Ginul lui Eclesiastul

Din cele zece porunci la prima țin cel mai mult pentru că n-am alți dumnezei afară de mine.
Întrecerea omului e cu adevărul. Mereu îl depășește.
Ieșirea din Matrix e despre cum să rabzi Matrixul.
Victoria eroului e despre restul care își târăsc nimicnicia.
Veșnicia.. nu-i prea lungă?
Ce va lipsi raiului? Un nou început.
Toți suntem baba care se piaptănă. În altă patrie.

Derrida e Dumnezeu pentru că Derrida există dintotdeauna în fiecare copil. Jucăușul „de ce?” e despre originea la care nu se poate ajunge. Despre cauza primară care nu o fixezi afară din regresie atât de mult prin credință, cât din preferință.

Afirmația că „Dumnezeu este începutul care nu necesită explicație” sau „Universul e începutul care nu necesită explicație” e chestiune de preferință. Preferință pentru tradiția în care este înmormântată logica atunci când „ceea ce există există pentru că există”.

Dumnezeul Dumnezeului e un „de ce”. Un „și ce dacă”. Un „poate altfel”.

un nu

Mâinile lui Pilat: Sabatul

Invoc amintirea discuțiilor de odinioară despre Sabat și frângerea pâinii.
Frângea pâinii coaptă acasă sau cumpărată undeva pe la mijlocul săptămânii ca nu cumva să fie făcută sâmbăta.
Deși pe urma călcării Sabatului se ridică și întrebarea cu privire la ziua când a fost morită faina. Secerat grâul. Semănat grâul. Arat pământul. Știți povestea.

E cu copita despicată să lucreze cineva sâmbăta în uzine pentru noi? Undeva, cândva, cineva încalcă Sabatul în folosul nostru. Păcatul lui, izbăvirea noastră. Fiecare Sabat jertfește mii de Cristoși întru salvarea noastră.

Delegarea vasazică e administrarea economiei păcatului și vieții veșnice.

Ca bun creștin, confruntat cu mulțimea de treburi la o casă, ocazional mă bate gândul: poate ar trebui să plătesc pe alții să-mi facă din treburi ca să-mi deblochez timp pentru activități mai culte și nobile.
Păcătosul de mine ascunde sub preș că delegarea inconveniențelor mele e plătită cu timpul și îndobitocirea altora.

Nu-mi iese spălatul pe mâini. Viața e în mâinile lui Pilat.

Moștenirea împărăției: eficiența harului

În critica populară adresată marxismului există conceptul de „race to the bottom”. Întrecerea spre declin. Adică atunci când se ia de la cel cu merite și se dă celui cu nevoi suferim toți pentru că suferă eficiența. Ajunge să nu mai fie răsplătită performanța și astfel nu mai există motivație pentru competiție.
Critică justificată când pui în centru eficiența și numai eficiența. Dar puțină relaxare a motivației pentru performanță ar diminua probabil din ‘sociopatia societății’ care deasemeni spunem că doare.

Lipsa motivației pentru performanță duce la ineficiență. Ineficiența duce la costuri suplimentare, care duce la profituri diminuate, care tinde spre lipsă de capital. Iar capitalul e harul de a avea har.

Eficiența e argumentul foarte important la care capitalismul e afirmat imbatabil. Dar dacă-i despre eficiență, uite cui îi mai pasă de asta (pentru traducere ajută chatgpt):
„Big industry created in the steam engine, and other machines, the means of endlessly expanding industrial production, speeding it up, and cutting its costs. With production thus facilitated, the free competition, which is necessarily bound up with big industry, assumed the most extreme forms; a multitude of capitalists invaded industry, and, in a short while, more was produced than was needed.
As a consequence, finished commodities could not be sold, and a so-called commercial crisis broke out. Factories had to be closed, their owners went bankrupt, and the workers were without bread. Deepest misery reigned everywhere.
After a time, the superfluous products were sold, the factories began to operate again, wages rose, and gradually business got better than ever.
But it was not long before too many commodities were again produced and a new crisis broke out, only to follow the same course as its predecessor.
Ever since the beginning of this (19th) century, the condition of industry has constantly fluctuated between periods of prosperity and periods of crisis; nearly every five to seven years, a fresh crisis has intervened, always with the greatest hardship for workers, and always accompanied by general revolutionary stirrings and the direct peril to the whole existing order of things.”

Marx însuși ridică problema eficienței: cât de eficient facem uz de materie primă și resurse umane? E un uz eficient de efort și materie primă faptul că risipim prin supraproducție și generăm crize economice regulate? Sau altceva contemporan: e tot parte din eficientizare și întrecerea spre alt „race to the bottom” care este înfundătura exploatării adicției în slujba consumului și capitalului?

Nu intenționez apologetică. Dar descopăr cum sunt burghez când văd nedreptatea din a mi se lua. N-ar trebui să ni se ia. Și proletar când pricep problema acumulării și concentrării capitalului în familia și neamul meu. Ar trebui să ni se ia.
În timp ce sunt merite pe care le-aș putea invoca pentru pretenția că mi-ar aparține ceva, în privința transferului către urmași lucrurile se complică. Păstrarea/acumularea capitalului în familie/neam, riscă monopol de putere fără acele merite proprii invocate de meritocrație, eficiență și capitalism. Concentrare de putere care ia forme în vecinătatea monarhiei, aristocrației, nepotismului, oligarhiei etc.
Ca să poată fi transferat urmașilor, capitalul are nevoie de divinizarea proprietății private. Proprietatea privată introduce posibilitatea ca urmașii să se poată bucura de harul creatorului (proprietarului, părintelui, patriarhului). Har care permite proprietarului să facă ce vrea cu proprietatea lui: inclusiv mișcarea anticapitalistă de a o transfera urmașilor fără ca urmașii să aibă vreun merit în asta.
De aici și mereu proaspăta dezbaterea în privința modului de taxare a capitalului transferat ca moștenire.

Proprietatea privată e cea care permite până și lui Dumnezeu să ne răs-cumpere, să pretindă exclusivitate și să facă absolut ce vrea el cu noi: inclusiv să ne transfere împărăția fără meritele noastre proprii.
Să nu mâniem deci Tatăl capitalizat. Deși mânia n-ar trebui să facă vreo diferență dacă e chiar fără merite proprii.

În altă ordine de idei, spuneți-mi că nu rezonează bine următoarele cu ce vedem în zilele noastre:
„Labor is a commodity, like any other, and its price is therefore determined by exactly the same laws that apply to other commodities. In a regime of big industry or of free competition – as we shall see, the two come to the same thing – the price of a commodity is, on the average, always equal to its cost of production. Hence, the price of labor is also equal to the cost of production of labor.
But, the costs of production of labor consist of precisely the quantity of means of subsistence necessary to enable the worker to continue working, and to prevent the working class from dying out. The worker will therefore get no more for his labor than is necessary for this purpose; the price of labor, or the wage, will, in other words, be the lowest, the minimum, required for the maintenance of life.
However, since business is sometimes better and sometimes worse, it follows that the worker sometimes gets more and sometimes gets less for his commodities. But, again, just as the industrialist, on the average of good times and bad, gets no more and no less for his commodities than what they cost, similarly on the average the worker gets no more and no less than his minimum.
This economic law of wages operates the more strictly the greater the degree to which big industry has taken possession of all branches of production.”

Cică munca e lăsată de Dumnezeu. Fiul risipitor Peterson, spune că o luăm razna fără.
Dar munca e lăsată de Dumnezeu ca blestem. Iar cei mai mulți suntem razna din cauza nu din lipsa muncii.
De exemplu nu e Sabatul tocmai odihna de la blestemul săptămânii care este pacostea muncii? Nu e săptămâna blestemul supraviețuirii cărnii de care vrem să fim izbăviți iar Sabatul deliciul duhului care contemplăm să nu se mai termine? Prezența lipsei muncii e nirvana.

Mai simplu, că munca e blestem recunoaște fiecare atunci când muncește cu speranța izbăvitoarei zile când nu va mai trebui să muncească. Fie ea izbăvitoarea zi a șaptea, concediul, pensionarea, odihna veșnică sau cea de pe urmă venire.

Moștenirea, capitalul, proprietatea privată, munca – e ceea ce ne ajută să ne descurcăm și noi muritorii de rând mai bine. Ne ajută să ajungem și noi stăpâni peste ceva. Dar tot ele deschid și calea să ajungem ceva sub stăpânirea altora.

Tangențial: Elon Musk în contextul robotului Optimus întreabă retoric ce înseamnă economia când există forță de muncă nelimitată. Când industrializarea/tehnologia ating apogeul. Ei bine.. odată că domnul i-a răspuns și a doua că vrând nevrând împlinește voia domnului. Domnului Marx.

Nimic nu stă locului să pot înalța și eu un templu. O tu Babel care te prăbușești până în zilele noastre. O tu Yahweh veșnicul neînțeles de sus.
Psalmi și poezie, piruete în epistemologie.

Moștenirea împărăției: meritocrație spre nepotism

Cred că am mai amintit cum îmi povestea cineva peripeții din tinerețe și ajunge la cât de necinstiți și mișei erau cuțitarii. Omul nostru – dintre cei cu onoare și cinste – bătea ‘cu mâinile goale care i le-a lăsat Dumnezeu’. Deducem cum cuțitul e invenția omenească care îl irită că dă peste cap ierarhia lăsată/intenționată de Dumnezeu. Ierarhie care înțelegem că e la propriu și figurat, în mâinile sale.
În spiritul spiritului de cinste și onoare, la rându-mi m-am rezumat la ceea ce mi-a lăsat Dumnezeu – să înțep cu vorba: cu ce-i vinovat cuțitarul că nu l-a înzestrat Dumnezeu la fel de corpolent ca pe ‘mneata? Poate Dumnezeu de fapt l-a înzestrat cu mai multă minte – încât să pună mână pe cuțit dacă îl atacă o brută de o categorie vizibil superioară.

Ar trebui deci cuțitarul pur și simplu să accepte ‘legea pumnului mai tare’? Nu legitim se întrebă cuțitarul de ce nu ‘legea celui mai ager’?

Consensul între cuțitar și cel cu pumnul e că da.. competiția e bună. Dezacordul și ruptura e în jurul a ceea ce dă valoare.
E virtute ‘descurcatul cu pumnul lăsat de Dumnezeu’?
Sau mai valoros e ‘descurcatul cu datul din coate’? Să descurci mult cu puținul lăsat de Dumnezeu?
Și nu-mi spuneți că de fapt întorsul obrazului e virtutea din moment ce există abuzuri în care nu te întorci așa ușor și pe partea cealaltă. De altfel acele abuzuri nici Isus nu le stringherește de sub preșul vechiului testament.

Dar să privim și în altă parte cum ni se întoarce pumnul în ochi: pilon al capitalismului e competiția iar pilonul competiției e meritocrația.
Ce să meargă prost alocând și mai mult celui care face treabă bună? Prea bine.

Dacă meritocrația e ceea ce contează, atunci de unde își trage urmașul unui capitalist dreptul la un start mai avantajos în viață? Mă refer la un copil într-o familie cu capital care va beneficia de capital fără a se invoca meritocrația. Va avea access la educație superioară, relații avantajoase, nutriție mai bună etc fără vreo justificare meritocratică. E copil. Doar se întâmplă că acest copil fără vreun merit propriu moștenește foarte multă putere și influență din start. Alți copii tot fără merite proprii, nu moștenesc putere și influență.

Observăm cum pilonul acesta atât de important al societății – meritocrația – nu mai funcționează când vine vorba de urmași. Când vine vorba de urmași, ai mei să dăinuie indiferent de merite. Nu mai afirmăm meritocrația ci redescoperim cum familia și sângele e ceea ce contează. Iar când familia și sângele e ceea ce contează, tradiția și neamul sunt la ușă și bat.

Ce spun? Nimic. Doar mușc limba.

Optimist pentru că

Încep tautologic pentru că sunt cel ce sunt și-mi place ce-mi place. Cinismul e plin de povețe cum cafeaua tihnește că e amară.

Cum viața are și din ritm, regulat scoate capul argumentul utilitarian: credința în Dumnezeu e utilă. Ne ajută.

Iadul e și mai util. Nu numai că îi aduce pe mulți la credință, dar ca un bun creștin ce sunt știu cum superstiția ghinionului e motivul pentru care credinciosul se smulge cu agonie din prinsoarea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu e prețios, e doar pentru că talismanul ferește de rău.
Pariul lui Pascal – adică credința lui Peterson, Tate sau Alex Jones nu e despre Dumnezeu. O spun cu gura lor. Nu sunt convinși de existența lui Dumnezeu dar au certitudinea răului cu Răul. Fuga de rău e îmbrățișarea lui Dumnezeu.
Nu-i Domnul ce căutăm, ci să nu ne ia dracu’. Nu cum e raiul contează, ci să păstrăm iadul în neștire.

Servim diavolul cu saț: bineînțeles că și postmodernismul e utilitarian. Mai mult vibing, conștiență de sine, scepticism și toate cele sunt tot în scopul de a ne ajuta să nu ne distrugem. Tot pentru a ne păstra și înainta. Tot din considerente utile și practice.

La rându-mi fac pace cu tautologia. Din moment ce e încăpățânată în inevitabilitatea ei, tautologia o fac validă logic din considerente utilitariene și practice: doar așa găsesc că morții îi e totuna și mai târziu.

Dramatizez. Dar totuși ce înseamnă că sunt optimist din considerente practice?