Pragurile sau nodurile deficiențelor umane.

Sunt stări provocatoare de disconfort, neliniște, angoasă, care cer rezolvare, rezoluție – dar aceasta este imposibilă fiindcă, natura omului este finită, imperfectă. Perfecțiunea, absolutul rămân ideale, utopice.

Pragul:

1. Existent – nonexistent: confruntarea cu moartea previzibilă. Promisiunea veșniciei, eternității: Timp infinit.

2. Semnificativ – nesemnificativ: confruntarea cu ratarea. Promisiunea autorealizării: Prestigiu, Celebritate.

3. Bunăstare (bio-psiho-socială-spirituală) – sărăcie: confruntarea cu lipsa. Promisiunea valorii.

4. Sănătate – boală: confruntarea cu suferința. Promisiunea regenerării.

5. Plăcere – durere: confruntarea cu dorința, instinctul. Promisiunea împlinirii.

6. Creativitate – plictiseală: confruntarea cu banalul tern. Promisiunea estetică, artistică, a frumosului. Artă. Divertisment.

7. Competență – ignoranță: confruntarea cu impostura. Promisiunea autenticității.

Foamea, insuficiența umană în acoperirea acestor deficiențe și altora ca ele, este furnizată în imaginar, ideal, de legende, basme, mituri. Religia este forma evoluată, instituționalizată, a acestor promisiuni neacoperite.

(Reflecții pe marginea lui Joseph Campbell, Eroul…; Puterea mitului. Poate că seamănă puțin și cu Maslow, Osborne, etc.)

ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …

Motto

‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,  concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este  viață organizată.’

Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.

Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…

Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”

Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.” 

O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.

Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice  experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…

Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.

Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…

O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei. 

Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…

Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…

Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!  

…

Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.

_______

*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.

În căutarea adevărului pierdut… Adevăr procentual?

Aparținem unei realități extrem de complexe și pentru confortul nostru, trebuie, ba chiar o facem – ne mulțumim cu ecosisteme culturale, valorice și spirituale proprii, fiindcă suntem depășiți.

Sunt tulburat, poate surescitat, dar mai ales stimulat de această constatare.

Într-o singură dimineață sunt asaltat de ‘câteva’ informații: prin email – veche, dar bună – primesc de la prietenul și colegul meu bun MA – un pastor hotărăște să-și facă intrarea în biserica mamut la care tocmai a fost repartizat, sub înfățișarea unui homeless.

http://www.snopes.com/glurge/homelesspastor.asp. 

Frunzărind revista Adv Today, constat că cele mai iraționale și smintite ieșiri criminale, teroriste, pot fi opera unor tineri dezaxați față de care societatea – noi toți – comite erori de atitudine.

https://atoday.org/at din 3 iulie

Struggling Boys, Broken Men by Debbie Hooper Cosier

… Looking from the outside it’s easy see how irrational incel dogma is. But what significance should we give it? Washington Post opinion columnist Christine Emba wrote in June this year: “… we should still be paying attention to what this level of desperation is telling us—incels are the bleeding edge of a generation of struggling men.”

Sau că, în cea mai bogată, măreață și mare țară de pe glob, serviciile helper se confruntă cu probleme aparent insolubile:

Adventist Health Portland is part of a list of medical facilities in Portland, Oregon, accused of calling the police to remove mentally ill and homeless people on their property. The Lund Report states that those removed from the hospitals are often jailed by law enforcement.The medical facilities concerned call police when the mentally ill or homeless refuse to leave an emergency room after staff determine they are not suffering from a medical emergency.Disability Rights Oregon spoke to jail officials and described a “frustration with the lack of a health care and social services safety net to prevent vulnerable people from ending up in jail on low-level charges.”

Dar nu numai trecutul, prezentul, dar și viitorul ne confruntă cu un spectru sumbru:

Why I Reject American Exceptionalism by Lindsey Abston Painter, 3 July 2019.

Tocmai citisem o postare a Sarei Stroici, pe care o admir și o stimez, fiind onorat să fiu unul dintre apropiații familiei. Articolul este sensibil, artistic, educativ, încărcat de semnificații moral-spirituale. Este însă complet?

Dar ceea ce mi-a pus capac, a fost un ‘discurs’ încasat în plin, la… zoo.

Zi superbă de vară. O ducem pe Mathilde, nepoata de 5 ani la distracție. O grădină zoologică jalnică – presupun că din cauza fondurilor alocate – ca cea din București, are darul să-ți exacerbeze simțământul de vinovăție și compasiune față de bietele animale.

Instituția mai are câteva exemplare superbe, între care eroul nostru – un tigru siberian imens. Acesta era într-una din zilele sale foarte vocale: gemetele sale străbăteau crângurile, văzduhul, sfâșiind atmosfera de pace și seninătate a naturii.

Aparent, refuza să părăsească cușca îngrădită de fier sau nu avea acces la spațiul generos al reședinței sale, cu grădină, plante, hrube răcoroase din piatră. Mugetele grave, profunde, exprimau durere, o tristețe nesfârșită, disperare, grevă afectivă totală. Expresivitatea sa provenea din contrastul între statura și frumusețea sa desăvârșită care însă, își striga durerea celei mai mari mizerii, nedreptăți și lipse de perspectivă.

Apoi am văzut cum sunt hrănite aceste animale periculoase. Totul este securizat în mod ingenios, fiindcă în anii trecuți, s-a întâmplat uneori, ca un îngrijitor să fie scheletat parțial, într-o clipă de neatenție. Asta nu împiedică animalul să schimbe amabilități din priviri, colți, mimică amenințătoare, chiar dacă tocmai a primit o jumătate de coapsă de ierbivor mare, cu femurul aferent.

Natură și cultură. Ne compartimentalizăm cu grijă. Cultivăm cultura pentru valorile sale, fiindcă ne dau sens, ne încarcă cu semnificații. Dar izgonim natura incomodă pentru mesajele sale brute, cu instinctualitatea sa primară, chiar pentru neurtralitatea și indiferența ei. Și totuși, dacă existăm azi, datorăm foarte mult acestei naturi și instinctelor noastre.

Valorile – da, valorile sunt foare importante pentru conviețuire, dar instinctele ne asigură supraviețuirea!

Și apoi, dacă valorile ar fi atât de cuminți și armonioase, dar sunt grevate de contradicții și controverse tulburătoare.

Să ne oprim doar o clipă la pastorul mega curch Jeremiah Stepeek. Rămânem muți de uimire! Ce tun de imagine! Ce șoc misionar! Ăsta da, pastor! Ce le-a făcut! Oamenii, impresionați, au plâns. Catharsis. Spectacol desăvârșit!

Dar stai puțin! Oare e corect să faci așa ceva unor oameni care au venit să sărbătorească, să se odihnească, să se închine, să împărtășescă, să-și umple bateriile, să-și lingă rănile? Și apoi, acest spectacol a fost urmat de un program susținut? Care este porția care aparține persoanei, societății civile, serviciilor medicale, bisericii sau serviciilor sociale de stat, din plăcinta celor eșuați? Tratează cineva cauzele specifice fiecărui caz în parte, ale acestui eșec? Nu suntem perfecți! Dar avem idealuri, tindem către absolut! Nu-l vom atinge niciodată! Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm!

Parafrazându-l pe Pilat: „Ce este adevărul?, Unde este adevărul?, Care este adevărul?”

Veți exclama: Ce iz postmodernist înnecăcios!

Nu-i invidiez de loc pe cei care cred că au tot adevărul, care cred în adevăruri absolute, definitive, imuabile. Nu există! Adevărurile, morala, valorile sunt fluide, se modifică continuu. Și lucrul acesta se vede cel mai bine în istoria omenirii, în general, ca și în istoria religiilor – în special, a științei, descoperirilor, civilizației.

Universul pare indiferent, natura are legile ei necruțătoare, darwinismul social își adjudecă hălci întregi din aceste probleme, chiar dacă rămâne indezirabil și nu poate face parte din valorile și idealurile noastre.

Nu vrem să acceptăm că realitatea și legile sale perene este una, iar modul cum noi reflectăm această realitate, este doar o oglindă.

Este amuzant să vezi un pisoi, un cățel sau chiar o primată, confundând oglinda cu realitatea! Chiar asta facem noi oamenii, deseori.

Intuitiv și contraintuitiv – o lecție dulce-amară.

…

Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia – Completare la “Meandrele lui Broca”

Autorii* fac remarca deosebit de pertinentă că ceea ce poate fi adevărat sau fals sub aspect empiric, într-un enunț științific, poate avea sens sau nu, sub aspect conceptual. Ei remarcă faptul că generații succesive de neurofiziologi n-au făcut o distincție clară între creier, minte, psihic, modele psihologice și funcții psihologice de sinteză. Evoluția istorică a fost de la mental la funcții psihice, pentru ca apoi să fie trasă o legătură directă, neurofiziologică, între creier sau zone ale acestuia și psihism.

Acești filosofi ai științei atrag atenția asupra faptului că aspectele conceptuale preced distincția de adevăr și eroare, punând accent pe formele de reprezentare. 

Deseori, lucrăm cu modele grafice, chiar spațiale – biologia ne obligă. Dublu helix, izomerii cis-trans, atomul – sunt doar câteva dintre reprezentările reușite. Dar cele mai multe sunt virtuale, le purtăm în mintea noastră, iar limbajul unora este ticsit de termeni muzicali, temporali, spațiali, cerebrali, chinestezici, după afinitatea personală.

Filosofic și conceptual, ceea ce empiric poate fi adevărat sau eronat, poate avea sens sau poate fi un nonsens, dacă sunt încălcate regulile logice.

De asemenea, cercetătorii pun mare preț pe unitatea wholisticăa unei ființe. Nu e permisă și este un nonsens afirmația că anumite regiuni din creier sau ansamblul său, ar putea exercita funcții psihice analitice sau de sinteză. Nu putem memora cu hipocampul, vorbi cu aria sylviană stg, calcula sau conștientiza schema corporală doar cu hemisferul dr. Autorii insistă că funcțiile psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii ființe, fiind definită de totalitatea lor. Numesc asta “eroare mereologică”, un fals, nonsens logic.

Răspunsul lui Dennett și Searle a fost foarte viguros și aș zice că remiza a fost rezultatul. În esență, el face remarca justificată că filosofii limbajului fac o critică apriori a unor realități empirice noi, pentru care nu există limbaj adecvat. Sistemele cu o complexitate ridicată și autoreglare, bazate tocmai pe mulțimea conexiunilor – fiecare neuron din cei peste 100 miliarde are peste 10000 sinapse – generează, tocmai prin aceasta holismul și saltul calitativ, fără să știm – deocamdată – cum devin părțile întreg și ce procent din trăsăturile întregului se regăsește în părți.

De fapt, ceea ce le impută filosofii neurofiziologilor – putem spune, vulgarizând puțin – este faptul că, după ce au constatat că topografia cortexului se pretează la reprezentarea grafică a unui homunculus senzitiv sau motor, a ariilor vizuale, drept niște hărți, sau centrului vorbirii, drept o agenție media, au privit aceste reprezentări așa cum privesc oamenii simpli diversele simboluri creștine întâmplătoare din legume sau secțiuni în lemn, piatră, ca pe miracole. Este o exagerare, desigur. Dar confuzia este de același tip – o confuzie filosofică de sens. Nu întâmplător existau prohibiții antice privind reprezentarea și modelarea. Devine foarte ușor ca tentația reprezentării să conducă spre vicii ale interpretării. Se pare că nu există funcție cerebrală la care să nu participe, nu doar tot creierul, ci întreaga ființă, până la cea din urmă terminație.

“The brain does not hear, but is not deaf… The brain makes no decisions, but neither is it is indecisive. Only what can decide, can be indecisive. So too, the brain cannot be conscious, only the living creature whose brain it is can be conscious – or unconscious. The brain is not a logically appropriate subject for psychological predicates. Only a human being and what behaves like one can intelligibly and literally be said to see or be blind, hear or be deaf, ask question or refrain from asking.” Op cit, p 21.

Așa cum ne spun neurochirurgii, organul numit creier nu are receptori ai durerii, astfel că în unele intervenții, pacientul este trezit pentru verificarea acurateței intervenției. El însuși nu doare, chiar dacă cele mai sfâșietoare și penibile dureri, devin conștiente prin integrarea în talamus și cortex! E o diferență!

Desigur, există multe legende urbane despre transfuzii sau vreun transplant, care au vehiculat trăsături ale donatorului, la receptor. Sunt doar legende. Și anecdote. În situație etică, tehnică – ipotetică, ficțională – în care ar fi posibil transplantul reciproc de cap, identitatea ar urma creierul, sau corpul, care are de partea sa volumul și cantitatea? Deocamdată, nu suntem siliți să ignorăm astfel de dileme. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de dileme. Filosofii, din câte înțeleg, vin cu un argument zdrobitor – al autorității (!), citând din Wittgenstein și combătând dualismul cartezian (sau grec?).

Viața de relație presupune unitatea morfofuncțională a ființei și schimbul continuu de substanțe, energie și informație, prin care se delimitează, dar se și integrează în mediu. Creierul este de neimaginat neurofiziologic fără cel mai îndepărtat receptor și efector, împreună cu legăturile adiacente, cu mecanismele de retroacțiune, feedback, și autoreglare continuă, în timp real.

Neurofiziologie deci, și psihism, hard și soft, biologie, biochimie, biofizică – pe de o parte, și psihologie, filosofie, logică – pe de alta.

Dar arta, spiritualitatea, miturile, imaginarul care sublimează esențialul, idealul, și tinde către absolut?

Cu certitudine nu sunt domeniul științei, dar pot ignora criteriile conceptuale ale adevărului și sensului? 

Poate sacrul ignora sau contrazice criteriile posibilului, sensului, realului?

Poate că criteriile de adevăr sau eroare, de asemenea, nu se aplică aserțiunilor religioase sau teologice, dar sunt îndeplinite toate criteriile de sens obiectiv, nu subiectiv?

Bine, am putea răspunde toți aceea care suntem credincioși: tot ce ne trebuie este un set de convenții care să stipuleze regulile acestui limbaj, al acestor reprezentări și ale preocupărilor, atât de dragi nouă. Da, dar ce te faci cu etapa verificabilității, a noncontradictorialității. 

Modelele, reprezentările, oricât de abstracte și absconse, au întotdeauna un corespondent real, concret, verificabil, obiectiv. Pe când noi, nu avem decât reașezarea permanentă a unor poziționări noncontradictorii, consensuale colectiv și subiective.

Dacă sacrul este proiectat într-o lume a absolutului, ideală, utopică, va împrumuta trăsăturile imaginare ale acelei lumi și, în cele din urmă, va deveni util doar domeniului în care a fost exilat. Transcendență și imanență – suntem permanent excedați de extremele acestui dipol.

Antropologic, omul se raportează la fiecare și la toate aceste domenii. Unii ar spune că toate, fără excepție, sunt creația sa. El le unifică și îi sunt familiare. Totuși, fiecare dintre aceste domenii are specificul său tehnic, criteriile sale de verificare.

Este foarte ușor să comiți erori tehnice de logică, să faci presupuneri și inferențe, să transgresezi granițe și să aplici principii, norme sau reguli specifice unui nivel sau domeniu, în altul cu criterii și reguli diferite.

Limbajul se pretează ușor la astfel de salturi. Desigur, în artă, acesta poate fi un procedeu creativ, surprinzător și ingenios. În domeniile exacte, cadrul de referință trebuie definit permanent, ca și termenii, pentru claritate și eliminarea confuziei. Dar, așa cum spune prietenul și colegul meu, Daniel, se pare că, dacă nu teologii, cel puțin oamenii religioși, au un apetit crescut pentru termeni neclari și confuzie!

————-

Duelul academic dintre Maxell Bennett & Peter Hacker cu Daniel Dennett & John Searle a pornit de la lucrarea primului cuplu: Philosophical Foundation of Neuroscience, și s-a concretizat cu lucrarea Neurosciece & Philosophy – Brain, Mind, Language, Columbia Univ Press, 2007, care conține selecțiuni din alocuțiunile prilejuite de simpozionul găzduit de Asociația Americană de Filosofie.

…

Meandrele lui Broca

„La început era Cuvântul (majusc) și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” In 1,1.

„Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă.” Ps 33,9.

Ce este limbajul? Ce sunt sunetele vorbite, semnele scrise, cuvintele transmise în fraze, versuri, cântece, poeme, discursuri, comenzi, doctrine, ideologii, narațiuni? Faptul că gândul sau cuvântul lămâie îmi umple gura de salivă, este o putere miraculoasă a acestui cuvânt sau doar un reflex neurofiziologic de asociere a unui fragment de realitate cu care am raporturi învățate prin repetare?

Limbajul nu este decât al doilea sistem de semnalizare, convențional, oarecum spontan, viu, care poate reda oamenilor într-o formă abstractă și comunicabilă, date despre realitate, care ne influențează simțurile prin primul sistem de semnalizare. Ambele ajung la creier, sunt integrate și ne comunică date aproximative despre lumea în care trăim. Aș zice că este una dintre cele mai mari achiziții, binecuvântări – cum vreți – dar și unul dintre cele mai mari blesteme, năpaste, confuzii, care confruntă omenirea. Totuși, trăgând linie, bilanțul este pozitiv.

Faptul că prin limbaj, cuvinte, putem răni, provoca râsul, porunci, comanda, manipula, nu este o calitate intrinsecă a limbajului, ci a celor care-l folosesc. Metafore nemuritoare, poeme de o frumusețe răpitoare, idei de o profunzime nebănuită, ideologii funeste – toate au fost și sunt transmise prin cuvinte. Ele folosesc gândirea, rațiunea și iraționalul, conștientul, conștiința și subconștientul sau inconștientul oamenilor. Acolo se plămădesc efectele. În Centrul Vorbirii. Broca.

Aceste efecte impresionante nu se extind și asupra regnului mineral, vegetal sau animal, decât dacă au un rudiment de psihism. Animalele domestice răspund, atunci când sunt chemate cu o expresie pentru care au făcut un reflex condiționat de recunoaștere.

Dar asta nu înseamnă că te-ar putea hrăni cuvântul fruct. Desigur, noi avem o puternică tendință de a ne imagina că limbajul și simbolurile sale au puterea pe care o exercită asupra minții oamenilor. Așa folosim frecvent expresii ca „Dă, Doamne!”, „Ce bine-ar fi dacă…”, etc. 

‘Wishful thinking’. 

Așa s-a născut magia, superstițiile, supranaturalul. Ceva imaginat cu artă, credibil, cu oarecare doză de naivitate, și fără prea mult discernământ, devine tradiție autoritară, de nezdruncinat.

Apoi există prestidigitația, iluziile optice, mentalismul, șarlatania ordinară. Granițele se estompează.

Nu, limbajul, cuvintele, care nu sunt decât semne, simboluri ale unor procese neurofiziologice, nu au niciun efect asupra realității neanimate.

Poemul cu vădit caracter gnostic din primele 5 texte ale evangheliei ioanine afirmă o imposibilitate. Simbolul și simbolizatul, țin de lumi diferite. Cuvântul măr poate trezi imagini, dar nu e un obiect concret care poate fi mușcat.

Pot exista cel puțin două obiecții. Prima ar putea să spună: bine, dar și numele lui Dumnezeu este o abstracție. Nu știm exact care este natura realității care se află în spatele acestui nume. Corect. Trebuie să stabilim clar dacă ne referim la nume sau la realitate.

O altă obiecție ar putea să spună: bine, e o imposibilitate pentru om, care este finit, limitat, dar la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putință.

Care este sensul expresiei: Dumnezeu este Atotputernic?

Existența, lumea, așa cum o cunoaștem noi, are o structură materială și energetică, informațională care se supune unor legi ce pot și au fost descoperite treptat de oameni. Legile naturale nu pot fi eludate. Este o iluzie să-ți imaginezi că există părți din realitatea existentă, animate sau neanimate care se sustrag normelor existente. Dacă, aparent, se întâmplă ceva extra sau supranatural, este numai pentru că nu am înțeles încă legile din spatele acelor structuri și funcții. Realitatea este, cel puțin pentru noi oamenii, infinit de complexă. Dar ea se dezvăluie treptat curiozității iscoditoare a oamenilor. 

Legi precise guvernează structurarea materiei și a energiei din relitatea existentă și cunoscută. Este paradoxal, antitetic să spui: atotputernic, depre un Dumnezeu care a conceput realitatea, structurile, forțele, legile lor. Este adevărat că forțe copleșitoare, înspăimântătoare, sunt înmagazinate în real, dar a pretinde că ele nu se mai supun unor legi, că ar putea ajunge la cheremul bunului plac subiectiv este, fie dezastruos, fie un nonsens logic. Un Dumnezeu AtotPuternic este un Dumnezeu care anulează legile, este un Dumnezeu FărădeLege, este un Dumnezeu (ne)-legiuit. Un Dmnezeu care se autodesființează.

Toate acestea sunt cuvinte, prin care noi, oamenii, bâjbâim pe marginea unei realități magnifice, căreia, pentru o clipă, avem șansa nesperată să aparținem conștient.

Sens…

Moraliștii, oamenii religioși pun mare preț pe semnificație. Pare a fi distilatul cel mai prețios al realității și nu ne-am putea descurca în hățișul complexității fără sens, semnificație, pentru direcție, ordine, structură. 

Și este, în mare parte, adevărat. Doar că, ar trebui să investigăm puțin natura semnificației. Fonetic, ea derivă de la semn. Voi lua un exemplu simplist. Un semn de circulație. De pildă săgeata care indică curbă la dreapta. Există oarecare asemănare între semn și semnificat? În acest caz și în majoritatea cazurilor, da. Există și excepții, în care semnele sunt pur convenționale, cum este limbajul și scrierea. În acest caz, corespondența e primitivă, fiind redusă la interjecții.

Revenind la semnul de circulație pentru curbă la dreapta. Circul noaptea pe un drum necunoscut. Îmi apare semnul. În ce constă semnificația lui și unde se află ea? E o idee abstractă, convențională, a fost imaginată, învățată, este aplicată și se dovedește utilă. Ea nu se găsește decât în mintea omului. Este o convenție. Este una dintre ideile asupra cărora insită Harari. La fel ca banii, valorile, etc.

Oricât de importantă, copleșitoare, capitală, ar fi o semnificație, ea nu trebuie încărcată cu proiecții, suprasemnificată, sacralizată.

Din considerente ale conviețuirii, în grup, familie, societate, acordăm o semnificație negativă egoismului și îl definim ca păcat capital, dacă suntem oameni religioși.

Desigur, morala și spiritualitatea își au rolul lor bine stabilit, dar chiar dacă nu sunt malthusian, extremist de dreapta, neonazist, totuși nu putem ignora rata exponențială de creștere matematică, teoretică, au unei populații care se înmulțește natural, prin reproducere. Nașterea, viața, sunt indisolubil legate procesual, de moarte.

Dacă s-ar reproduce natural, nestânjenit, exponențial, într-o mie de ani, indivizii de pe cele mai întinse continente, ar trebui să stea lipiți unul de altul, în picioare. Iar în al doilea mileniu, ar alcătui un munte Babel care ar atinge cerul, ar umple universul și ar continua să crească cu viteza luminii…

Privind cu atenție în natură, constatăm că există mecanisme de limitare a acestei creșteri, care acționează, fie că ne place sau nu, și asta face viața posibilă.

Urâm agresivitatea, violența, dar acceptăm senini lanțul trofic. Există deja legi de protecție a animalelor, fiind favorizate pet-urile – dar ele nu se aplică pe teritoriul abatoarelor și în farfuriile noastre. Cât suntem de ipocriți!

Teologia evaluează eronat domeniul instinctiv, diabolizându-l, ignorând că aici se află secretul supraviețuirii – e adevărat – în forme dintre cele mai contraintuitive.

Și, atunci, cum rămâne cu adagio: ´Plata păcatului este moartea´? Cu “Marea Luptă?” Cu “Pomul Cunoștinței?”

Geneze…

…

13.05.2019

Constat că atitudinea literalist – fundamentalistă față de textul sacru al Bibliei, este pe cât de paradoxală, pe atât de dezordonată. Specifică, de altfel, unor oameni cu o brumă semidoctă de cultură, unui mediu vulgar, în sens popular, fără nicio urmă peiorativă, fiindcă mă socotesc, eu însumi parte.

Pe de o parte, clamarea rigidă: ‘Sola Scriptura’, „Așa zice Domnul!”, „Stă scris!”, iar pe de altă parte, frecventarea cu asiduitate doar a fragmentelor care susțin poziția adoptată, ignorarea tuturor celor care contrazic, sau sunt incomode, jenante – prin detalii, metodologia ‘proof text’, etc. 

Unii cărturari, începând de la Karl Barth, nu mai vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu și sugerează tot mai insistent că Biblia este o culegere de texte ale unor autori care își relatează experiența lor cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un produs cultural, spiritual.

Pretindem și am creat concepte sacrosante ca „inspirație”, „revelație”, dar aceste sunt valabile doar la prima mână. Nu poate fi revelat, ceea ce este povestit, la mâna doua!

Fiecare dintre noi am avut câte o străfulgerare, iluminare, ne-a căzut fisa într-un moment crucial al vieții și am făcut alegerea potrivită, sau am dat-o în bară, rău de tot. Semnificațiile ulterioare le ajustăm ca să se potrivească. Facem asta, o viață de om. Scriem eseuri, alcătuim devoționale, predici, pline de bune intenții și bună credință.

Eu însumi, am rostit de la amvon: ‘Vă rog, în numele Domnului!…’ Am ieșit eu din anticamera divinității? Pot eu pretinde că știu cum gândește și ce simte Dumnezeu? Crasă încumetare!

Dar gândiți-vă cât material s-a adunat în ultimii 2500-3000 ani! Aceasta este inspirația, revelația, istoriografia religioasă și istoria tuturor religiilor, care au – în mod, de loc surprinzător – aceleași teme generoase, etice, morale, de bună conviețuire banală. 

La care, conform imaginației populare, folclorice, se adaugă – în decursul a multor generații – legendele, basmele, miturile pline de subtilități, semnificații și învățăminte. Abia mai apoi, vin niște învățați care alcătuiesc o teologie sistematică.

Astăzi, noi privim la acest monument și suntem uimiți de măreția și grandoarea lui, ni se pare de neimaginat, ca să nu fie revelat, inspirat, miraculos, supranatural. Fatima și Lourdes stau mărturie. Pentru ultimul secol. Dar și Lascaux, pt ultimii 38000 ani.

…

Genul apocaliptic ca mecanism defensiv

Spiritualitatea deosebită a poporului evreu, monoteismul si capacitatea de abstractizare, penetrarea întregii existențe prin determinismul religios, teocrația, toate aceste erau puse în pericol, dacă nu se verifica istoric cauzalitatea logică în relație cu divinitatea. Totul se prăbușea, ceea ce condusese la salvgardarea ființei naționale, era amenințat de irelevanță, devenea superfluu.

Situațiile limită repetate, crizele existențiale, istoria zbuciumată, atrocitățile inimaginabile, au condus la o soluție defensivă – literatura apocaliptică.

Explicit, atunci când, în mod repetat, postulatul deuteronomic este contrazis, fie în aspectul său pozitiv, fie în cel negativ, în sensul că ascultarea nu generează în mod necesar binecuvântare, iar nelegiuirea nu aduce de fiecare dată pedeapsa, coerența logică a unui principiu fundamental de supraviețuire – teocrația – a început să se clatine. Manase, nelegiuitul și Iosia, reformatorul, sunt cazuri evidente. Ps 73 este un exemplu de interogație, în acest sens. Desigur, există tentative de explicații mai sofisticate: întârzierea pedepsei, face pe oameni îndrăzneți, etc.

Rezumând, o situație critică, fără ieșire logică, provoacă o confruntare existențială, din care se iese printr-o imagerie fantastică. Ceea ce ne refuză modul de alcătuire al acestei lumi, poate fi și se va realiza într-o altă lume, ideală – în paradis, în Împărăția lui Dumnezeu.

Simetria artistică – emblema marilor capodopere este asigurată – venim din Eden, vom ajunge pe Noul Pământ. Ceea ce conferă perenitate acestui model ideal, este limbajul și schema oraculară, mijloacele simbolice, metaforice, care pot simboliza orice tip de realitate devenită inconfortabilă, imposibilă.

Literatura apocaliptică oferea o soluție. Așa cum defensele psihologice conservă integritatea bio-psiho-socială a eului, explicația apocaliptică amână dezintegrarea, oferă un tărâm al speranțelor și încrederii regenerate. Cu cât este mai elaborată, mai complexă, mai simbolică, metaforică și oraculară, cu atât va avea valențe și potențial de a se oferi ca matrice pentru evenimente istorice succesive. 

Până la urmă, ecuația umană conține aceeași termeni eterni: binele și răul, adevărul și eroarea – minciuna, fericirea și suferința, viața și moartea, efemeritatea și vesnicia, etc.

Exista deja, în germene, o tradiție profetică privind consecințe și predicții ale combinării acestora. Nu trebuie decât să fie alcătuită o sinteză, să se nască un gen matur, care să înglobeze și să desăvârșească rețeta.

Până la urmă, ce-l determină pe om să genereze artă, narațiuni, mituri, dacă nu nevoia de sens, coerență, semnificație a existenței. 

Sistemele de apărare și mecanismele defensive pot și trebuie văzute ca mijloace de adaptare. Adaptare față de riscurile, pericolele și disconfortul interior, psihic, sau exterior, real – fie el natural sau social. El se înscrie în devenirea individului si a umanității, în istoria sa.

În acest sens, întreaga civilizație, creativitate, este o adaptare, și oarecum reducționist, un mecanism defensiv. Există apărări biologice, psihologice, sociale, spirituale.

Cultura însăși, arta, religia – pot fi privite ca făcând parte din arsenalul de adaptare și defensiv al ființei umane. Doar că, în timp ce unele sunt foarte adecvate, constituie un compromis creator între om și mediul său, altele au un grad foarte mare de subiectivism, imaginație și conferă doar un confort interior, fără niciun corespondent în lumea reală.

Profesiune de credință

28.01.2019

Profesiune de credință

Exprimarea convingerilor, filosofiei, concepției despre viață și existență, în numele conștiinței libere și în fața lui Dumnezeu, ia în considerare semenii ca martori care au dreptul la convingeri personale, așa cum le dictează conștiința și interesele.

Nicio instituție politică, de stat sau religioasă nu are dreptul să chestioneze, să condiționeze sau să exercite presiuni asupra conștiinței omului. Acesta este un aspect fundamental al drepturilor ființei umane, poate fi tranșat personal de ființa umană conștientă, responsabilă. Orice încercare de imixtiune, presiune sau influență, devine poliție orwelliană a gândirii, manipulare crasă și abuz.

Prin naștere sunt și rămân un om credincios, creștin. Afectiv, prin stereotipii exersate toată viața, social și liturgic, nu doresc să mă schimb. Dar concepțiile mele s-au schimbat.

Deși sunt doar un practician neurolog, prin structură mă consider om de știință și așa vreau să rămân, cel puțin în prezent. Pentru mine, este mult mai important să evaluez, să estimez fenomenele, procesele, pe care le traversez, într-o manieră detașată, obiectivă, realistă, bazat doar pe fapte cuantificabile, măsurabile, științifice. 

Atunci când te cufunzi subiectiv în interiorul unui crez, unei filosofii, teologii, unui punct de vedere metafizic, adopți un punct de vedere unilateral, partinic, militezi în favoarea unei consonanțe cognitive, ai tendința să ignori tot ceea ce contrazice poziția adoptată. Este eroarea pe care am perpetuat-o toată viața.

În interiorul unui grup, această apartenență îți conferă confort, părtășie, consens, siguranță. Trebuie să recunoaștem că ele sunt relative, limitate, așa cum suntem și noi, cum este lumea reală în care trăim. Chiar dacă jinduim după solidaritate, speranță, mângâiere, totuși nașterea, suferința și moartea noastră, rămân acte existențiale individuale.

Revenind la convingerile și poziția mea actuală, mă consider în continuare un om de știință credincios, aplic cele două porunci fundamentale ale iubirii față de Dumnezeu și față de semen, de mediu, consider că aspectele etice, morale și de integritate trebuie să aibă un loc prioritar în viața mea privată și profesională. Tot ceea ce trece peste acestea, ține de istoria și cultura umană zbuciumată, sunt profund contradictorii, au caracter de neadevăr, legendar și mitologic.

Profetismul, ascetismul, ca și apocalipticismul au reprezentat efortul omenesc de a găsi un sens istoriei conflictelor supraindividuale, geopolitice, instituționale, religioase – în esență, de interese – naționale, de grup etnic sau social, progresiste la vremea lor, dar vetuste și depășite astăzi. Fiecare concept, noțiune, crez, personaj, are o istorie a devenirii sale culturale și poate fi documentată prin dovezi.

Ceea ce face religia astăzi, în numele absolutului, eternității și veșniciei utopice, este să ne sfâșie conștiințele, să ne stimuleze angoasele, păstrându-ne agățați între mentalități mitologice din urmă cu 2-3 milenii, sau să ne proiecteze către un viitor apocaliptic, terorizându-ne cu chinuri nesfârșite, îngrozindu-ne cu pedepse capitale și definitve, sau promisiuni ale unei existențe utopice imposibile. În numele iubirii, dogmele religioase ne propun izolarea, recluziunea, combat vitalitatea și preocupările mundane pentru viața aceasta, de dragul unei vieți viitoare nerealiste și iluzorii.

Informațiile accesibile acum tuturor, dar neaccesate încă, decât de puțini oameni, vor conduce la o criză existențială, culturală, spirituală profundă, atunci când vor deveni masificate, universale. Această criză este în plină desfășurare, dar nu-i înțelegem încă semnele și consecințele.

Oamenii nu pot renunța la valori, semnificații, sens. Nu pot exista în haos. Este vorba de lumină și sare. Astăzi, obrocul este gros, sarea și-a pierdut gustul. Nu sunt profet, dar mă bizui pe bun simț și luciditate. Dumnezeu nu poate fi slujit cu mijloace mediocre, primitive, cu truisme și un limbaj de lemn, cu erori pioase și bune intenții care nu duc nicăieri, cu măsuri administrative coercitive care vor să siluească conștiințe, în numele unor neadevăruri perpetuate de milenii, care încearcă să contrazică fapte științifice evidente. 

Desigur, imaginile pastorale idilice au creat opere și metafore nemuritoare ca Ps 23 și alegoria Păstorului cel Bun. Dar asta nu mă împiedică să constat că este nedemn ca o ființă umană să fie abordată și evaluată unilateral prin instinctele sale gregar-sociale, de turmă care nivelează specificitatea personală individuală, sau să fie redusă la comunicarea subumană, oligofrenă, supusă unei reeducări alternative, bipolare, de tip nutreț / toiag. Sunt procedee simpliste, uzuale, la îndemână, comode.

Detest dogmatismul, atitudinea rigidă, sectară, superioritatea arogată, adevărurile ultime și absolute și nu doresc să fiu parte la acestea. Ele nu fac decât să genereze intoleranță și exclusivism, conflicte și separații, războaie religioase, persecuții și ură.

Voi continua să-mi slujesc semenii cu posibilități tot mai limitate de vârstă, mă voi bucura și voi admira creația, natura, voi călători tot mai puțin, dar mai semnificativ, voi citi mult, cât îmi va permite mintea și memoria, voi avea o atitudine deschisă și modestă.

Viața este atât de frumoasă și bucuria de a o trăi, atât de reconfortantă și deplină, încât merită să fiu pedepsit pentru păcatul capital al bunului simț și lucidității.

Nimeni nu scapă de asta!

De 2000 de ani…

 

După ce am practicat religia, sub forma unei confesiuni neoprotestante, cufundat în ea necritic, toată viața, după șaizeci de ani (am aproape 67), mă întreb, pe bună dreptate, ce reprezintă acest fenomen?

Am asistat și am făcut eu însumi parte integrantă din viața cultică, în care un grup de oameni vorbesc cu și despre Dumnezeu, considerându-L un personaj cât se poate de real, dar acest obicei nu este întărit decât de o practică îndelungată, devenită stereotipie, obicei, a doua natură, de autoamăgire, fără nicio dovadă, decât mărturii la a doua mână sau trăiri exaltate și pline de subiectivism.

Apoi, acești oameni au dezvoltat ritualuri, jocuri, conversații, părtășii, moduri de petrecere a timpului prin care socializează, își ventilează cunoștințe, sentimente, trăiesc sentimentul apartenenței și se afirmă, au ocazia de a fi altruiști, devin membri marcanți ai grupului sau ai societății. Jocuri omenești de pretutindeni.

Bineînțeles că sunt și oi negre, exemple negative, profitori de profesie sau ipocriți patologici, oameni onești, naivi și de cea mai bună credință, dar și psihopați, sociopați, care își joacă rolul, fiecare, cu osârdie, fiindcă există un consens și așa a fost de la întemeierea lumii.

Există literatură – de calitate, pentru gusturile îndoielnice ale unei mase de credincioși, nu prea exigentă și mediocră. În primul rând literatura tradițională, milenară, iudaică sau creștină, canonizată. Ea este rezultatul unui proces de selectare și decantare folclorică, culturală, a gândirii colective rafinate de-a lungul secolelor. Bineînțeles că este un tezaur de cultură, crema gândirii cele mai sclipitoare, amestecată uneori cu cele mai comune truisme, sau interpolări, adăugiri de fragmente disparate, toate nivelate de traduceri, redactări și editări repetate. 

Toate acestea sunt preluate ca un corp sacru, intangibil, căzut din cer, sacralizat, autorizat, anistoric. Cum însă, secolele trec, omenirea se schimbă, cultura și civilizația au alte exigențe, apar la câteva secole, alte și alte adăugiri, revelații, interpretări, pe care jargonul de specialitate le numește ‘adevăr prezent’.

Sunt deja două mii de ani de când iudaismul și creștinismul au venit în contact cu filosofia clasică grecească și aceasta a pus ordine în gândire, cu oarecare succes, creând și cele mai mari dureri de cap, pe de o parte, în confruntarea cu ereziile, pe de altă parte în încercarea de a sistematiza corpul cunoștințelor care deveneau doctrine și dogme de teologie sistematică.

Multe din afirmațiile privind adevărurile cu pretenție de propoziții absolute, axiome ultime, desfid cele mai elementare reguli ale logicii formale, în numele unui tărâm ideal, utopic, imaginar, rămas până astăzi neverificat, dar foarte necesar ființei umane neliniștite, anxioase, confruntată cu suferința complexă a existenței, capabilă de conștiență și conștiință, deci de autoproiecție, gândire și, în ultimă instanță, cu propria moarte.

Toate acestea trebuiau explicate, digerate, asimilate, într-o formă culinară, culturală. Pe de altă parte conviețuirea presupunea reguli și norme, altele decât în sălbăticie. Astfel, a fost negată natura, instinctele și s-a născut morala, civilizația. Tot ce era natural, instinctual, prin care se obținuse supraviețuirea, dar care trebuia îmblânzit, normat, cizelat, a devenit păcat și îi era negată viața, oferindu-i-se la schimb moartea, ca pedeapsă. Rolul educativ și pedagogic era evident și s-a impus cu sau fără crâcnire.

Secole de-a rândul, aceste adevăruri au fost și au rămas incontestabile. Ele păreau evidente, erau de bun simț și făceau parte din constituția lumii. Numai că mintea iscoditoare a omului a descoperit că există adevăruri matematice, cantitative, științifice, care pur și simplu nu vor să se potrivească afirmațiilor intuitive, ci sunt profund contraintuitive.

A fost foarte dureros și bulversant pentru omenire să constate că adevărurile considerate eterne, de bun simț și care asigurau ordinea – nu întotdeauna cea mai perfectă, dar susținută de tradiție, sunt contrazise în modul cel mai flagrant. A fost o lecție de modestie și realism exemplară. Un moment de clarificare, o trezire la realitate, un cutremur și o reașezare tectonică. Ceea ce fusese bănuit încă din zorii istoriei, afirmat dar nedovedit, încă din antichitate, a fost confirmat și dovedit. De atunci, surprizele nu contenesc, ritmul dezvăluirilor crește, zonele albe se restrâng. Dumnezeu a devenit un Dumnezeu al găurilor. Teist, nepanteist.

Multe din orânduirile tradiționale s-au dovedit vetuste, nedrepte, imorale și au fost corectate, nu în numele vreunei autorități tradiționale, ci prin norme seculare, conform unui determinism ce se impune de la sine, cu necesitate.

Tot timpul, omenirea pare să fie pe buza prăpastiei, nori negri o amenință. Există catastrofe naturale, explozie demografică, amenințări ecologice, perioade de extincție, războaie și crize de tot felul, epidemii nimicitoare, dar viața omului și a celorlalte viețuitoare merge înainte de milenii. Există teorii pesimiste, apocaliptice, dar și o vitalitate, forță și frumusețe pentru care merită să fii optimist, să te zbați, să mergi înainte!