Curios despre curios

Știți, dacă doriți să „distrugeți marxismul” cu o singură lovitură, scoateți din mânecă retorica cu privire la „egalitatea absolută nu poate fi implementată în practică decât prin forță și tiranie”. Și gata. Marxismul, leftismul și wokeismul sunt terminate.

Ce nu bate? Păi nu se poate spune asta despre orice? De exemplu despre „eficiență”? Nu necesită forță, abuz și tiranie să storci cât mai multă eficiență din muncitor? Eficiența absolută nu se plătește cu sângele a tot ceea ce nu-i eficiență? De exemplu cu familie, relaxare, somn, echilibru mintal și alte treburi din astea? Și gata. Ideologia eficienței e și ea terminată.

Haideți să vă zic unul din șiretlicurile competenților.
Cei cu pasiuni inginerești, științifice, intelectuale își vor justifica obsesiile personale cu importanța curiozității.

Dom’le.. să ai și să-ți păstrezi curiozitatea e cel mai important lucru. Explorarea universului, particula lui Dumnezeu, „theory of everything”, cum colonizăm Marte, viața extraterestră, etc etc.
De exemplu lui Musk trebuie să-i giugiulim orgoliile pentru că e cel mai curios dintre noi. E atât de curios despre Marte și spargerea Matriței încât orice sacrificiu e justificat. Pentru omul ăsta – el o zice – toți suntem „NPCs”, „Non-Player Characters”. Adică e posibil ca toți să fim doar niște proiecții virtuale neglijabile în Matrixul în care el e singurul caracter care contează. Sau dacă vreți mai filozofic, suntem doar niște aparențe în solipsismul lui Musk iar mintea lui e singura realitate concretă de care nu se poate îndoi. Descartes pe ketamină.

Acum să reflectăm puțin. Să luăm propaganda că ar fi curiozitatea lucrul cel mai important. De ce Musk nu moare de curiozitate relativ la cum ar fi să fii un om mai mediocru? Unul de exemplu fără obsesii compulsive? Unul fără paranoia sfârșitului lumii pe care el îl împiedică? Unul care nu are obsesia eroului în matrița solipsistă?
Nu e o curiozitate legitimă și cum e să fii prezent în viața copiilor tăi în alt mod decât întru îmbunătățirea imaginii publice?
De ce nu e o curiozitate demnă și cum e să ai relații sexuale și emoționale așa mai ca un pinguin nu doar ca un cuc parazit?
Sau cum de nu are pic de curiozitate și despre ce-i cu wokeismul și postmodernismul ăsta până la urmă?

E de plâns cum mai ieri Musk vărsa lacrimi vizavi de copilăria cu tatăl său iar azi e mândru mascul care etalează cu mândrie insensibilitatea la acuzațiile de sociopatie și abandon emoțional.

Curios pe dracu’. Un ipocrit schizofren scăldat în contradicții ca orice alt NPC dintre noi. Duhnește de lucruri despre care nu are pic de curiozitate.

Argumentul care rămâne celui care se pitește în spatele curiozității e că nu toate curiozitățile sunt la fel. Unele curiozități sunt mai curiozități decât altele pentru că așa mi se scoală mie. Și dacă încă mi se scoală, pesemne am voință de putere și inseminez istorie.

Duhul fascist respiră când inspiră.

Trump Botezătorul

Trump e Ioan Botezătorul pentru că unica-i competență e să deschidă calea pentru Competent.

Competența promite ordine și ordinea vine totdeauna cu statul drept. E știut cum sub managementul lui Musk & Co trebuie să transpiri sânge altfel ești concediat.
Cum Musk are ambiții de a conduce lumea, ce anume ar presupune în ăst context concedierea, ne spune Curtis Yarvin: pe neproductivi să-i fericim cu un matrix în plus (https://newrepublic.com/article/183971/jd-vance-weird-terrifying-techno-authoritarian-ideas). Eufemism frecat de palmele istoriei când cu stânga, când cu dreapta.

Mai ieri vociferam alături de MAGA despre tehnocrați de la Davos. Astăzi MAGA se giugiulește cu tehnocrații sub cearșaf.

Domeniul științific și tech / ingineresc detestă critica postmodernistă pentru că postmodernismul îți permite să te ștergi la cur cu știința și ingineria dacă pur și simplu asta ai chef. Soarele răsare și peste cei care doar vor să țină umbră pământului.
Dreapta detestă postmodernismul pentru că îți permite să te ștergi la cur cu steagul. Cu drapelul ăla pe care e tot mai interzis să-l insulți.
Iar creștinismul detestă postmodernismul pentru că îți permite să te ștergi la cur inclusiv cu cuvântul lui Dumnezeu.

„Vai Doamne” se aude un cor: Logosul, Steagul și Știința maculate.

Postmodernismul amintește că n-am făcut niciun progres în justificarea „ierarhiilor de valori obiective” cu care să etalonăm lumea și individul.

Musk e același Hristos care se jertfește pe sine când calcă pe cadavre de dragul omenirii. Musk salvează specia. Specia după chipul și asemănarea sa.

Văd cum apologetica fascistă își bazează argumentația pe ideea că masele nu sunt în stare să se organizeze (social, economic, etc) și astfel este necesară ierarhia și elita care să impună forma de organizare.
Sigur, perspectivă împărtășită nu doar de fascism. Lenin de exemplu e entuziast să adopte avangardă fascistă pentru grăbirea deșteptării și adventului comunist.

În fine, ironia pe care vreau să o remarc e următoarea:
Zeitgestul de dreapta zice că luptă împotriva „demonului postmodernist”. Împotriva demonului postmodernist care de exemplu promovează excepțiile în detrimentul regulii.
Dar retorica de dreapta în jurul maselor și elitei nu este și ea un exemplu de tiranie a minorității împotriva majorității?
Dacă retorica de dreapta acordă importanță „regulii generale” arunci pare că „regula naturală, generală” e cea a maselor lipsite de organizare. Fascismul și dreapta afirmă că omenirea în habitatul natural e lipsită de organizare. Dacă e lipsită de organizare atunci înseamnă că asta e regula. Iar elitismul și ierarhiile fasciste sunt abatere de la naturalul acestei reguli. Ierarhiile și elitismul sunt un sintetic și o detronare a naturii. Elitismul și ierarhiile sunt excepții de la regulă. Iar retorica fascistă afirmă că excepțiile trebuie eliminate. Fascismul ajunge în contradicție și se devorează pe sine ca orice altă docilă afirmație.

Fascismul se transformă în opusul său și are nevoie de retorica postmodernistă: excepțiile și abaterile (elita și ierarhia) sunt și ele importante.

Postmodernismul: nimeni nu vine la Tătuc decât prin Mine.

Barbut la început

De an nou, ce alt început e demn de reflecție decât cel mai început: Geneza.

Dacă un copil vorbește cu un străin și i se întâmplă ceva nu învinovățim copilul că n-a ascultat și a vorbit cu cel rău.
Învinovățim părintele că l-a scăpat din ochi. Protecția copilului nu protejează părintele.

Cu atât mai mult părintele care e cel mai părinte. Părintele absolut, omniprezent și atotștiutor. Cel care știe numărul firelor de păr și orice gând din mintea lor.

Că Adam și Eva trebuiau să se maturizeze, să treacă testul bla bla bla.. Păi vina cui e că, evident, nu au fost „maturizați și pregătiți” de dat pe mâna diavolului? Vina cui e că cel atotștiutor n-a știut? Plătim noi că păcatul e mister pentru atotștiutor și omnipotent?

Știți, când faci un accident de mașină fără să implici pe altcineva primești oricum amendă pentru că „n-ai condus preventiv și nu te-ai adaptat la condițiile de trafic”. Că dacă ai fi fost preventiv și adaptat, evident nu făceai accident nu?

Geneza e o poantă. Cel omniprezent cică era plecat ca să nu se observe că era la volan. Conducătorul suprem vrea absolvit de vină deși conduce în momentul accidentului.

Unde măsa era plecat? Ispitea pe Dracu’ cu barbut?

Uitați de Crăciun

Într-o beție recentă șușotea inspirația despre cum victoria eroului e despre restul care își târăsc nimicnicia.

Adică episodul bucuriei de final pentru eroul care învinge, e crâncen de prost gust pentru pierduții pe parcurs.

Adică victoria pruncului Isus care fuge în Egipt, e de prost gust pentru pierduții din Betleem.

La noi la românica, pontul pe care îngerul îl dă lui Iosif în vis, e meteahna cu trișatul la jocul vieții pentru că ai tu în familie pe unul cu pile sus.
Pruncul Isus, cel cu pontul jos și pila sus.

Să nu uităm și de grandomania vremurilor bune: Dumnezeu îl protejează pe pruncul Isus trimițându-l în Egipt, unde mai deunzăi împietrea inimi de faraon ca să-și arate măreția cu genocidul de prunci neînsemnați. În Egipt, Dumnezeu e Irod. Isus e însemnat.

De Crăciun vă invit să uităm de Isus și să ne aducem aminte de cei uitați de Dumnezeu.

Din sufletu-mi bacovian, sărbători răscolite vă doresc.

Pilda tăcerii mortului

Sunt în etapa vieții când particip intens la funeralii. Ceva nou. Morbid, dar nou.
Din bârfă în bârfă aud că pastorii se plâng de prea mulți care profită de bunăvoința adventistă solicitând-le servicii de înmormântare. Pe gratis.

Și astfel păstorii recunosc cum sunt mai rătăciți decât oile pierdute.

Nu când cere unul nelepădat de metehne să fie botezat, spunem că nu putem judeca, că nu știm ce-i în inima lui, că omul poate e sincer, că e între el și Dumnezeu – deci să fie primit?

Nu când întrebă enoriașul despre cum îi este utilizată zecimea, spunem că nu-i treaba lui ci e problema lui Dumnezeu cum și unde își folosește partea?

În această lumină, nu duhul îndeamnă și pe pastori să nu cârtească? Din moment ce similar zecimii și botezului, nu putem judeca, nu știm ce-i în inima mortului sau a rudelor, poate sunt sinceri. E între ei și Dumnezeu.
Nu e problema lui Dumnezeu cum și unde își risipește scumpii păstori?
Dacă Dumnezeu e înșelat, nu face el mortul să moară a doua oară?

Așa că înghite-ți murmuratul gură. Abuzul serviciilor de înmormântare e din crucile care se poartă în tăcere. Fiecare cu crucea lui și nimănui nu-i dat peste măsură.

Tăcerea mortului să vă fie pildă fariseilor. Duhul mustră mai ales prin măgari ca mine.

Ginul lui Eclesiastul

Din cele zece porunci la prima țin cel mai mult pentru că n-am alți dumnezei afară de mine.
Întrecerea omului e cu adevărul. Mereu îl depășește.
Ieșirea din Matrix e despre cum să rabzi Matrixul.
Victoria eroului e despre restul care își târăsc nimicnicia.
Veșnicia.. nu-i prea lungă?
Ce va lipsi raiului? Un nou început.
Toți suntem baba care se piaptănă. În altă patrie.

Derrida e Dumnezeu pentru că Derrida există dintotdeauna în fiecare copil. Jucăușul „de ce?” e despre originea la care nu se poate ajunge. Despre cauza primară care nu o fixezi afară din regresie atât de mult prin credință, cât din preferință.

Afirmația că „Dumnezeu este începutul care nu necesită explicație” sau „Universul e începutul care nu necesită explicație” e chestiune de preferință. Preferință pentru tradiția în care este înmormântată logica atunci când „ceea ce există există pentru că există”.

Dumnezeul Dumnezeului e un „de ce”. Un „și ce dacă”. Un „poate altfel”.

un nu