Cămăruța apriori

Mai poposesc puțin de nevoie.

O teorie bună e ca o casă aproape curată. Apriori e gunoiul de sub preș.
Gunoiul de sub preș e soluția care poate face casa curată. E și motivul pentru care casa nu e curată.

Apriori e locul unde se înghesuie ceea ce explicația nu potrivește. Apriori reprezintă soluția. Adică e ceea ce poate face explicația fără cusur. În același timp, e tocmai ceea ce lipsește explicației. Tocmai cusurul explicației. Apriori e paradoxul și crepusculul explicației.

Axiomele, apriori, sunt necesitățile explicației ca să ajungă explicația coerentă. Apriori e cămăruța unde nevoile explicației sunt satisfăcute. Unde se recunoaște cinstit necinstea.

Culmea, apriori e totdeauna umplut cu conținut posteriori. E apriori ceea ce rămâne inexplicabil la final. La sfârșit, când în cămăruță rămân niște detalii care ai fi preferat să nu-ți scape.

Morala: totdeauna când aveți nevoie să satisfaceți niște explicații, nu uitați ce rămâne în cămăruță.

Popas de nevoie

Pentru că prea des sufăr de nevorbit, mai împărtășesc din popasuri:
Când auzi ceva foarte repetat, ajunge să irite. Momentan îmi tot atrage atenția în mod repetat tema ‘nevoii de religie’. Ei bine dacă e o nevoie, pesemne e treabă serioasă. Dom’le nevoia e necesitate. Necesitatea justifică și legitimează.

De exemplu uneori am nevoie să scap o flatulență în public. Dar mă abțin.

Și cât de idealist din partea mea nu? Să mă abțin totdeauna, repetat, fără excepție, în mod dogmatic.
Bine, recunosc. Supermarketurile sunt excepție.

Tună și adună

Când Dumnezeu tună, m-am pierdut
Când Dumnezeu tună, a pierdut
Când Dumnezeu tună, de fapt nu vrea
Șezut, vorbă. Mintea mea

Când Dumnezeu tună, fug și disper
Când Dumnezeu tună, gândesc altfel
Când Dumnezeu tună, nu mai sunt eu
Șezut, rămas. În largul meu

Sunt până tună. După,
Găsești o turmă

Razboiul din Gaza si ziua lunga a lui Iosua

Surpriză pentru Crăciun: nu poți împărți egal

Cum suntem în prag de reflecții și împărțeli, să revizuim consecințele faptului că nu putem împărți egal. Nici măcar inegalitatea.

Nu mă îndoiesc că indiferent de convingerile și credințele spre care înclinați, nu vă este străină numita ‘problemă a egalității’. Aproape un consens că sunt probleme cu definirea și/sau practicarea egalității. Fie când e pretinsă mai multă egalitate în practică, ori când e considerată imposibilă rațional, teoretic.

Păgânesc altarul politețurilor și purced pe șleau. Categoria liberalilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor e acuzată că pretinde mereu mai multă egalitate. Cea a conservatorilor, religioșilor, dogmaticilor, fundamentaliștilor susține că egalitatea e imposibilă – idealistă, utopică, vrednică doar de ceruri.

Și nu-i așa? Conservatorii au dreptate. Dar câtă ironie în asta. Când au dreptate, dau dreptate. Tocmai liberalilor, secularilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor, gnosticilor, et al.
Pentru că argumentul imposibilității egalității, e discursul celei dintotdeauna veche și veșnic relevantă dilemă filozofică: care este lucrul/obiectul în sine? Care sunt proprietățile neschimbătoare, absolute ale unui obiect/concept? Care-i sunt limitele care-l definesc? Care-i sensul propriu? Care-i identitatea obiectului/conceptului? Esența, substanța, noumena? În speță a egalității, în general a oricărui concept.

Aceste întrebări sunt dileme omniprezente. Întrega scenă a existenței e dominată de conflictul negocierii de răspunsuri la aceaste întrebări. De exemplu niciodată nu vom putea lămuri unde începe și unde se termină sinele, aproapele și legea. Unde se termină cetățeanul și unde începe națiunea și datoria față de sistem. Nu voi putea defini cine sunt eu între asemănările cu ceilalți și modul în care difer de aceștia. Nu voi reuși să înțeleg și să formalizez tensiunea de a nu putea exista singur, când ceilalți (‘salvarea mea de la singurătate’) reprezintă simultan și motivul privării mele de libertate (și ‘constrângerile, restrângerile și condamnarea mea’). Lumea nu merge predestinată într-un sens ca să existe de aflat ‘sensul vieții’, ‘trăitul cum trebuie’, ‘găsitul locului’. Iar dacă tot vrem să credem în destin, ce descalifică unul care ne predestinează să-l definim?

Ironia e că egalității i se reproșează că e egalitatea Lui-va-să-vină, utopică. Asta din partea celor care așteptă cea de-a doua venire.
Ironia e că slujitorii regulii și idealului ajung să plătească bir accidentului și excepției. În cazul egalității, facem excepție de la regula de a sluji idealul. În cazul egalității, ne inversăm și criticăm idealul.
Ironic e cum conservatorul care își mângâie idealul din poale, mustră liberalul pentru idealul la care nu poate ajunge. Bineînțeles poți foarte bine să așezi în poale idealul de a nu avea un ideal iar Dumnezeu se simte cel mai bine când nu-l atinge nimeni.

Conservatorul când face argumentul imposibilității egalității, ajunge cu mâinile în șold și scapă dogma din brațe. Pentru că argumentația pentru imposibilitatea egalității se aplică oricărui concept, relativizând totul. Imposibilitatea egalității, contingența inegalități, necesită, determină opoziția față de dogmă. Pentru că dacă egalitatea e imposibilă, cum să-ți permiți certitudine în a crede c-ai atins-o vreodată? Egalitatea deplină, pură, adevărată fiind imposibilă, nu e tocmai de așteptat să crezi mereu că ceea ce ai nu-i sfânt? Astfel nu cumva ești justificat mereu sceptic, incert și nesigur? Nu e astfel justificată nevoia perpetuă de revizuire, ajustare, actualizare, instanțiere în prezent a egalității? Și ce-i asta decât a cere mereu mai multă egalitate? Decât adventul, așteptarea, mesianicitatea egalității?

Imposibilitatea egalității deschide tocmai veșnica interpretare și reinterpretare a egalității. Și iată cum orice credință ai alege, n-o poți abține de la a sluji ambii stăpâni.

Platon e perimat. Asta-i Ideea

Dovedesc că sunt capabil să văd și partea plină a paharului. Voi muri de exemplu înconjurat de multe necunoscute. Glumă calculată pentru că urmăresc întrebarea serioasă despre matematică: e matematica inventată sau descoperită?

Dar întrebarea cuprinde mai mult decât matematica. Cuprinde ideile în general. Sunt deci ideile inventate sau descoperite? Cum ajungi la o astfel de întrebare? De ce întrebarea?

Nu sunt singurul care din când în când surprinde că ‘s-a gândit și el la asta’. Că a avut mai mult sau mai puțin independent, aceeași idee. Eveniment care te duce cu gândul la idei în sine: în măsura în care ideea (o idee, oarecare) se poate ivi oricui, oricând, nu pare într-un sens că ideea aparține de fapt, nimănui? Că ideea are existența ei, independentă. Că există și așteptă cineva s-o descopere, s-o articuleze, rostească, însuflețească? S-o observe, materializeze?

Indivizii cu ideea, autorii, originatorii, purtătorii, devenind cuibare, posibilități, oportunități, ocazii de fecundare a ideii. Polenizatorii ideii. Faguri de motive și justificări să facă ideea rodnică și atrăgătoare.

Ideile fiind infidele. Apar și la alții. Le poartă mai mulți. Nu depind de cineva. Nu sunt proprii, aparținătoare, măritate cu unul. Nu-s unicate de neratat. Și bine că-i astfel, altfel, dacă ideile erau unicate și singulare, ajutau retoricii lui Raskolnikov. Justificau poate, să omori pentru ele.
Dar din fericire, ideile se repetă. Cu diferențe dar rotunjite, în esență, aceeași idee.

Prinde formă că ideile ‘sunt deja acolo’. În lumea lor. Într-o lume peste a noastră, superioară. Pentru că de acolo coboară ideile. Și e de așteptat ca acolo, printre toate ideile posibile, să se numere și articulările perfecte. Formele lor perfecte. Lumea ideilor devine realitatea mai pură. Pentru că acolo, la origine, există și variantele clare, indubitabile ale ideilor. Forma ideală, sensul propriu și care trebuie. Ideile bine definite, delimitate, atomice, precise, independente, ireductibile, în esența lor. Diferențiate. Neamestecate. Nemestecate. Adevărate.
Și totuși formele perfecte rămân ascunse. Doar esențe care să inspire. Din care să înflorească. Să semnifice. Să însemne. Dar de ce insistă ascunse? Răspunsul există, dar ce să vezi, e o formă perfectă. Sunt ascunse pentru că sunt perfecte și perfecte pentru că sunt ascunse. Astfel adevărul se susține singur.
De altfel, din încăpățânarea formelor perfecte decurge și raiul. Raiul, adică momentul când câștigăm și noi. Când invadăm interzisul, sfânta sfintelor, lumea formelor. Când penetrăm ascunsul, perfecțiunea și idealul. Raiul, lumea de apoi, răzbunarea pe necunoscut și diferit.

Oarecum Platon însuși recunoaște că e depășit dinainte să fi existat. Pentru că ce Platon înseamnă, e că Ideea contează. Ideea era și este. Și înainte și după Platon. Mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, Ideea se descoperea oricum, cuiva. Platon s-a întâmplat să fie. Ideea l-a făcut pe Platon. Autorul e mort. Ideea proliferează. Dintotdeauna.

Iată cum e ușor de împărtășit Ideea. Și rațiunea și metafizica se ocupă cu umplut goluri. Mai mult sau mai puțin concrete.

Este compromisa revolutia protestanta?

Suspicioșii Domnului

Un alt aspect de tristă comedie al modei apologetice creștine constă în zglobia înfierare a „hermeneuticii suspiciunii” în favoarea unei „hermeneutici a credinței”, dispusă culant la generozitate, ba chiar admirație. Marx, Nietzsche și Freud ar fi niște parcimonioși paranoici, niște crispați ai metodei care își refuză șansa adevărului și condamnă Occidentul la colaps civilizațional. Hristos în schimb e eroul remistificării în numele căreia ne putem apăra de chinezi și musulmani. Căci doar un totalitarism poate învinge alt totalitarism. Iar Putin nu se înțelege nici cu Xi Jinping, nici cu Hamas.

Eșecul intelectual al acestui gen de propagandă e colosal și multivariat. Nu e nimic nou, specific modern în „hermeneutica suspiciunii”. Asta făcea deja Socrate, în numele terapeuticului Apollo, moșind atenienii din peștera iluzoriilor umbre. Asta făcea și Isus, celălalt mare atipic, arătînd că sensul jertfelor e sfîrșitul jertfelor, că sensul templului e lumea fără templu, că adevăratul simpozion e cu sîngele și trupul lui Nehuștan. Marx și Nietzsche și-au confirmat cu vîrf și îndesat potențialul remitizant, iar Freud încă refigurează terapeutic cavernoase țeste.

Mai mult, suspiciunea și credința sînt ambele hermeneutici. Se desfășoară amîndouă în spațiul ambiguu al textului. Nu degeaba scriam aici despre „împătrita abandonare a sensului literal” – pentru că nimeni nu știe nici măcar ce-i aia sensus litteralis (de pildă). Iar dacă îl citim totuși pe Ricœur, știm că „problematica credinței implică necesarmente o hermeneutică a demistificării”, de vreme ce demistificarea și remitizarea au în comun „descentrarea originii sensului către o altă vatră decît cea a subiectului imediat al reflecției”, iar credința trebuie să reziste, mereu suspicioasă, tentației „conversiei diabolice” a idolatriei, care „face din religie reificare și alienare a credinței”. „Nu mai putem azi – e neputința și poate șansa, ba chiar bucuria noastră – să auzim și citim semnele apropierii Celui-cu-totul-altfel decît prin intermediul exercițiului nemilos al hermeneuticii reducționiste.” Deconstrucția nu e opțională, chiar dacă din peșteră nu se iese decît într-o peșteră mai mare.

Nimic nu e mai generos decît să ne privim cu suspiciune în oglindă.

Timpul profetului

Pe măsură ce timpul trece înaintăm către momentul profetului. Ceva trebuie să justifice nerevenirea. Adventismul devine presat de o variantă a întrebării tipic adresată tradiției. În cazul tradiției: care e identitatea tradiției adevărate? Cea din care timp?
Tradiția adventismului e să privească în viitor. În cazul adventismului, întrebarea are formă apocaliptică decât istorică: care e identitatea ultimului profet? Ultimul e’n care timp?

E o întrebare legitimă. E Ellen G. White ultimul profet? Dacă da, de ce? Dacă nu, încotro?

Tensiunile pe care le trăim îi deschide pe mulți acestei dileme fără să realizeze. Răspund întrebării tot fără să realizeze. Nu mai e nevoie de arătarea hristoșilor mincinoși pentru că duhul farmecă pe Telegram.

Timpul face spațiu pentru schisma inevitabilă a duhului. Care mereu pogoară ca să mângâie lipsa revenirii.

Decalogul Azi

1. Să nu ai dumnezei.

2. Reprezentările pe care ți le faci au valoare artistică, culturală, utilă.

Rămâi demn, conștient, ancorat în realitate. Poți avea pasiuni, nu te lăsa dominat de patimi.

3. Limbajul este o putere. Una dintre puterile tale intensive și extensive. Exprimă-te elocvent, ca sinteză a cunoașterii, conștienței și conștiinței de sine, a mediului natural și cultural, a semenilor, a principiilor și determinismului.

4. Timpul, spațiul și valorile sunt categorii universale, mijloace și nu scopuri. Administrează-le judicios, prețuiește relațiile și schimburile, integrează-te armonios.

5. Fii generos, respectuos, îndatoritor cu semenii, iubește oamenii, fii om.

6. Nu provoca rău, nu genera suferință, prețuiește viața, să nu ucizi. Nu neglija, nu ignora binele.

7. Fii un om moral. Umanitatea ta să-ți stăpânească animalitatea.

8. Fii echitabil. Eficient. Fă-ți datoria.

9. Prețuiește adevărul.

10. Nu fi lacom.