Constelațiile lui Daniel
19 iunie 2017 2 comentarii
Crucificare
19 iunie 2017 6 comentarii
Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.
Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”
Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.
Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.
Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.
PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).
Caesareum
14 iunie 2017 2 comentarii
Există biserică de stat în US? De drept: nu. De fapt: da și nu.
Când spun da, nu mă refer la acel pseudo-iredentism al spațiului public pe care îl revendică unele cercuri evanghelice-conservatoare, uitând că într-o națiune născută din Revoluție nu poate exista o Restaurație. Ce-i drept, așa cum remarca Fenimore Cooper, autorul care a plăsmuit icoana ultimului mohican (și, implicit, a primului american), în America, politicienii spun publicului minciunile și lingușelile pe care vrea să le audă, așa cum în Lumea Veche le adresau regilor. Noțiunea că Statele Unite ar fi fost întemeiate ca o națiune creștină face parte din această categorie. Idea are sens numai într-o istorie bazată pe Plăcile lui Nefi.
Există un alt sens, mult mai ambigu și, paradoxal, mai aproape de ceea ce în America este definit de două ori impropriu ca liberal și de stânga, în care Statele Unite au o religie de stat. Este vorba despre sensul în care Bernie Sanders a aplicat testul religios la audierea lui Russell Vought pentru confirmarea în funcția de director deputat al birolului pentru administrarea bugetului federal.
După Sanders, Vought nu este calificat pentru funcția publică din cauza credinței că oricine nu l-a primit pe Isus (ca locuțiune pentru substantivul ”evanghelic”) va ajunge în iad. Senatorul democrat l-a acuzat pe Russel Vought de o crimă de gândire, care, ca orice crimă de gândire, se definește printr-o ultra-polisemie fără conținut (Orwell): Islamofobie.
Cum spune Pavel:
Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!
Franklin Graham s-a grăbit să îl denunțe pe Sanders pentru încălcarea Articolului VII din Constituție, care stipulează “no religious test shall ever be required as a qualification to any office or public trust under the United States.” Că Graham însuși a lucrat toată viața împotriva respectivului paragraf este altă poveste. De data asta are dreptate.
Adepții lui Sanders s-au grăbit să îl apere, susținând că undeva trebuie trasă o linie împotriva bigotismului religios. Linia a fost deja trasă de părinții fondatori. Sanders doar a încălcat-o, și nu este prima dată.
În Iunie 1988, ACLU a deschis acțiune împotriva lui Sanders, pentru autorizarea unui monument religios (menorah) la City Hall. Un an mai târziu, un judecător de district a decis în favoarea păstrării monumentului, dar, peste încă un an, the Second Court of Appeals a declarat că monumentul violează the Establishment Clause.
The Establishment Clause este parte din Primul Amendament și interzice guvernului să stabilească o religie sau să favorizeze o religie în relație cu altele.
N.B. Un exemplu relevant pentru unii dintre noi este Estate of Thornton v. Caldor, 472 U.S. 703 (1985). Diverse grupuri religioase au petiționat legislatura să adopte o lege care să protejeze dreptul lor de a respecta Sabatul, fără teama de a avea repercusiuni la locul de muncă. Grupurile făceau parte din religii diverse, din care unele respectau Sabatul de sâmbătă, iar altele Sabatul de duminică. Curtea a decis că, deoarece o astfel de lege ar cere statului să decidă care activități religioase constituie respectarea sabatului și care nu, promovarea ei intră în conflict cu al treilea punct al al testului Lemon,care interzice implicarea excesivă a guvernului în probleme religioase.
Pe scurt: unde nu există guvern creștin nu există nici legi sabatariene/duminicale. Unde există, sabia puterii, care îi proteșează pe credincioși de lumea seculară, este în același timp și sabia lui Damocles atârnând deasupra capului lor.
Obiecția lui Sanders împotriva lui Vought implică premisa nerostită că guvernul american a stabilit o religie de stat și că această religie este favorizată în relație cu celelalte. Bernie a considerat doar că a sosit momentul ca acest secret politic să fie făcut public în contextul confuziei studiate din ultimele luni în care a fost aruncat americanul de rând.
Această religie publică a fost stabilită pe data de 5 Februarie 1953, când președintele Eisenhower s-a adresat primului Mic Dejun Național de Rugăciune. MDNR a devenit de atunci un eveniment anual pe agenda președintelui. Este organizat de Fundația Fellowship, un grup creștin conservator, dar este „găzduit” de membrii Congresului, făcându-l potențial o activitate religioasă sponsorizată de guvern, încălcând clauza de stabilire (formal, depinde dacă este sponsorizată oficial de unii membri sau de Congres ca organism). MDNR face parte dintr-un efort național de promovare a religiei, care include adăugarea cuvintelor „One Nation under God” la jurământul de loialitate față de steag, începând din 14 iunie 1954.
ONUG este o lozincă inclusivistă și ecumenică. Spectacolul religios la inaugurarea președintelui este un bun exemplu. Idea este că, în America, toți ne inchinăm aceluiași dumnezeu, indiferent de religie. Imaginea concretă a acestui dumnezeu abstract este Președintele ales de națiunea-sub-dumnezeu.
Erezia lui Vought constă în faptul că refuză să admită că musulmanii, evreii, și creștinii evanghelici se închină aceluiași dumnezeu și au parte egală la mântuire. Vought se află aici în poziția evreilor și creștinilor față de cultul imperial în secolul III.
Pentru a înțelege aceasta, să ne dezbarăm mai întâi de poveștile pe care le-am învățat despre cultul roman. În secolul III, din religiile păgâne mai rămăsese doar numele. Cultul public era de fapt o colecție de religii monoteiste. În Cezareumul severinilor coexistatu busturile lui Orfeu,Pythagora, și Plato, alături de cele ale lui Avraam, Moise, și Isus. Totul se învârtea, fireșete, în jurul Cezarului, nu ca obiect de cult (Cezarul putea fi divinizat doar după moarte) ci ca Pontifex Maximus, simbolul unității spirituale a Imperiului.
Creștinii nu erau acuzați că refuză să se închine la idoli păgâni, sau că refuză să ardă tămâie pentru Cezar (o exagerare dacă nu o legendă), ci pentru exclusivismul lor. În opinia apologeților romani, ei nu aveau motiv să se izoleze pentru că religia publică era în cele din urmă monoteistă.
Cultul public american este în principu același lucru, cu Președintele acționând ca Pontifex Maximus. Însă frustrarea evanghelicilor este neîndreptățită. Au călcat pe propria greblă. Evanghelicii au incercat să eludeze testul Lemon, ascunzând stabilirea propriei religii în șarada ecumenică. Nimeni nu putea să anticipeze în 1953 multiculturalismul, flexându-și mușchii politici în religia americană.
Lecția de istorie nu s-a încheiat. Dioclețian a înlocuit ecumenismul imperial cu henotesimul lui Mitra, și apoi Constantin a operat sinteza între Mitra și Isus. Următorul mileniu și jumătate va fi dominat de creștinismul politic al lui Constantin.
Creștinismul este astăzi o forță politică epuizată. Direcția în care poate evolua Cezareumul prezidențial este cea a unui Califat ecumenic-liberal-monoteist care să își găsească modelul medieval în Cordoba mai degrabă decât în Roma. Evanghelicii americani ar face mai bine să se întoarcă la Constituție și la Protestantism. Liberalii pe nedrept numiți astfel și stânga coruptă de oligarhi ar trebuii să se întoarcă la individualismul trădat, la domnia rațiunii denunțată ca imperialism apusean, și la secularism.
Altfel nu vor mai răsării zorile în poporul acesta.
Cele două minute de ură după atacul din Londra
7 iunie 2017 19 comentarii
Sadiq Khan a oficiat cele două minute de ură denunțând atacul ca pe ”un act de lașitate împotriva londonezilor inocenți”. Londonezii sunt chemați să participe la ritualul urei față de ură și să incanteze după politicieni și pundiți ”nu ne vom lăsa învinși de frică”.
Cele două minute de ură sunt ritualul public de spălare la creier în 1984. Emmanuel Goldstein, inamicul statului, inventat de partidul interior, apare pe ecran adresându-se publicului care îl întâmpină cu furie frenetică. Pe măsură ce discursul lui progresează acoperit de strigăte, chipul lui Goldstein se transformă într-o oaie (”lașitatea” menționată de Khan) și se suprapune cu imaginea soldaților inamici trăgând spre sală (teroare în montaj media). În final, chipul salvator al lui Big Brother apare pe ecran. Încă o dată, George Orwell nu ne dezamăgește ca profet. Sadiq Khan ne asigură că ”londonezii nu au de ce să se teamă” (pentru că ”Big Brother is watching you”).
Scrie Orwell în 1984:
Și totuși, furia pe care o simțeai era o emoție abstractă, nedirecționată, care putea fi schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină.
Ritualul a devenit la fel de banal ca terorismul islamic. După atacul de la Palatul Westminster, David Cameron a declarat:
Khalid Masood a fost un criminal fără inimă (callous). Punct.
Neil Basu, comisar adjunct al poliției metropolitane și coordonator național al departamentului de antiterorism a declarat că ”motivile lui Khalid Masood nu pot fi înțelese”.
Trebuie să acceptăm cu toții că există o posibilitate să nu înțelegem niciodată de ce a făcut el acest lucru. Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.
Politicieni și pundiți ne spun că terorismul islamic este ceva abstract și misterios care trebuie exorcizat prin incantații verbale mai degrabă decât explicat teologic/ideologic. Ritualul urii ca ”emoție abstractă, nedirecționată” și substituirea luptei de idei cu vorbe de newspeak ca ”axa răului”, ”războiul împotriva terorii”, ”extremist”, ”insurecționist”, ”rebel”, ”ură”, ”iubire”, ”vindecare”, face imposibilă angajarea ideologică a adversarului. Lozinca sterilă COEXIST maschează interzicerea criticii religiei, ca atare a oricărei critici.
Avantajul pentru politician este că această ură abstractă poate fi ”schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină”, de la un dictator incomod în Orientul Mijlociu la rivalul politic/cultural de acasă.
Așa cum am spus, Orwell nu dezamăgește ca profet. Propaganda secolului XX a constat în ideologizarea binelui și răului. Dușmanul ideologic devenea răul absolut. Orice încercare de dialog apărea ca un compromis moral. Reagan a fost ultimul exponent al acestui tip de ideologie înainte de a schimba macazul spre binele comun și frustrarea conservatorilor. Secolul XXI a inversat paradigma. Răul este desideologizat. Acum orice încercare de a asocia răul cu o anumită teologie sau cultură devine crimă împotriva omenirii. Răul trebuie asociat cu puteri misterioase asemenea diavolului și demonilor care îl posedă în mod inexplicabil pe teroristul islamic și împotriva cărora toate religiile și regimurile politice din afara ”axei răului” luptă împreună.
Cu tot respectul pentru domnul Neil Basu, dar putem înțelege motivele lui Khalid, măcar pentru faptul că avem destui ca el în ograda proprie. Uitați-vă doar la fotografia ficei lui. Omul a vrut să poruncească casei lui, la fel ca Avraam/Ibrahim, să urmeze căile domnului, dar l-a împiedicat democrația liberală (Westminster este mama parlamentelor). Îmi amintesc eu greșit, sau creștini pravoslavnici și neoprotestanți s-au unit nu de mult pentru o cauză asemănătoare? Procentul de creștini care resping democrația seculară este probabil egal cu cel al musulmanilor care vor să trăiască sub Șaria. Difernța este că creștinismul a fost domesticit de rațiune și că secularismul i-a smuls dinții politici. Niște dinți care cresc iarăși ca părul lui Samson.
În mod ironic, desideologizarea conflictului și reducerea lui la emoții primare coboară Apusul la nivelul terorii islamice. Este posibil ca un istoric să se întrebe într-o zi ca poetul ”ce-a dorit acel Apus?”. La fel ca concluzia lui Neil Basu în cazul lui Khamid, răspunsul va fi că motivele Apusului nu pot fi înțelese și va spune:
Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.
Iertarea crestina in stil adventist
3 iunie 2017 19 comentarii
Adventistii pun ”bine” in practica: orice vi se va ierta in afara de hula impotriva Duhului Sfant.
Homolka, o criminala in serie alaturi de fostul partener Bernardo, a iesit din inchisoare dupa ce a participat la violul si uciderea a trei adolescente printre care si sora ei. Dupa ce a iesit in libertate, s-a casatorit cu fratele avocatului ei si acum au 3 copii.
Se pare ca copii ei merg la o scoala adventista din Canada unde Homolka a participat ca voluntara.
”CityNews reported this week that she had been helping supervise kindergarten students at Greaves Adventist Academy.”
Dupa ce parintii au inceput sa protesteze, lucru foarte normal si de asteptat:
”The Seventh-day Adventist Church, which runs the Montreal school, announced on Thursday it had changed its policy on volunteers to exclude anyone with a criminal record.
„We have heard and listened to the concerns of parents and members of the community uncomfortable with recent reports in the media,” the church said in a statement.
Earlier in the week, a spokesman for the church said they had been aware of Homolka’s crimes.”
Asadar, nu numai ca au stiut de la bun inceput cine este Homolka, dar nici macar nu aveau un regulament pentru a interzice ca astfel de persoane sa poata fii voluntare chiar si in conditii speciale (voluntariat sporadic si niciodata singure cu copii).
Aici nu este vorba de iertare ci de prostie, naivitate si o conceptie foarte gresita despre pacat. Homolka nu a fost posedata de vreun demon, nu a cazut in ghiarele pacatului, etc., ci arata clare trasaturi de psihopatie pentru care nu exista remediu. Sa lasi ca o astfel de persoana sa fie in preajma copiilor, chiar si acompaniata, este de neiertat.
Adventistii deci, isi deschid bratele spre psihopati, dar le inchid pentru cei care nu gandesc la fel ca ei.
Comentarii recente