizarea propriilor dogme, istorii recente, redarea eufemistică a propriilor erori.

13. Fenomenul multiconfesional și religios universal: aceleași dogme, aceleași simțăminte, experiențe, minuni, stereotipii manipulative, separare sectară, izolare culturală, tabu uri, interdicții absurde, controling, filosofie ascetică, pasiv agresivă, anti-vitală, contra-naturală, de amânare sine die a implicării autentice în existență – aici și acum.

14. Rigiditatea dogmatică, cultivarea suspiciunii, fricii, temerilor, efemerității vieții reale, proiecții fantastice privind universalitatea și mondializarea insignifianței, egocentrismul și egolatria de grup – toate frizează trăsături paranoice culturale, moștenite și dobândite.

15. Confundarea aspirațiilor, năzuințelor, bunelor intenții, proiecțiilor culturale, profetice și imaginației utopice, ideale – de multe ori pur defensive – chiar a ideologiilor de clasă, etnice, naționaliste – cu realitatea istorică.

16. Motivarea prin vinovăție – contraproductivă, cu accent pe un sistem punitiv sadic, patologic, concomitent cu gratificații utopice, iluzorii și imposibile legic și logic.

17. Noncontradictorialitatea perpetuă. Reașezarea succesivă, apologetică, defensiv – stângace, recursul la paralogisme, aporie, autoritate, tautologie, etc., ceea ce conduce la o pseudovalidare internă.

[Ambele tipuri de adevăruri – A și B – sunt necesare, esențiale, fundamentale. Dar trebuie, în sfârșit, să le împăcăm! Pentru valorizarea lor și sănătatea noastră culturală, spirituală, trebuie să devină congruente, complementare!

Vom continua să ne amăgim, cocoloșindu-ne sau vom lua taurul de coarne, vom accepta adevărul așa cum este și ne vom adapta crezurile, convingerile, la realitatea palpabilă și nu unor himere înșelătoare și păguboase?!?

De la Galilei sau poate de la Democrit, această controversă stăruie în cultura și istoria omenirii, și nu e ușor de eradicat!]

---

*Autorul recunoaște limitele acestui demers complex și le asumă, împreună cu erorile inerente, acceptă critici și dialogul constructiv, este bine intenționat și onest în căutările sale, iar acest text este, în ultimă instanță, rezultatul unor frământări de conștiință, dedicate și închinate celei mai autentice atitudini existențiale.

Adevărul obscur? Adevărul care te eliberează!

De ce trebuie să fie numit pomul interzis, pomul cunoștinței? Binelui și răului? Sunt implicate aici, în actul căderii, în geneza păcatului și implicit a morții, cele mai sfinte realități: cunoașterea și etica, morala!

Dar este un nonsens!

Este fundamentul spiritualității și religiozității în conflict cu știința, cunoașterea? Este într-adevăr, credința, credulitatea, apanajul naivității, ignoranței, obscurantismului? Aparent da! În profunzime, aspectele esențiale sunt mai complexe și stau cu totul altfel.

Lumea noastră este relativă, limitată și contradictorie. Contrariile sunt universale, ele asigură reglarea și autoreglarea. Feedback. Nu poate fi imaginată o altfel de lume. În însăși dipolii sarcinilor bioelectrice separate de membrana fiecărei celule, contrariile stau față în față. Activitatea și repausul, însăși viața le conține.

Ne naștem și intrăm în scenă ca gângănii, ca animale. Supraviețuim grație unor stereotipii înnăscute, instincte necondiționate: alimentar, sexual, de conservare, etc. Avem rudimente de psihism, organizare socială, supraviețuim.

Apoi, deodată ne ridicăm, privim înainte, ne folosim mâinile și mintea, devenim conștienți de noi înșine, de viitorul nostru, de faptul că nu suntem veșnici – că cel mai sigur eveniment din viața noastră, însăși condiția acestei existențe – este moartea noastră. Și suferința adiacentă!

Este o cădere!

De fapt, este o înălțare!

Suprapusă peste animalitatea noastră, este conștiința noastră. Gândim, judecăm, raționăm, distingem valori: adevăr și eroare sau minciună, bine și rău, frumos și grotesc.

Valorile sunt bunuri ale individului, dar și ale grupurilor, ale colectivității, societății. Psihismul și aspectele cognitive se suprapun peste animalitatea noastră. Aceasta este contradicția fundamentală a ființei umane.

Lupta sfâșietoare dintre animalitatea și umanitatea noastră.

Dintre inconștientul și conștientul nostru.

Acesta este păcatul capital. În acest moment se moare, sau se trăiește autentic. Aceasta este căderea sau înălțarea!

Și aceasta este substanța miturilor, ne spune Joseph Campbell.

Inclusiv cel edenic, al fructului oprit.

Din conflictul între instincte, pulsiuni, inconștient și eu, supraeu, imperativele culturale, sociale, spirituale, se poate eșua în nevroză, psihoză, sau dimpotrivă, poate fi descoperită calea creativă prin care ne putem tranzacționa, cele mai intime aspirații, ne integrăm și realizăm armonios, evoluăm ca un erou, chiar dacă unul banal, care învinge stereotipia și monotonia unei existențe terne, dar în care poți descoperi la tot pasul nestemate și giuvaeruri culturale, spirituale. Și printre ele, pe celălalt! Semenul!

Cum se poate realiza acest lucru? Când suntem îndopați cu mediocritate, consumerism, primim numere seriale, suntem masificați, înregimentați, marketați, spionați, decimați, după criterii străine nouă?

Descoperă-ți vocația și pasiunile. Trăiește autentic. Urmează-ți întotdeauna intuiția, visul, ascultă chemarea destinului tău! Fii în fiecare moment viu, racordează-te concomitent la prezent – aici și acum – cât și la cele mai nobile și generoase principii ale existenței.

Nu accepta scurtăturile, acceptă negocierea și compromisul intereselor, dar nu a principiilor tale, instituționalizeazăți instinctele și pulsiunile, dă ce ai mai bun din tine, dăruiește-te, fii dispus să sacrifici timp, muncă, energie, talent: consumă-te pentru ceilalți – Iubește. Vei primi înmiit! Și vei fi împlinit, fericit!

Să fim Oameni Întregi, Integri! N-aș vrea să credeți că vorbește sau scrie cineva care este deja. Da’ de unde! E cale lungă. Alții, celebrități, nu anonimi, au încercat! Filip 3, 12-14. Parcursul e totul! Ca și fericirea!

Cea mai banală interconexiune, cea mai cotidiană întâlnire, pot fi transfigurate într-un moment astral!

Nu, adevărul nu este obscur!

Este doar profund, adânc, complex.

Veți cunoaște adevărul și veți fi liberi. In 8,32.

Cain și Abel*

Privesc cele două nume din acest titlu și mă întreb dacă ordinea este pur fonetică sau ține seama de ordinea nașterii, de alte simboluri inconștiente ale grupurilor pe care le reprezintă aceste două personaje mitologice.

Crima lui Cain nu este doar prima crimă mitică din istoria culturală a omenirii, dar este și debutul conflictelor religioase care au fost și sângeroase, și războinice, și crude, deși au fost purtate în numele celor mai pașnice și sfinte idealuri.

Abel reprezintă tipul vânătorului, al prădătorului, păstorului, care vânează și sacrifică pentru a supraviețui. Lanțul trofic necesar vieții, pus la punct în acest sens, este de-a dreptul impresionant, crud și plin de învățăminte.

https://en.wikipedia.org/wiki/Predation

Campbell remarcă dezvoltarea timpurie a miturilor legate de această etapă a dezvoltării omenirii și subliniază considerația și respectul față de vânat, totemurile și tabuurile legate de acesta, sacralizarea relației intime, vitale, a acestui cuplu bizar, rolul sentimentului de vinovăție și sublimarea sa, din instinct de supraviețuire sau impuls individual, în principiu sacru al perpetuării vieții.

Ce a devenit această mitologie?

O regăsim sub forma jertfelor, inclusiv umane, aduse zeilor ca ofrande, de ispășire, pentru pecetluirea unui legământ, sacralitatea vieții și cruzimea morții, fiind transferate asupra relațiilor, socializate, instituționalizate.

Viața, moartea, vinovăția, păcatul, jertfa, expierea, par să fie filonul genetic principal al religiei, care se naște, prin ceea ce are ea esențial, în perioada dezvoltării omului ca vânător și prădător. O etapă necesară, un mod de viață, un stil de supraviețuire, valabil și astăzi, perpetuat prin valențele sale, sublimate, civilizate, verificate ca eficiente.

Interesant, că în primul conflict religios violent, vânătorul, prădătorul, devine victimă, printr-un fel de act compensatoriu, reparatoriu: iată unde conduce modul tău de viață! Abel: omul credincios, omul religios. Victimă inocentă, pașnică a agresivității violente nejustificate, gratuite. Este oare chiar așa?

Prima dilemă.

În orice caz, de partea lui este autoritatea, divinitatea, simbolul, sacralitatea.

Ce și pe cine reprezintă Cain?

Oamenii testează spontant și de nevoie – foamea îi împinge – plantele, fructele, semințele – uneori cu prețul suferinței și chiar al vieții. Le selecteză, încep să le răsădească, să le cultive și amelioreze. Așa se naște agricultura, se trece de la viața nomadă la cea stabilă, de la corturi și peșteri, la bordeie și case, la așezări și cetăți, la civilizație. Hoardele devin colectivități și societate. În spatele acestor ocupații, priceperii și uneltelor pe care le presupun, se află agricultura, știința și tehnologia. Armele și războiul. Instrumentele muzicale și arta. Citez din Biblie. Genesa 4,21.22.

Cain, viitorul criminal, nu vine cu jertfa, cu sentimentul vinovăției și culpabilitatea păcatului. El vine cu darul de mâncare și mulțumire. El este vegetarianul. De ce nu este acceptat?

Să ne mire că cele două categorii s-au intricat atât de mult până azi? Că și-au dat mâna, și-au făcut împrumuturi și compromisuri – reciproc avantajoase, desigur.

Pentru că el, Cain, reprezintă omul secular, umanitatea și civilizația. El vine fără complexe și fără vinovăție. El vine doar cu mulțumire și recunoștință, fără datorii și fără obligații. El se oferă pe sine. Inacceptabil!

Pe vremea aceea, sacrul și mitul reprezentau atotputernicia!

Frustrare. Mânie. Impulsivitate. Jertfă se cere, jertfă aduc! Fratricid. Crimă. Violență. Consecințe.

Cât timp există suferință și moarte, pierderi și devastare, religia va câștiga. Fiindcă ea aduce mângâiere, speranță, promisiunea compensării nemăsurate, infinite. Adică exact ceea ce trebuie, remediul ideal, panaceul.

Dar putem trăi fără știință și thnologie, fără confort și civilizație? Nu putem! Cain trebuie să trăiască! Cât mai departe! Însemnat, ostracizat! Iar, dacă mai nou, nu-l mai putem alunga, ne izolăm noi. Isihasmul și ghetourile neoprotestante.

Este adevărat că civilizația și confortul aduc timp liber, vicii și plăceri, pervertiri și perversiuni. Un rău ne-necesar. Unele sunt pur și simplu a doua natură, obiceiuri, efecte secundare, adversități naturale, mutații.

Ca în orice mit, totul pare ireal și totuși atât de adevărat și semnificativ.

Abel este ucis și totuși supraviețuiește. Chiar foarte bine. Moștenitorii săi sunt religiile și miturile lumii. O înțelepciune aparte, a artei și spiritului. A istoriei și trecutului, cu învățămintele sale. A celor vii și a celor morți, deopotrivă. A celor veșnice. Eternitatea este partea lor. N-o duc rău nici pe lumea asta.

Conform legilor biblice, antice, ale talionului, Cain ar fi trebuit să moară. Dar mitologia funcționează și în cazul său. El îi reprezintă pe industrioși, pe oamenii inventivi și curioși, pe cei ce duc omenirea înainte, spre viitor.

Va fi oare, primul conflict și ultimul conflict? Optimist fiind, nu cred. Se va stinge de la sine, prin lipsă de combatanți și de motivație. Realist fiind, va mai persista. Până ne vine mintea la cap.

---

• Ideile apologetice ale lui Sorin Petrof, în favoarea lui Cain, și The Power of Mith a lui Josef Campbell mi-au inspirat aceste gânduri.